PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: Lectia de curaj a Sfantului Martir si Arhidiacon Stefan

“Se poate oricine intreba de ce il praznuieste Biserica pe Sfantul Arhidiacon Stefan, cel dintai martir al crestinatatii, in chiar ziua a treia de Craciun, numaidecat dupa Nasterea Domnului si dupa Soborul Prea Curatei Maicii Sale?

De ce aceasta mare si exceptionala cinstire?

Spre a raspunde, bine este a ne opri nitel asupra unei distinctii de ordin gramatical; ea ne va usura talmacirea exacta (si descoperirea semnificatiei adanci) a textului principal referitor la acel pe care il praznuim.

Limba noastra cunoaste doua verbe vecine, totusi nu identice. A sedea vrea sa zica in romaneste a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita … ), iar a sta inseamna a se tine in picioare, vertical. Oamenii, in vorbirea curenta, incurca lucrurile si folosesc nediscriminatoriu (si deci gresit) cei doi termeni. Ei spun, pleonastic, sezi jos ori stai in picioare. Mai zic, vrand sa pofteasca pe careva sa sada: stati, va rog, ceea ce, din nou, e o eroare. Dar pentru a intelege cum se cuvine textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56 trebuie neaparat sa luam aminte la sensul corect al verbelor a sedea si a sta. Ce anume citim la Fapte, 55-56?

“A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”.

Cum este caracterizat acel care a vorbit astfel in vreme ce aruncau cu pietre asupra lui? Ca un barbat plin de credinta si de Duh Sfant, plin de har si de putere, facator de minuni si semne mari in popor, intelept; iar fata lui “ca o fata de inger”.

Sfantul Arhidiacon Stefan, caci despre el e vorba, era unul din cei sapte diaconi alesi spre a sluji la mese. A fost dat in judecata sinedriului in temeiul unor marturii mincinoase, invinuit a fi rostit cuvinte de hula impotriva templului si a Legii, si osandit a fi ucis cu pietre. Ceea ce a si avut loc, victima rugandu-se, intocmai ca Domnul Hristos, pentru iertarea ucigasilor sai.

De ce, ne intrebam iarasi, foloseste textul Noului Testament verbul a sta, adica a se afla in picioare, iar nu pe a sedea? In icoane, doar, Hristos e mereu infatisat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc. Iar textele liturgice si exegetice mereu se refera la Iisus sezand in slava, niciodata stand.

Nu incape indoiala ca pentru a privi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Si pentru care pricina? Din respect pentru Archidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire. La acest dintai act de jertfa, marturisire si curaj, Domnul intelege sa asiste din ceruri intr-o atitudine cinstitoare. Domnul il respecta si-l admira pe Stefan pentru curajul de care da dovada, pentru ca Il marturiseste si nu se leapada si nu se rusineaza de Mantuitorul sau, pentru ca si-a infruntat potrivnicii si s-a straduit sa le demonstreze adevarul dreptei credinte.

Iata care este talcul simplu al prezentei verbului a sta in textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56. Nu e o prezenta intamplatoare ori o inadvertenta, o confuzie de vocabule. Verbul a sta este preferat celuilalt, obisnuit tocmai spre a marca vointa lui Hristos de a da in vileag consideratia si iubirea Sa pentru un om curajos si care nu se rusineaza de El, care-i gata sa-si dea viata pentru credinta pe care, fara sfiala, a expus-o.

Ce deducem? Ce concluzie tragem din relatarea de la Fapte? Una si neindoielnica: Hristos iubeste curajul, El care de atatea ori a spus: nu te teme, nu va temeti, nu va inspaimantati, nu fiti fricosi, pentru ce sunteti fricosi, indrazneste, indrazniti, indrazniti, Eu am biruit lumea. In vreme ce la Apocalipsa dezvaluita Sfantului Evanghelist Ioan, fricosii sunt cei dintai mentionati (cap. 21, v. 8 ) printre cei sortiti iezerului de foc.

Sfantul Stefan aceasta chiar este - pilda de curaj crestinesc: el crede, isi marturiseste credinta, nu se leapada ori rusineaza de Hristos si primeste sa moara pentru El.

Textele evanghelice fundamentale fata de care martirul Stefan si-a dovedit prin moarte devotamentul, sunt patru la numar si suna cum nu se poate mai limpede, aratand deslusit ce asteapta Hristos de la aceia care cuteaza a spune ca-i sunt ucenici. Sa le citim in intregime, cu toate ca tuspatru exprima aceeasi idee: Matei 10, 32-33:

“Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri”.

Marcu 8, 38:

“Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri”.

Luca 9, 26:

“Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri.”

Luca 12, 8-9:

“Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu”.

Textelor acestora le-a dat ascultare deplina Sfantul Stefan, care nu s-a rusinat, nu s-a lepadat, si-a infruntat acuzatorii si a ramas neclintit in credinta sa pana la moarte.

Un alt text fundamental pentru problema curajului si a lepadarii de Hristos, il gasim in Epistola catre romani, capitolul 10, versetul 10:

“Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire”.

Textul acesta pare a-i fi fost calauza celui pe care-l praznuim astazi si gandesc ca trebuie sa ne fie si noua indreptar permanent.

Sfantul Apostol Pavel ne invata ca nu ajunge credinta launtrica, oricat ar fi ea de sincera, de calda, de adanca. Nu ajunge. Mai este negresit nevoie, de vrem sa ne mantuim, de marturisirea ei cu gura ori de cate ori suntem pusi in situatia de a vadi cine suntem, ce credem si ce hram purtam. Despre aceasta indatorire a crestinilor am mai avut prilejul sa vorbim. Nu strica totusi deloc sa repetam: daca nu-L marturisim pe Hristos cu gura, adica public, cu glas puternic si nesovaitor, oricare ar fi riscurile implicate de aceasta profesiune de credinta a noastra, in zadar ni se pare ca-L iubim pe Hristos si ne amagim cu iluzia ca suntem crestini. Ori poate ca-L si iubim, in parte, nevolnic, temporar, subred, necinstit. Sfantul Stefan ne arata cum se cade sa ne purtam si in ce fel va sa ne dovedim, la nevoie, crestinatatea.

Textul de la Romani 10, 10, va invit, frati crestini, sa-l luati foarte in serios si-n intelesu-i cel mai categoric. Nu va imbatati cu apa rece rostind in sinea voastra: Il iubesc pe Domnul in taina, nu indraznesc a-L marturisi cu glas tare, de va fi nevoie ma voi si lepada de forma de El, Il voi lepada pentru ca sa nu mi se intample necazuri ori sa intampin greutati. “De forma” nu exista, e o iluzie, un siretlic pe care vi-l pune la indemana diavolul, o minciuna a sa. Daca – in orice fel – Il tagaduim pe Hristos in fata oamenilor, a semenilor nostri, daca le dam acestora impresia ca nu suntem tari in credinta noastra, ca ne jucam cu ea de-a v-ati ascunselea, ca o schimbam ca pe o haina, l-am si lepadat pe Hristos fara a mai fi nevoie sa aducem jertfe idolilor. A lua, bunaoara parte la adunari ateiste, a sustine o doctrina ateista (ori a si achiesa la formularea ei), a ne feri sa facem acele gesturi ori a rosti acele cuvinte care ne vadesc a fi ceea ce suntem, inseamna a ne rusina de Hristos si prin urmare a ne meni sa fim lepadati de El in ziua Judecatii.

Sa nu uitam, sa nu uitam niciodata ca Hristos iubeste curajul, ca S-a ridicat in picioare spre a-l cinsti pe viteazul martir Stefan; ca ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte.

De nu, va fi vai si amar de noi: vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea, dandu-ne noua insine cea mai grea si mai jalnica lovitura ce poate fi, osandindu-ne singuri la ocara si obida in viata aceasta si la osanda in viata de dincolo. Crezand ca-L putem pacali pe Dumnezeu – mare nerozie – pe noi ne lipsim dintr-odata de tot binele si pe pamant si in ceruri. Sa nu fie asa!

Sa retinem lectia Archidiaconului-marturisitor: pentru cei curajosi si nerusinati de El, Hristos se ridica in picioare, cu dragoste si respect, pe cei fricosi ori caldicei ori fatarnici ori cu doua sau mai multe fete ori crezand in viclenii ieftine de tipul “am facut-o numai de forma” ii leapada, se rusineaza de ei, ii stie ca se sortesc de buna voia lor iezerului de foc. Sa fii crestin inseamna, in istorie, sa asumi anumite riscuri, sa poti infrunta pericole de pe pozitii de tarie sufleteasca. Curajul, frati crestini, se dovedeste pana la urma a fi si calea cea mai inteleapta si e nu numai o virtute ci si o datorie crestineasca.

Suntem intrupati si traim in lume. De aceea relatia noastra cu Hristos nu este numai de ordin pur intim. Ea presupune legatura dintre suflet si Mantuitorul sau dar imbraca si chipul legaturii indirecte ins-comunitate-Dumnezeu. Ne indreptam, ne curatim si ne inaltam crezand cu inima; ne adeverim insa fiinta si credinta prin marturisire in fata oamenilor; nu putem face abstractie de “ceilalti “. Domnul ne-o spune deslusit si pilda stralucita a Sfantului Stefan confirma dumnezeiestile cuvinte relatate de evanghelisti”.

(in: Parintele Nicolae Steinhardt, “Daruind vei dobandi”)

Oare suntem constienti ca Dumnezeu este permanent cu noi?

Sfintii spun ca Adam era atras permanent si nesaturat de Dumnezeu in Rai. El statea fata catre fata cu Dumnezeu, si fiecare clipa o simtea ca bucurie vesnica. Dar dupa cadere, omul a pierdut aceasta legatura permanenta cu Dumnezeu. Astfel ghearele pacatului au scurt-circuitat legatura cu Creatorul data dintru inceput. Acum omul isi aduce aminte de Dumnezeu doar cand are un necaz, o suparare mare, si arareori cand ii este bine. Omul fara constientizarea prezentei lui Dumnezeu este ca un orfan ratacit in lumea larga.

Chiar tineri fiind, avem multe momente in viata noastra cand ne simtim singuri, parasiti si neintelesi de nimeni. Din aceasta se vede clar ca noi ne gasim implinirea doar atunci cand stam ancorati mereu cu inima si mintea in Dumnezeu. Sfantul Ioan de Kronstadt, desi traia in lume inconjurat mereu de oameni, cu toate necazurile si neputintele lor, nu-si pierdea niciodata constiinta prezentei lui Dumnezeu, era mereu bland si impacat, tocmai pentru ca nu rupea legatura dintre el, Dumnezeu si semeni. Ar trebui ca si noi sa ne gandim sa refacem aceasta legatura, sa o facem permanenta, bine-nteles tot cu ajutorul Domnului.

Neavand experienta duhovniceasca, mi-am pus in plan sa vad care sunt activitatile si obiceiurile mele ce determina disparitia simtamantului prezentei permanente a lui Dumnezeu in viata mea. Am constatat ca statul la calculator imi atrage foarte mult atentia, fiind atat de concentrat uneori, incat chiar si atunci cand intra cineva in camera sa ma intreabe ceva, sunt nevoit sa cer repetarea intrebarii. Va dati seama ca in astfel de momente mi-am pierdut cu totul constiinta prezentei lui Dumnezeu.

Alt factor care duce la ruperea acestei legaturi este vorba desarta. De cate ori am intrat in tot felul de discutii lumesti si galagioase, am pierdut rugaciunea si orice farama de prezenta a lui Dumnezeu in mine, iar gura a inceput sa-mi debiteze prostii. Nu in ultimul rand, inbuibarea si pofta mancarurilor pe alese m-au facut sa uit de Dumnezeu, mintea mea fiind complet atrasa de simturile trupesti. Uneori chiar si la rugaciune, desi mintea mea spunea vorbe frumoase, cu inima il simteam departe pe Dumnezeu. Si acum te intreb: "In timp ce ai citit ce am scris pana acum ai fost constient(a) ca Dumnezeu te vede, te aude si este alaturi de tine?"

Insa nu de putine ori l-am simtit atat de puternic pe Dumnezeu langa mine atunci cand mi-am cerut iertare pentru nesimtirea de care dau dovada zilnic, incat era exact ca si cum as sta langa mama, tata sau o persoana draga mie.

Seara, inainte de culcare, cand citesc o carte duhovniceasca, mintea mea incepe sa se curete de gandurile lumesti si ma  atrage catre rugaciune, catre Dumnezeu. Incep sa vorbesc cu Dumnezeu despre viata sfantul pe care il citesc si realizez ca Dumnezeu este langa mine atunci, ca si sfantul respectiv ma vede si ma aude in Duhul Sfant. Astfel ma linistesc foarte mult si imi gasesc pacea de care am atata nevoie in timpul zilei.

Cand ma rog pentru aproapele (si necunoscut fiind) simt ca sunt alaturi de inima lui, si ca Dumnezeu imi aude chiar atunci rugaciunea. Dar nu numai prezenta lui Dumnezeu o simt in astfel de momente, ci mintea mea isi revine in fire si realizeaza ca si Maicuta Domnului este langa mine atunci si asteapa sa-mi culeaga rugaciunile si sa oblojeasca durerile noastre, ingerii si sfintii din ceruri sunt si ei deopotriva alaturi de noi gata sa mijloceasca pentru mantuirea noastra. Insa recunosc, uit de foarte multe ori ca ingerul meu pazitor este alaturi permanent de mine.

Sa ne dam seama, frati si surori intru Hristos, ca Dumnezeu, chiar si atunci cand am pacatuit, nu este departe de noi asa cum ni se pare, ci sta chiar in pragul inimii noastre, doar doar de ne vom smeri un pic, si iute ne va alina suferinta.

Intotdeauna simtamantul acestei prezente m-a ferit de pacat, pentru ca nu pot sa injur, sa ma maniez pe aproapele, sau sa mint, atunci cand stiu ca Dumnezeu este mereu langa mine. Intotdeauna cand mi-a fost greu, prezenta lui Dumnezeu mi-a facut povara usoara si m-a facut sa vad lucrurile dincolo de moment, dincolo de aparente, dincolo de toate neputintele mele. Daca noi am avea constiinta prezentei permanente a lui Dumnezeu in viata noastra, cu siguranta s-ar vindeca si boala singuratatii si a deznadejdii, de care multi dintre noi s-au saturat.

"Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apoc. Ioan, 3: 20)

Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeu

Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.

Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului.

ˇ Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.

ˇ Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori.

ˇ După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase.

ˇ După cum cârmacii şi cei ce ţin frânele cu sârguinţă şi cu luare aminte ajung la ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre viaţa cea dreaptă şi virtuoasă, trebuie să călătorească cu sârguinţă şi cu grijă, precum se cuvine şi după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi cugetă că se poate aceasta, crezând îşi face loc în nemurire.

ˇ Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptă spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte.

ˇ Celui nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu, dar el nu este, nu ştie nimic şi nu va şti vreodată. Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea.

ˇ Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie.

ˇ Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi.

ˇ Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mântuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea.

ˇ Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemnă pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască.

ˇ Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să ţii trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbire de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte, când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.

ˇ Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăşi, pe cei ce greşesc să-i întoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie prin ei înşişi, fie prin alţii. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă şi nu de dreptate şi de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oamenii prea miloşi, căci pentru binele însuşi şi pentru dreptate trebuie să cerţi pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei.

ˇ Nu se cuvine ca sufletul raţional şi luptător să se sperie şi să se înfricoşeze îndată de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva să fie batjocorit de draci, ca fricos. Căci tulburat de nălucirile lumeşti sufletul îşi iese din limanul său. Să ştim că virtuţile noastre sufleteşti ni se fac înaintemergătoare ale bunurilor veşnice, iar păcatele de bunăvoie pricini ale muncilor.

ˇ Cuvântul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea tâlcuieşte cuvântul.

ˇ Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat.

Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvânt nemuritor. Tăcând înţelegi şi după ce ai înţeles grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul. Şi rostind cuvânt de mulţumită lui Dumnezeu, îţi lucrezi mântuirea.

ˇ Cel ce vorbeşte fără socoteală nu are minte, căci grăieşte fără să înţeleagă nimic. Cercetează dar ce-ţi este de folos să faci pentru mântuirea sufletului.

ˇ Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă, care caută să măsoare cerul şi pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu folosesc nimic, osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea.

ˇ Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa.

ˇ Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu.

ˇ Cei ce sunt siliţi de niscai trebuinţe sau împrejurări să treacă înot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie chiar de-ar fi valuri potrivnice; şi de se scufundă puţin, prinzându-se de ceva de la ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi, chiar dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă, nu vor putea, ci biruiţi de vin se vor scufunda în valuri şi îşi vor afla moartea. Tot aşa şi sufletul, căzând în învolburarea valurilor vieţii, de nu se va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e dumnezeiesc şi nemuritor şi că numai pentru scurtă vreme a fost legat cu trupul cel muritor şi plin de patimi, va fi atras de plăcerile trupeşti spre pierzare; şi dispreţuindu-se pe sine şi îmbătându-se de neştiinţă, se va pierde şi se va afla în afară de cei mântuiţi. Căci trupul ne trage adeseori ca un râu spre plăcerile necuvenite.

ˇ Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi bunătatea celor nevrednici nu se sminteşte, dorindu-şi fericirea lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare.

ˇ Cei ce şi-au înnoroiat veşmântul, întinează şi haina celor ce se apropie de ei. Aşa şi cei răi cu voia şi nedrepţi la purtare, petrecând cu cei simpli şi vorbind cele ce nu se cuvin, le întinează sufletul prin auz.

ˇ Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-i urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte.

ˇ Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplându-te de înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu. Atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

Cuviosul Antonie cel Mare

Mărturia Sfântului Nicolae Velimirovici despre un om care s-a întors de la eretici

Centrul de formare si consiliere Arhanghelii Mihail si Gavriil

Valoarea persoanei

“Valoarea persoanei este vesnica. Daca o diminuam in Dumnezeu, o diminuam si in om. Aici se arata valoarea numelui. In fiecare Sfanta Taina persoana este numita cu numele ei, fiind astfel pusa in valoare pentru totdeauna. Daca persoana are o valoare pentru Dumnezeu, ea are o valoare vesnica. Cata vreme nu luam in serios persoana, nu suntem cu adevarat oameni si-L dispretuim pe Dumnezeu ca Persoana. Mantuirea nu priveste specia umana, ci persoanele. Crestinismul vede valoarea vesnica a omului pentru ca vede importanta persoanelor.

Persoana nu se lasa cunoscuta in intregime in actele ei de iubire si de libertate, ea este totdeauna surprinzatoare, totdeauna noua. Nu este un obiect. E mai aproape de noi decat un obiect si, in acelasi timp, ramane extrem de misterioasa. Pe masura ce o cunosc, isi dezvaluie profunzimile, posibilitatile ei surprinzatoare. Se adanceste. Dumnezeu e simtit ca o persoana foarte apropiata, Care vine la noi si Se ingrijeste de noi.

Persoana nu poate fi izolata. Ea nu exista decat in comuniune. Se realizeaza pe masura interesului ei pentru celalalt si a interesului celuilalt pentru ea. E taina Sfintei Treimi. Hristos arata valoarea vesnica a persoanei umane facandu-se omul personal, cum spune Sfantul Teodor Studitul. In Hristos avem adevarata umanitate, o umanitate cat se poate de personala; si avem de asemenea revelatia Numelor personale ale lui Dumnezeu: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, intru Care e botezat orice crestin. Dumnezeu este numit; si omul este numit. Numele apartine relatiei bipersonale. Dumnezeu Isi descopera Numele Sau si invoca numele persoanei umane daruindu-i-se.

E aici legatura intre Taina Crucii si Taina persoanei. Pe pamant omul trece prin multe incercari. Fiecare sufera o cruce. Ea este grea si lipsita de semnificatie pentru cel care nu are pe cineva sa-l mangaie. Daca ar gasi alaturi de sine o astfel de persoana, Crucea i-ar deveni mai usor de suportat descoperindu-i-se insusi sensul Crucii. Sensul pozitiv al Crucii este acela de a ne ingadui sa ne realizam ca oameni.

“Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi…. Caci jugul Meu e usor si sarcina Mea este usoara” (Mt 2, 28-30)

“Nu ne putem realiza fara comunicarea noastra celuilalt. Nu putem deschide poarta celuilalt, nu putem darama zidul care-l inchide pe celalalt si zidul care ne inchide pe noi insine, fara experienta Crucii. Hristos a daramat zidul despartitor. Numai Crucea darama zidul. Intram in viata prin comunicarea cu celalalt. Intram la Dumnezeu prin Cruce, primind de la Hristos puterea de a-L insoti. Civilizatia de astazi sufera de aceasta izolare a omului.

Am vazut un spital modern. Am fost izbit de tehnicile extraordinare. Din intamplare, am observat printr-o usa deschisa doua femei intinse, aproape epuizate, neputand sa-si tina ochii deschisi. Nici o persoana alaturi de ele sa le spuna un cuvant….

Nu putem inlocui persoana prin tehnica. Prefer sa raman in saracia mea, dar sa fiu impreuna cu sotia si fiica mea. Pentru aceasta e nevoie de iubire, e nevoie de daruire. Lucru greu, fiindca-mi jeneaza comoditatea. Dar daca evit sa fiu aproape de celalalt, atunci voi suferi poate chinuri vesnice. Crucea care ma mantuieste nu este suferinta mea, ci suferinta celuilalt; sufera el pentru mine sau sufar eu pentru el. Hristos a suferit pe Cruce pentru ceilalti- nu pentru Sine Insusi sau pentru un grup anume in dispretul unui alt grup.”

Parintele Staniloae

Fotografii cu Părintele Paisie

La chilia Părintelui Paisie de la Mânăstirea Sihăstria veți găsi o colecție de fotografii cu Părintele Paisie. Cuprinde optsprezece fotografii, fiecare fotografie având pe verso câte un citat din învățăturile Părintelui.
După cum spunea Pr. Ioan Gînscă într-un alt context: "...cu toate că unii auziseră sau ştiau mai multe despre Părintele Paisie, iar alţii nu ştiau mai nimic, toţi ziceau ca la Pateric: «Îţi este destul numai să-l priveşti pe acest Părinte!»".
Plicul de carton (în care sunt ambalate fotografiile) arată astfel:

Mai jos sunt doar câteva fotografii cu Părintele Paisie Olaru:

Părintele Paisie împreună cu
Părintele Cleopa (ucenicul şi prietenul său)Părintele Paisie în cimitirul Sihăstriei

Părintele Paisie în fața chiliei sale de la Schitul Sihla

(în spate se vede bisericuța "Dintr-un brad")

Părintele Paisie împreună cu

Arhim. Ioanichie Bălan (ucenicul său)

Părinții Sihăstriei

Mânăstirea Sihăstria din județul Neamț - alături de

- este colțisorul de Rai unde

a trăit și s-a rugat mulți ani și unde a adormit întru Domnul.

Tot această sfântă mânăstire a fost și locul de rugăciune al altor mari duhovnici și părinți îmbunătățiți care ar merita fiecare în parte un alt blog, dar pe care îndrăznesc doar să-i menționez aici, pe scurt:

-

(1912 - 1998), Marele Duhovnic al românilor.

Îl puteți "cunoaște" îndeosebi din seria de 16 volume "

" sau seria de 3 volume "

" (aceasta din urmă îi descrie viața în amaănunt, dar conține și cuvinte de învățătură, precum și mărturii despre minunile săvârșite la mormântul său),

-

(1930 - 2007), ucenicul Părintelui Paisie Olaru; un apreciat scriitor, autor a numeroase cărți de învățătură ortodoxă (dintre care amintim doar câteva: "Patericul românesc", "Convorbiri duhovniceşti", "Călăuza ortodoxă în biserică", "Călăuza ortodoxă în familie şi societate", "Părintele Paisie duhovnicul", "Părintele Cleopa duhovnicul", seria de șaisprezece volume "Ne vorbește Părintele Cleopa").

Despre el Părintele Cleopa spunea cu umor:

,

-

(1859 - 1944), stareț.

Fost monah atonit, el a reînviat Sihăstria care, până la venirea lui ca egumen în 1909, fusese părăsită de călugări timp de douazeci de ani. A fost unul din marii duhovnici ortodocși români, un om care căuta liniștea și pacea cu toți, mereu în rugăciune, blând și înțelept. El este cel care a organizat rânduiala de pravilă a mânăstirii Sihăstria întocmai ca cea din Sf. Munte Athos.

Despre el părintele Ioanichie Bălan a scris o carte: "

" (2004, editura Mân. Sihăstria),

-

(1888 - 1953) - iconar, pictorul Paraclisului "Sf. Parinti Ioachim si Ana" (se află în curtea Mânăstirii Sihastria), un desăvârșit pictor bisericesc, icoanele lui fiind unice pana astăzi. Lucru extraordinar dacă ne gândim că avea doar un singur ochi sănătos, pe celalalt pierzându-l în timpul primului război mondial într-un accident pe care noi, oamenii, am fi tentați să-l considerăm stupid, dar care, să nu pierdem din vedere, a fost îngăduit de Dumnezeu: un soldat și-a scuturat hainele și de pe ele a sărit un ciob de sticlă care i-a secționat irisul).

Înainte de a picta vreun sfânt îi studia bine viața.

Picta în prima parte a zilei, cu post negru și rugăciune și nu vorbea cu nimeni în timpul acesta. Chiar părintele Paisie Olaru a urcat pe schele o dată ca să vada și să admire lucrarea, dar Irineu Protcenco i-a spus: "Dacă ai venit tu, plec eu", făcându-l pe Părintele Paisie sa plece de îndată, cerându-și iertare.

După ce mânca nu mai picta nimic, ci făcea alte lucruri (de exemplu, își prepara culorile)

A fost călugărit cu puțin timp înainte de moarte, la Mânăstirea Sihăstria (unde a viețuit între anii 1947 - 1953)

În albumul "

" (apărut la editura Sihăstria) puteți afla detalii despre viața lui, dar, mai ales, aveți ocazia să-i admirați pictura minunată cu care a împodobit paraclisul.

-

, stareț.

Smeritul stareț a condus cu multă înțelepciune obștea Mânăstirii Sihăstria timp de zece ani (1949 - 1959). Era primul care intra si ultimul care iesea din biserică. De aceea, când vedea câte un frate sau părinte că întârzie la sfintele slujbe, îi zicea: "Tătucuță, veniți la timp la biserică! Să nu pierdeți sfintele slujbe, dacă nu aveți altă ascultare, că de aceea am venit la mănăstire!"

Despre el, Părintele Paisie spunea (într-o convorbire din anul 1987):

Câteva cuvinte (unele chiar ”perle”) ale părintelui Adrian

A apărut și numărul pe noiembrie 2010 al revistei Lumea Monahilor.
Aștept și alte mărturii despre părintele Adrian
în vederea alcătuirii unei culegeri de sfaturi
și cuvinte de lămurire și de întărire pentru creștini.

*

Într-o zi, vara, părintele stând în pat, o muscă îi dădea târcoale. Zis-a atunci:
- Vezi? Nici n-am murit și trag muștele la mine...

*

L-am întrebat de părintele Adrian:
- Vreo telegramă ceva, părinte?
Și bătrânul a zis:
- Cred că am ajuns așa de bătrân, mic, rău și urât, că nici zâna aia cu coasa nu mă mai caută...

*

Altădată l-am anunțat:
- Părinte, vă caută la poartă două fete, vor să vă vorbească.
- Poftim? Acum 70 ani nu veneau...

*

Când te apropiai să-i ceri binecuvântare, te întreba:
- Tu cine ești?
Dacă ziceai ”cutare păcătosul” începea zgâlțâiala:

- Asta s-o crezi tu, nu să o spui în gura mare... Păi așa te-a botezat preotul? Tu ce faci ca să nu mai fii păcătos?

*

Altădată, iarna, după ce intrase în paraclis și a intrat după el și lumea venită să se spovedească, le-a spus credincioșilor:
- Nu lăsați ușa deschisă, că oricât ați lăsa-o tot n-o să încălziți curtea...

*

Apoi, văzând că nu ne lăsa să-i sărutăm mâna după ce ne dădea binecuvântare, noi îl întrebam de ce, iar el zicea:
- Iertați-mă. Nu am parfumat-o...

*

Alteori, la slujba Sfântului Maslu, pe când se citea al cincilea fragment evanghelic și unele femei se închinau când auzeau ”Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!” le dădea cu crucea peste mâini (ca să le trezească și să se învețe minte) zicându-le:
- Ce, sunteți obraznice ca fecioarele nebune care nu au fost ascultate de mire, ci au fost lăsate afară?

*

- Știți de ce mă port eu iute și cam neciplit cu unii oameni? - ne întreba părintele Adrian, pe când încă trăia și părintele Sofian. Păi, legile naturii și ale fizicii spun că în orice sistem, ca să fie în echilibru, forțele de atracție trebuie să fie egale cu cele de respingere. Deci, dacă părintele Sofian îi atrage...

*

Altădată zicea:
- Dacă vrei să afli adevărul informându-te din presă, trebuie să înțelegi invers de ce se prezintă...

*

Iar adesea spunea:
- Dumnezeu vrea să fim smeriți că așa este firea noastră, fragilă și smerită, depindem de Dumnezeu în toate. Dacă am ajuns să punem inima în această stare, atunci avem îndrăzneală și putere înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

*

Spune bătrânul:
- Dumnezeu îmi dădu zile ca să mă pocăiesc, iar eu tot întârzii, dar nădăjduiesc la mila Lui și la ajutorul Sfinților. Pe mine Sfântul Ioan Botezătorul m-a ajutat de multe ori, eram să mor de câteva ori în ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august).

*

La spovedanie, deși îndemna oamenii să țină post și milostenie și să se roage zicând: ”Bine esti cuvantat Doamne, invata-ne pe noi indreptarile Tale.
Bine esti cuvantat Stapane, intelepteste-ne cu indreptarile Tale.
Bine esti cuvantat Sfinte, lumineaza-ne cu indreptarile Tale.”, totuși canonul principal era:
- Să nu judeci pe nimeni.
- Să fii un creștin model, cu o viață fără păcate.
- Să nu te rogi pentru sinuciși și avortați, că e mândrie. Roagă-te pentru cei vii care se pot pocăi și pentru cei adormiți întru nădejdea învierii și a vieții veșnice, nu pentru apostați.

*

Zice părintele Adrian:
- Lumea azi este în confuzie și în mare manipulare. Dar viclenia cea mai mare e a celor care se dau mai ortodocși ca toți, ca sectanții, cei mai drepți, și mai și bravează inutil... Dar Dumnezeu nu cântărește vorbele, ci inimile și faptele. Iar în Biserică toți credincioșii au o rânduială și o slujire, toți sunt într-o ierarhie a Duhului a cărei podoabă este smerenia, ascultarea de Hristos-Adevărul și jertfa pentru ceilalți.

*

L-am întrebat pe părintele Adrian:
- Vreți să mergeți la Ierusalim? Dar la Sfântul Munte? La Lavra Pecerska?
- Nu. Aș vrea să am aici bucuria și viața lui Hristos, împlinind poruncile Lui aici, și atunci am în mine și Ierusalimul și Sfântul Munte... Iar în Sfânta Liturghie trăim ca și la Ierusalim, ca și la Sfântul Munte, aceeași viață a lui Hristos...

*

Mai spune părintele Adrian:
- Fără smerenie și dragoste, nici în pușcărie nu poți agonisi harul Duhului Sfânt. Pe mucenici i-a întărit Dumnezeu pentru că erau în stare de pocăință și nu ei, ci harul lui Dumnezeu i-a făcut să-L mărturisească pe Hristos cu certitudinile mari și neclintite ale Duhului. Iar numai celor smeriți le dă Dumnezeu harul Lui. Pe lăudăroși îi mișcă diavolul și firea lor bolnavă... De aia mai ezită, mai cad... tot din pronia lui Dumnezeu, ca să-i corecteze la timp, aici în viața asta.

*

Părintele Adrian l-a iubit și-l iubește mult și se roagă pentru Părintele Daniil Sandu Tudor. Ba încă l-a urmat și la Govora, apoi la Rarău, și mereu securiștii i-au despărțit, ba arestându-l pe unul, ba pe celălalt, ba pe amândoi. Ultima întâlnire a lor a fost cu 2-3 zile înainte de moartea părintelui Daniil, la Aiud, la spălător. Deși nu mai știau unul de altul, fiind în corpuri diferite ale pușcăriei și fiind aduși la spălător la ore diferite (câte un dormitor întreg, cam 30-40 de oameni, 20 de minute), totuși, a îngăduit Dumnezeu ca cele două convoaie să treacă unul pe lângă altul. Toți dintr-un dormitor se uitau cu uimire, cu bucurie, cu așteptarea împlinită a revederii, către cei din celălalt dormitor. Atunci, entuziasmat părintele Adrian a exclamat ”Părinte Daniile!”, iar părintele Daniil l-a îmbrățișat cu putere (deși era mult slăbit) și cu bucurie pe părintele Adrian (că doar era ucenicul lui) și i-a zis: ”Nu ne lăsăm. Dumnezeu este cu noi.” Peste câteva zile părintele Daniil, chinuit fizic prin bătăi, dar mai ales psihic prin amenințări și minciuni (că alții l-au turnat deja), a trecut din lumea aceasta în viața cea fără de durere și fără întristare...
- ”Mare a fost părintele Daniil! Un om curajos, profund, plin de înțelepciune și de erudiție, cum n-am mai întâlnit. Nu răbda, însă, să fie contrazis de cineva, mai ales când știa că are dreptate și că ceea ce zicea acela era superficial, neadevărat, hulitor sau pe lângă subiect, și ăsta era defectul lui. Nu putea să tacă, ci se înfierbânta imediat pentru Adevăr. Chiar și pe anchetatori încerca să-i convingă logic că Dumnezeu există și că ei, comuniștii, sunt ilogici când spun că Dumnezeu nu există, dar ei luptă împotriva a ceva ce nu există.”

*

- În pușcărie, cel mai mult m-a impresionat un țăran, om simplu și credincios, răbdător ca nimeni altul la bătăile și ocările gardienilor... Pe el îl cheamă Ilie, pe soție Păuna și aveau un copil Teodor. Dumnezeu să-i ierte și să-i ajute dacă mai trăiesc. Acest Ilie, deși era bătut crunt, înjurat de tot ce e sfânt, nu comenta nimic, nu se văita, nici un ”au” nu scoteau de la el, darămite vreun nume al vreunui camarad... Și ăia se înverșunau mai tare. Nu am văzut pe nimeni mai dârz și mai demn ca el. Mulți intelectuali au cedat de frică, unii chiar înainte de bătăi, s-au compromis cu comuniștii, dar el ne-a dat o lecție tuturor...

*

- Odată, eu am trecut prin altă experiență în pușcărie. Abia fusesem băgat în sala de anchetă, că milițianul s-a și repezit la mine cu lovindu-mă cu pumnii și picioarele, încât, în acea stupoare și durere ce m-a cuprins, căzut fiind la pământ, am început să râd. Acela mă lovea și urla ca un îndrăcit iar eu râdeam și mai tare și mai înfundat, ferindu-mi fața de loviturile lui.
- De mine râzi, mă, banditule? ... Și dă-i cu înjurăturile ... Ce-ai, mă, de râzi, nu sunt și eu om?
- Păi cum să fii om, când nici nu mă cunoști și mă bați. -  a zis părintele printre loviturile și ocările celuia...

*

L-am întrebat pe părintele Adrian:
- Care dintre părinții întâlniți în viață sau în mănăstiri v-au impresionat cel mai mult?
- Mai mulți. Mai întâi părinții Gherasim de la Sitaru și Macarie de la Pasărea. Amândoi erau smeriți, foarte smeriți și rugători, pe primul l-am cunoscut în studenție, era șef de promoție la teologie în Cernăuți. Era un om cuminte și cu minte de pe atunci, credincios și patriot, foarte înțelept și smerit. Apoi, l-a ajutat foarte mult pe părintele Damian la Sitaru, încât amândoi au rectitorit mănăstirea. Și nu a primit să fie hirotonit, a rămas simplu monah până la sfârșitul vieții. Iar atunci, părintele Gherasim s-a odihnit, chiar așa, după ce a fost și s-a închinat la moaștele Sfântului Calinic la Cernica, în ziua praznicului Învierii și a Sfântului Calinic (11 aprilie 2003). Iar cu părintele Macarie, pe când eram la Căldărușani, el casier, eu secretar, slujeam împreună zilnic Sfânta Liturghie, iar ca să pomenim amândoi și să nu ne certăm, am hotărât ca să facem alternativ proscomidia, că acolo este cea mai mare rugăciune de pe pământ. Iar părintele Sofian a fost cel mai răbdător și constant om, smerit, cumpătat, cu darurile cuvântului, al cântării, al picturii și al rugăciunii. Nicăieri nu am văzut atâtea pomelnice ca la Antim, pentru că părintele Sofian ne era model și ne îndemna mereu să pomenim cu sârguință și atenție toate numele, că ”fiecare nume e un suflet nemuritor”. Adesea pomenea cu voce tare pomelnice în Postul Mare, la parastasul zilnic, până spre ora 1 după amiaza. Iar la spovedanie nu respingea pe nimeni, nici nu speria pe cineva, ci îl corecta cu blândețe, cum eu nu prea făceam... Mitropolitul Tit Simedrea m-a îndemnat și m-a tuns în monahism și era și el un om rugător și erudit. Părintele Ștefan Slevoacă, bun predicator, mi-a fost coleg în liceu, ca și părintele Paisie Prelipceanu, starețul meu de la Putna, apoi părintele Paulin Lecca, care-i știa opera lui Dostoievski mai bine ca nimeni altul în țară, și cu care mergeam ca oile după cioban, urmându-l pe părintele Daniil Sandu Tudor. Iar părintele Stăniloae strălucea și prin cultura sa vastă, patristică, dar și prin precizia matematică și totodată prin căldura vorbirii...

*

Trebuie să menționăm că în arhivele CNSAS (după cum ne-a spus un prieten care le-a cercetat), în dosarele de urmărire informativă a părinților Daniil și Adrian, care erau considerați ”elemente dușmănoase și periculoase la adresa clasei muncitoare, care promovează misticismul”, există ordinele de amplasare a tehnicii operative (microfoane, emițătoare) și transcriptul unor dialoguri pe care părinții le-au ținut în chiliile lor cu diverse persoane. Receptoarele erau amplasate în posturile de poliție sau în case mai apropiate, unde erau ”ascultătorii”. Părinții Daniil și Adrian erau considerați cei mai ”fioroși” dintre toți membrii Rugului Aprins și numai la ei și la părintele Dumitru Stăniloae au fost plasate urechi electronice... Au fost urmăriți ani de zile continuu, uneori erau ”filați” zile în șir, minut cu minut (după cum sunt notițele din fișele de supraveghere), de informatori care se schimbau și-și pasau ”obiectivul” ”pe ochi buni” (apoi și ”pe mâini bune”) unul-altuia. Astfel, aflăm din mărturiile lor, că părintele Daniil voia să facă o academie duhovnicească, mai întâi la Govora, apoi la Rarău, adică să adune într-un schit izolat 12 călugări și îmbunătățiți și erudiți care să traducă operele Sfinților Părinți (prin anii 1953-1957). De fiecare dată, pe când se închega o mică obște, părintele Daniil era arestat... Apoi, deși au fost ba speriați (prin bătăi) sau amenințați, ba lingușiți, părinții nu au cedat ispitei ”colaborării cu Securitatea”, încât funcționarii demoniaci își manifestau neputința și nereușita aducerii la ordin a celor doi părinți...

Părintele Arsenie Boca - un Serafim de Sarov al României. Ucis din ordinul Elenei Ceauşescu

Ziarul Atac, 19 iunie 2009

În epoca actuală, în care timpul trece parcă tot mai repede, iar viaţa este trăită din ce în ce mai intens, căile de evoluţie spirituală sunt şi ele caracterizate de intensitate şi rapiditate. Pe Pământ se nasc multe fiinţe înzestrate cu excepţionale calităţi de îndrumători spirituali. Integrate fiind în planurile divine de salvare a celor care sunt pregătiţi, aceste mari spirite creează gigantice curente spirituale care îi antrenează în curgerea lor pe cei, tot mai mulţi, care simt în ei chemarea lui Dumnezeu.

Unul dintre marile spirite a fost Părintele Arsenie. Se spune că avea darul clarviziunii şi că, atunci când mergeai la el, îţi spunea cum te cheamă, pentru ce ai venit şi îţi povestea toată viaţa înainte ca tu să scoţi vreo vorbă. Nu de puţine ori cei prezenţi erau martorii unor miracole. Părintele Arsenie Boca (având numele de botez Zian) s-a născut la 29 septembrie 1910 în Ardeal, la Vaţa de Jos, şi a fost singurul copil al unei familii de oameni înstăriţi şi credincioşi: "Când eram copil, în casa mamei mele era o icoană a Maicii Domnului care-mi plăcea foarte mult. Odată am întrebat-o pe mama: -De ce îmi place aşa de mult acea icoană? Iar ea mi-a spus: - Ei, dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat şi m-am rugat la această icoană”.

„Mama mea când a rămas însărcinată cu mine s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim şi Ana: "Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer". După ce-am terminat studiile, mama credea că am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce intenţii aveam, mi-a luat capul în mâini, m-a sărutat şi m-a binecuvântat zicându-mi: - O, dragul meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!". În perioada liceului, la Brad s-a remarcat prin profunzimea gândirii şi simţirii sale. Şi-a continuat studiile la seminarul teologic din Sibiu, apoi şi-a susţinut licenţa la Cernăuţi. Pentru că avea o înzestrare artistică deosebită, a fost trimis la Bucureşti unde a urmat Şcoala de Belle Arte.

A treia facultate pe care a urmat-o a fost medicina, timp de trei ani, după care a fost trimis de mitropolitul Bălan la Sfântul Munte Athos, la schitul românesc Prodromul, al cărui conducător spiritual era pe atunci un părinte cu mare forţă spirituală, Antipa Dinescu. Scurta perioadă petrecută acolo a fost prilejul unor experienţe spirituale de excepţie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: "Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!", la care tânărul şi-a spus în sinea lui: "Aici e de mine, la ăsta stau!”. Încă din prima tinereţe se simţea la el vocaţia asumată a celui ce mai târziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mânăstire se mântuiesc... Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti... De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!". Din frânturile povestite de Părintele Arsenie, se ştie că acolo a postit vreme de 40 de zile neîntrerupt şi că a avut o experienţă profund iluminatoare.

Un apropiat al său mărturiseşte: "Astfel, când s-a întors la Mânăstirea "Sâmbăta", era cu totul alt om: căpătase darul acela al său faimos, al proorociei, şi puterea lui cea mare, că dacă se uita la tine, te cutremurai şi te umileai pe loc. Şi-ţi ştia pe dată toate gândurile şi numele, fără să te cunoască, şi faptele toate, păcătoase sau bune, că nu puteai să le-ascunzi. Aşa s-a schimbat viaţa Părintelui Arsenie, şi mai apoi, vieţile noastre, pe lângă a sa." Este greu de imaginat acum, după aproape şaptezeci de ani, fascinaţia pe care o exercita Părintele Arsenie Boca, prin harul său, asupra miilor de credincioşi. Se spune că era căutat mai ales pentru că se îngrijea cu adevărat de sufletul oamenilor. Era preocupat ca omul să se întoarcă spre credinţă şi să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Mulţi îl compară pe Părintele Arsenie Boca chiar cu Sfântul Serafim de Sarov. Din cauza influenţei pe care o avea asupra oamenilor, încă din perioada de dinainte de război, era suspectat de regimul politic crezându-se că organizează ceva subversiv. După război, această teamă a conducătorilor politici ai ţării a crescut. În vremurile de restrişte care s-au abătut odată cu instalarea regimului comunist, Părintele şi-a continuat netulburat misiunea de îndrumător spiritual.

Era o perioadă în care era nevoie de miracole pentru a scăpa de persecuţiile autorităţilor de atunci, care loveau în tot ce afecta ideologia comunistă, iar Părintele era într-adevăr omul prin care Duhul Sfânt făcea minuni şi de aceea era tot mai căutat. După cum mărturiseşte maica stareţă de la Prislop: "De la nivelul lui se cobora şi putea să vorbească pe limba fiecăruia. Pe de o parte te atrăgea, iar pe de altă parte îţi răscolea conştiinţa. Te făcea să stai la locul tău, îţi arăta unde eşti tu, faţă de unde ar trebui să fii. Cred că asta este sfinţenie". Vacanţele spirituale pe care studenţii le făceau după 1946 la Sâmbăta Părintelui Boca reprezentau şi ele un pericol pentru intenţiile de viitor ale comuniştilor pentru generaţiile tinere, pentru educarea acestora în spiritul socialist şi clădirea "omului nou". Ajutându-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele a intrat în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. În timpul arestului în beciul Securităţii la un moment dat gardianul l-a găsit afară în faţa celulei, cu lacătul de la grilaj desfăcut. „Nu te teme. Nu plec nicăieri. Nu vreau să pătimeşti din cauza mea. Ai doi copii şi o femeie bolnavă”. Gardianul a încremenit.

Toate cele spuse de Părintele Arsenie erau adevărate. Mutat forţat de la Sâmbăta la Prislop, a devenit stareţ acolo, iar după ce sălaşul s-a transformat în mânăstire de maici, a rămas în continuare ca duhovnic până în 1959, când comuniştii au desfiinţat mânăstirea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a rămas aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, ca simplu pictor bisericesc, ţinut mereu sub supravegherea celor care aveau puterea politică. În legătură cu aceasta iată ce declara unul din apropiaţii Părintelui din acea perioadă: "Că ştiţi dumnevoastră, pe timpul lui Ceauşescu, Părintele Arsenie a fost marginalizat chiar de către cei din cadrul Bisericii şi nu l-a ajutat nimeni şi a suferit foarte mult. Chiar şi spune Părintele: "Dacă vrei să-l urmezi pe Hristos trebuie să pătimeşti ca Hristos". Ce vreţi mai mult ca asta?" Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o în aceste două locuri: Drăgănescu (unde, începînd din 1968, a pictat biserica timp de 15 ani, lăsându-ne o adevărată "predică în imagini") şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură în care obişnuia să se retragă tot mai des şi unde a şi închis ochii în pragul iernii lui 1989 la vîrsta de 79 de ani).

În ultimii ani de viaţă Părintele Arsenie era complet detaşat. Vorbea exact ca un trimis al lui Dumnezeu, care nici nu se plânge şi nici nu ia parte la bucuriile efemere ale acestei lumi. Avea o răspundere serioasă, apostolească şi o autoritate spirituală extraordinară. Cuvântul lui îţi pătrundea până în inimă şi simţeai că-ţi cunoaşte sufletul. Forţa lui spirituală venea de dincolo de cuvânt. Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat "pe sub mână", dactilografiate, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990. În Octombrie -89, Părintele Arsenie a avut o premoniţie gravă, şi anume afirma că atunci când Ceauşescu va pleca din ţară, va pierde la scurtă vreme şi conducerea ei.

Acest lucru se pare că a ajuns la cabinetul 2, la urechile Elenei Ceauşescu, care a dat ordin ca Părintele să fie ucis. Cu puţin înainte de a muri a mai spus în felul lui, simplu şi foarte limpede: "Eu am să mor martir". De altfel Părintele spunea: "Nu plângeţi, căci acolo unde mă duc, în ceruri, vă voi ajuta mai mult, rugându-mă pentru voi". Adorat de oameni pentru predicile sale şi pentru minunile pe care le săvârşea, prigonit de către autorităţi din cauza influenţei covârşitoare pe care o avea asupra oamenilor, Părintele Arsenie a fost ucis în plină forţă duhovnicească. Prezenţa sa a rămas însă printre noi, puternică şi luminoasă. (A.M.)

Atitudinea creștinului în lume - încuviințăm fărădelegea prin nepăsare sau frică?

Marţi, 14 Iunie 2011 15:59

Cred că fiecare din noi ne revoltăm atunci când vedem că se întâmplă o nedreptate în jurul nostru. Fie că vedem un animal maltratat, un copil abandonat sau o femeie abuzată, ne aprindem de mânie și ne dorim imperios dreptatea. Ne dorim ca cel care a făcut nedreptatea să fie pedepsit pe măsura nedreptății sale. Lucrul acesta este reflexul normal al firii întrucât omul neviciat din fire respinge răutatea evidentă.

Cu ceva timp în urmă, o cititoare de-a noastră ne-a rugat să scriem un articol de atitudine, prin care să venim cumva în ajutorul "Cailor bătuți de la Pădurea Letea". Ne întrebăm cu toții oripilați cum de s-a ajuns ca acei cai să fie atât de chinuiți, fără ca făptuitorii să fie trași la răspundere din timp? Cum s-a ajuns să se întâmple asemenea acte de barbarie în secolul XXI? Ei bine, există răspunsuri pentru această problemă, răspunsuri care arată cu degetul și spre noi, nu numai spre cei care comit astfel de nedreptăți strigătoare la cer. Să facem un pic de lumină:

În urmă cu ceva timp mi-a căzut pe mâini o carte care se numește "Ghidul nesimțitului". Cartea este un medicament necruţător de tratare a nesimțirii, scrisă sub formă de pamflet pentru a pica mai ușor la stomacul orgolios al celui vizat. Punându-mă pe citit, am realizat ca această carte tratează cu excelență problema nesimțirii de orice fel şi am zis în sinea mea că dacă fiecare nesimțit ar citi această carte, atunci nu ar mai exista niciun bădăran în lumea aceasta, niciun bătăuș, hoț sau alt fel de golan, iar cuvântul "cocalar" nu ar spune nimic nimanui.

Însă din păcate cei care suferă de nesimțire cronică nu citesc astfel de cărți, aşa cum nu vor citi nici articole care te învață să-ți pese de tot ceea ce te înconjoară. Nesimțirea este o boală sufletească paralizantă, întrucât a fi nesimțit presupune a fi nesimțit înclusiv față de propria ta boală. Deci nesimțitului nu-i pasă de nesimțirea lui și de aceea nici nu caută să se trateze. Și de aceea el comite nedreptăți fără să-i pese câtuși de puțin. Și tot de aceea articolul de față se adresează oamenilor care au sensibilitate, afinitate și empatie față de ceea ce îi înconjoară, oameni pot și sunt datori să acționeze prompt împotriva nedreptății nesimțitului.

Am să vă povestesc o întâmplare din care avem cu toţii ceva de învăţat. Într-o zi, soția mi-a povestit cum dimineața, în timp ce aștepta în staţie un maxi-taxi pentru a ajunge la servici, avea să asiste la o scenă care să arate cât de mult bine face puterea atitudinii.

Așadar, la câtiva pași dinstanță de staţie, doi aurolaci s-au luat la bătaie, dintre care cel mai puternic a început să-l maltrateze serios pe cel mai slab. În stație mai erau două femei alături de soția mea, una tânără și una mai în vârsta, dar și doi bărbați. Femeia cea tânără, văzând că bărbații care așteptau în stație nu iau vreo atitudine faţă de nedreptatea de sub nasul lor, a scos telefonul mobil și a început să strige către aurolaci că va suna la poliție dacă nu încetează imediat bătaia. Atunci, la auzul acelor cuvinte amenințătoare, aurolacul cel agresiv l-a lăsat pe cel slab în pace și fiecare și-a văzut de drum.

Văzând că altercația a luat sfârșit, doamnele au început să discute între ele despre faptul că bărbații de lângă ele nu au avut nicio atitudine. Și pe bună dreptate erau acuzați bărbații pentru nepăsare, întrucat ceea ce ar fi trebuit să facă acei bărbați a făcut o femeie firavă dar inimoasă. Pe bună dreptate, acea femeie a fost demnă de toată lauda, dând dovadă de bărbăție, adică de curaj, în timp ce bărbații au dat dovadă de nepăsare și lașitate. Datorită curajului de care a dat dovadă, femeia aceea a oprit un abuz și a scutit pe cel mai slab de a mai suferi. Iată ce faptă de omenie: să iei apărarea celor slabi, celor neapărați și neputincioși.

Însă din păcate scenele nedreptății se repetă sub diverse alte forme aproape zilnic, oriunde în țara și lumea aceasta. Și ne întrebăm de ce se întâmplă așa de multe astfel de nedreptăți? Desigur că din pricina celor fără de Dumnezeu vom spune. Da, dar răspunsul nu este complet pentru că nedreptatea îzbucnește și mai ales prisosește atunci când noi o încuviințăm tacit, atunci când noi stăm cu mâinile în sân și așteptăm să strige pietrele în locul nostru.

Așadar, când noi nu facem (mai) nimic pentru colegul de școală bătut, când noi nu luăm apărarea bătrânilor umiliți pe stradă, atunci când închidem ochii dacă vedem că cineva zace lat pe asfalt în mijlocul zilei, ce pretenții mai avem ca să nu se întâmple abuzuri cu animalele sau cu natura înconjurătoare? Dacă noi nu reacționăm împotriva nedreptății comise aproapelui nostru, celelalte abuzuri cum să nu se întâmple cu mult mai ușor?

Deși sunt convins că mare parte din voi vă considerați firavi, rușinoși sau emotivi, atunci când vine vorba să înfruntăm nedreptatea, aș vrea să vă încredințez că a crede în Dumnezeu înseamnă și a fi curajos. De aceea, în orice împrejuare am fi, să ne gândim că avem puterea de a fi curajoși prin credință! Dacă nu precum Hristos, sau precum apostolii și mucenicii măcar precum această bătrânică de 70 de ani:

Dim lights Embed

Fără cuvinte. Atât îmi vine să mai întreb: dacă spiritul civic este o condiție a oricărui cetățea, oare cu cât mai mult noi creștinii nu se cade să avem inițiativă și curaj, pentru a preîntâmpina nedreptatea din jurul nostru?

În final, aș vrea să îl las pe Fericitul Mărturisitor Nicolae Steinhardt să ne insufle curajul de care trebuie să dăm dovadă în calitate de creștini atunci când fărădelegea se desfășoară înaintea noastră:

"Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiție osândit la cecitate și paraplegie. [...]

Creștinismul neajutorat și neputincios este o concepție eretică deoarece nesocotește îndemnul Domnului  (Matei 10, 16: “fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”) și trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiți fără de minte”, II Tim. 4, 5:“tu fii treaz în toate…”, Tit. 1, 8: “să fie treaz la minte” și mai îndeosebi I Cor. 14, 20: “Fraților nu fiți copii la minte; ci la răutate fiți copii, iar la minte fiți oameni mari”). Dar nu tâmpiți. Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști" (Pr. Nicolae Steinhardt)

(Dan)

articol preluat de pe Ortodoxiatinerilor.ro

Lasă-mă să te iubesc (un text extraordinar)

Iată câteva cuvinte care mie mi-au dat mare nădejde şi bucurie. Sper să vă placă. Sunt extraordinare cuvintele si mai ales felul cum vede Dumnezeu relatia cu noi.



"Nu imi spune nimic. Iti cunosc mizeria, necazurile, luptele si ispitele sufletului tau. Iti cunosc si stiu si lasitatea pacatelor si cu toate acestea iti spun: “Iubeste-ma asa cum esti tu! Da-mi inima ta!” Daca o sa astepti ca sa devii un inger ca sa mi te daruiesti intru iubire, atunci n-ai sa ma iubesti niciodata! Chiar cand esti las, fricos, neincrezator in implinirea dragostei si in savarsirea sfinteniei, chiar cand ai sa recazi in acele pacate pe care nu ai vrea sa le mai faci Eu nu iti dau voie sa nu ma iubesti. Iubeste-ma asa cum esti tu, in orice moment si in orice situatie te-ai afla, in credinciosie sau tradare, in ravna sau in uscaciune. Tu iubeste-Ma asa cum esti.



Eu vreau sa ma poti iubi din putina si saraca ta inima. Daca astepti pana cand ai sa fii desavarsit ca sa ma poti iubi, atunci n-ai sa ma iubesti niciodata. N-as putea sa fac eu oare din fiecare fir de nisip un serafim, un inger care sa straluceasca de curatie si dragoste?! Nu sunt eu Domnul Dumnezeu care a creat toate si pot totul?! Omule, ti-ai dat tu viata pentru lume din dragoste pentru oameni, sau ai murit din iubire pentru mine? Atunci din ce motiv nu ma lasi sa te iubesc? Fiul meu, lasa-Ma sa te iubesc, eu iti vreau inima care este lacasul Meu.



Desigur, cu timpul am sa te schimb, insa chiar pana atunci iubeste-ma asa cum esti tu, fiindca eu te iubesc cu toate ca esti asa. Eu vreau ca dragostea ta pentru mine sa se nasca din putina si saraca ta inima, din adancul neputintei si al murdariei tale. Eu te iubesc si cand esti slab si necurat. Nu vreau o dragoste inzvorata si hranita din mandria virtutilor tale, ci dintr-o inima smerita pe care eu o pot curati oricand. N-am nevoie de virtutile tale, de talentele tale, de intelepciunea ta. Eu vreau doar sa ma iubesti si sa lucrezi cu dragoste pentru Mine.



Nu virtutile tale le doresc. Daca ti le-as da, tu esti asa de slab si mandru, incat ele ar hrani amorul tau propriu si nu m-ai cinsti pe Mine. Deci ele sa nu fie un motiv pentru care nu ma cauti si stai departe de mine. Aproprie-te cu dragoste. Unui fier ruginit, flacarile, nu numai ca i-ar curata rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeste-ma si pacatele se vor arde si tu vei fi fericit. Iubeste-ma nu numai ca sa fii curat, caci asta ar fi din nou o mandrie pentru tine, ci pentru ca Eu vreau sa ma odihnesc in inima ta. Deci nu te mai ingriji de asta!



As putea sa fac prin tine lucruri mari pentru mintea omeneasca, dar nu, tu ai sa fii sluga rea si nefolositoare si neputincioasa. Am sa-ti iau si putinul pe care tu te crezi ca-l ai. Eu te-am facut din iubire si pentru ca sa-ti dau iubirea fara ca tu sa-mi poti da ceva. Nu incerca sa-mi platesti iubirea prin nimic. Asta ma doare atat de mult de la tine. Iubeste-ma in dragostea duhului Meu si fara motive. Numai sta departe de mine. Iti lipeste nu sfintenia pe care eu ti-o pot da, ci o inima gata sa ma iubeasca oricand si pana la capat.



Astazi eu stau la usa inimii tale ca un cersetor. Eu, singurul, adevaratul Imparat si Domn. Eu bat si astept. Grabeste-te sa-mi deschizi prin smerenie. Nu-mi aduce motive intinaciunea si saracia ta. Daca ti-ai cunoaste-o pe deplin si in adanc, ai muri de durere. Dar ceea ce m-ar durea pe Mine ar fi ca tu si acum sa te indoiesti de Mine, de iubirea pe care o am pentru tine. Crede ca eu pot totul...si tu nu poti nimica fara mine. Doar pacatul esti in stare sa il faci fara ajutorul meu.



Sa nu te increzi in tine fara Mine caci astfel o sa fiu nevoit sa te las in cadere in masura in care tu te apreciezi. Nu te framanta ca nu ai virtuti, am sa-ti dau Eu sfintenia Mea. Deschide-ti inima prin pocainta si ma primeste in potirul sufletului tau prin trupul si sangele Meu pe care-n dar ti-l dau la Sfanta Liturghie. Atunci o sa te fac sa intelegi totul si sa ma iubesti mai mult decat iti poti inchipui.



Lasa sa curga sangele Meu in sangele tau si sa bata inima Mea in inima ta. Eu ti-am dat-o pe Sfanta si Preacurata Mea Maicuta. Lasa sa treaca totul prin inima ei curata incat sa poata mijloci pentru tine. Orice s-ar intampla nu astepta nici-decum ca sa devii sfant, ca pe urma sa ma iubesti. In acest fel tu nu mai iubi niciodata. Si acum dute acum. Eu sunt cu tine!"

Pr Ieromonah Rafail Noica
 

Parintele Rafail Noica – Despre frica lui Dumnezeu

Despre frica lui Dumnezeu

Cuvantare tinuta in Postul Mare 1995 in Catedrala Arhiepiscopala Alba Iulia

Ma gandesc sa spun cateva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindca este “inceputul intelepciunii”. Dar tare mi-e ca nu intelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adica, sa-ti fie frica de Dumnezeu daca faci rau, si atuncea, de frica batului, sa nu faci nici aia, nici ailalta? Dar atuncea, daca ne este frica de Dumnezeu in felul acesta, cum propovaduim noi un Dumnezeu al dragostei, si unde este dragostea daca ne este frica de Dumnezeu asa cum ne este frica de un caine rau?

Dar atunci ce este frica lui Dumnezeu? Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca sa se pazeasca de rele, si-a agatat in odaie o icoana, sau mai bine zis un tablou, unde se arata Judecata de Apoi, si mai ales chinurile iadului. Si atuncea nadajduieste, cand ii vin ganduri rele, ca uitandu-se la chinurile iadului sa se infricoseze si sa se ajute ca sa le taie. Spunea ca, la inceput, mergea tactica aceasta a nevointei, dar acuma se uita cu indiferenta la toate ororile pe care le arata tabloul, si inceputul intelepciunii parca nu se inteleneste in inima ei. Dar imi venea sa zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeasi cu frica de Dumnezeu, sau cand altii gandesc ca, tot asa, se infricoseaza cu gandirea la draci si la tot ce ne fac ei? Dar atuncea imi vine gandul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adica, Dumnezeul nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul?

Frica de Dumnezeu. Dar mie imi place, acolo unde se poate, unde fraza ingaduie, imi place mai mult sa spun “frica lui Dumnezeu,” fiindca expresia asta are un diapazon mai larg, inseamna mult mai multe lucruri, precum as vrea sa va pun lucrul acesta in gand acuma, din tineretele voastre. Tot cuvantul dumnezeiesc are un diapazon mult mai larg decat orice cuvant omenesc. Cu ajutorul Domnului o sa incep sa va vorbesc despre asta.

Prefer “frica lui Dumnezeu”, intai, fiindca “frica de Dumnezeu” prea mult sugereaza ca ti-e frica “de”; si atunci, daca ti-e frica “de” – fie Dumnezeu, fie un balaur – ce faci? Fugi si te ascunzi. Dar asta-i tocmai gresala pe care a facut-o Adam; ca, poticnindu-se si neascultand de Dumnezeu, vine Dumnezeu in Rai, si Adam aude glasul lui Dumnezeu in Rai, in “racoarea serii”, si fuge si se ascunde dupa copac.

Dar pe noi Biserica ne invata nu sa ne ascundem, ci sa ne marturisim: spovedanie. Adica ce este spovedania? Noi venim la Dumnezeu si ne dezvaluim. Nu ca Adam, asteptand pe Dumnezeu sa zica: “Adame, unde esti?” “Apai m-am ascuns, fiindca eram gol”. Si atunci Dumnezeu sa zica: “A, dar cine ti-a aratat ca erai gol? Nu cumva ai mancat din rodul acela de care ti-am spus Eu sa nu mananci?” Si iata ca Dumnezeu ii face spovedania lui Adam. Si pana la urma ce se intampla? Adam, cand s-a infatisat inaintea lui Dumnezeu, isi acoperise goliciunea cu frunze de smochin. Dar cand s-a terminat, tragic, tot dialogul acesta – tragic, fiindca Adam si-a pierdut frumusetea cea dintai, si nu si-a regasit-o prin marturisire, prin pocainta – cand Adam a pierdut Raiul in care se desfata, ce a facut Dumnezeu cu Adam? Iata ca l-a imbracat cu “haine de piele”.

Aceste haine de piei sau haine de piele – si expresia are multe intelesuri, pe care o sa le invatati, dar ma limitez astazi la una: Nu e oare haina de piele o imbracaminte, un acoperemant mai desavarsit decat frunzele de smochin? Adica, atuncea cand a iesit o cearta, cum ar fi, intre Adam si Dumnezeu, Adam a ramas imbufnat in starea lui si nu s-a intors ca sa spuna lui Dumnezeu: “Da, Doamne, asa cum ai zis, asa am facut. Am mancat din rodul din care mi-ai spus sa nu mananc, si uite ce s-a intamplat. Credeam ca mi se deschid ochii ca sa-i ridic la Dumnezeu, ca asa mi-a zis sarpele, atuncea cand Tu mi-ai spus ca aveam sa mor – si uite ca am murit, uite ca duhovniceste am murit. Mi s-au deschis ochii, si ce-am vazut? Goliciune si rusine. Dar de ce rusinea asta? Am pierdut harul Tau, am murit!”

Adam nu a spus asta. A ramas “in aer”: “Iata, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat sa mananc, si bineinteles ca am mancat.” A cui e vina? A lui Dumnezeu. Si deci, zic ca Dumnezeu, bland, a incercat prin Eva sa-l mantuiasca pe Adam, dar nici Eva nu s-a aratat a fi ce a fost mai tarziu Maica Domnului, care prin dragostea ei, prin smerenia ei sa mantuiasca pe Adam. Si Eva ca prin cearta a marturisit: “Apai sarpele m-a amagit.” Si de aceea zic “cearta”, ca nici Adam nu s-a pocait, nici Eva nu s-a pocait, adica nu s-au imblanzit catre Dumnezeu, nu s-au smerit cu starea aceasta, minunata pentru cine a gustat catusi de putin o data smerenia, ca sa dea ocazie lui Dumnezeu sa se arate bland si milostiv, indurat, iertator, vindecator; ca, dupa uraciunea pacatului, Dumnezeu sa-i vindece, si Raiul sa nu fie pierdut. Si a ramas cearta.

Si au plecat de catre fata lui Dumnezeu, si Raiul s-a inchis cu Arhanghelii si cu Serafimii; si cu sabie de foc! Si iarasi zic, Dumnezeu ce a facut? I-a acoperit, le-a acoperit rusinea goliciunii cu haine mai desavarsite decat au putut ei sa isi creeze. In aceasta vedeti iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. in cearta fiind, Dumnezeu i-a miluit mai mult decat au putut ei insisi sa se miluiasca.

Apai daca Dumnezeu este asa, de ce sa nu mergem la Dumnezeu de la inceput si sa spunem, cum ziceam adineauri ca ar fi trebuit sa faca Adam: “Da, Doamne, ara pacatuit, dar iti cer iertare; Doamne, am pacatuit, dar din viata nu vreau sa cad!” – fiindca nici Dumnezeu nu vrea sa cadem din viata.

Frica de Dumnezeu, in sensul prost al cuvantului, este ce a desavarsit pacatul in Adam: despartirea de Dumnezeu. Dar nu a desavarsit-o total, ca pocainta mai este, dar a pecetluit intr-o oarecare masura starea de pacat.

O, daca Adam ar fi inteles “frica de Dumnezeu” ca pe frica lui Dumnezeu cea adevarata.. Vedem in cei ce au trait cu frica lui Dumnezeu, in Sfinti, in Parinti, in Psalmii care ne vorbesc: frica lui Dumnezeu este ceva ce apropie pe om de Dumnezeu. Apai cum mai este frica, daca te apropie, si nu te desparte?

Frica lui Dumnezeu este una din trairile iubirii, cand ti-e frica sa pierzi pe Dumnezeu, caci este asa de pretios, asa de drag, asa de iubit, asa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este asa incat, cand il pierzi, intr-adevar ai inteles ce inseamna moarte. Ca “moarte” nu inseamna in primul rand despartirea sufletului de trup, ci despartirea duhului omului de catre Duhul cel Sfant, de harul lui Dumnezeu. Asta este moartea, si de asta suferim noi toti. Si atuncea, cunoscand harul, noi avem mai multa experienta decat Adam, tocmai fiindca cunoastem raul. Adam a cunoscut numai binele si, cum zicem noi, “i s-a urat cu binele”, cum ar fi. Nu ca i se urase – dar nu l-a pretuit; in sensul acesta s-a urat cu binele, ca nu a stiut sa-l pretuiasca.

Daca unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apai harul naste o oarecare teama, cu plangere. Cum a venit in mine? Cine se salasluieste in mintea mea? Ce este ce mi-a schimbat acum toate gandurile, toate simtirile? Dar, lucru si mai infricosat: cum sa-l pastrez? Cum sa nu-l pierd? Si cu cat e mai puternic harul, cu atat este mai puternica frica. Unii vorbesc de “teroare,” totusi nu in sensul urat al cuvantului: o “teroare” sa nu pierzi aceasta, harul acesta asa de pretios. Dar, o, cat de usor se pierde! Un gand, cat de mic, care nu este in armonie cu el, si s-a dus! Dar nici nu stii ca s-a dus. Te trezesti dintr-o data: A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atat de scump? Era pentru mine atat de bine. Cum sa-l mai aflu?

Si daca vine harul acesta la inceputul vietii, se pierde – fiindca omul nu stie sa traiasca fara pacat, si nu stie sa nu-l piarda. Dar daca continua educatia sfanta a omului, revine harul. Dar totusi sufletul il simte de asa o gingasie, incat te apuca o groaza cum sa nu-l pierzi. Si frica aceea care merge pana la groaza, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, daca vreti, frica de Dumnezeu, frica sa nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a facut. Este deja “in samanta” dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, in nesavarsirea noastra, in starea noastra de pacat, se manifesta ca o frica, frica de a fi nevrednici de frumusetea aceasta nespusa.

Si va spun si lucrul acesta: va rog sa nu va inchipuiti ce poate fi frumusetea aceasta; ci sa cereti lui Dumnezeu sa v-o arate si sa v-o dezvaluie, sa o traiti in sufletele voastre, in inimile voastre, in oasele voastre, in carnurile voastre, ca este reala, si daca nu e reala, nici nu avem nevoie de ea. Va spun asta ca preot al Bisericii Ortodoxe, ca monah de mai bine de treizeci de ani. Daca tot ce se propovaduieste in Biserica noastra este numai o filosofie, in lada de gunoi cu ea! Ma iertati ca vorbesc asa brutal, dar vreau sa stiti ca este adevar. Dumnezeu este adevar, si adevarul se traieste; este cu putinta, literal, sa fie trait pana “in oasele tale”.

Literal in oasele tale? Sfantul de care v-am mai vorbit, si va mai vorbesc si altii, Sfantul Siluan, spune ca harul cel mare patrunde pana in oasele omului, si de aceea oasele acelui om dupa moarte devin moaste. Moastele nu sunt doar “oseminte”, moastele sunt oseminte sfintite de salasluirea harului Duhului Sfant pana in oase, si se simte in inima, in suflet, in minte, in trup, si pana in oase! Si de aceea va cer, tot ca monah al Bisericii, nu incercati sa va inchipuiti, fiindca toate inchipuirile sunt o caricatura groaznica in comparatie cu ce este adevarul harului.

Ce este? Traiti in adevar, cereti lui Dumnezeu: “Daca esti adevarat, Doamne, trezeste-ma si pe mine! Scoate-ma din negura in care sunt. Iar pentru pacatele mele mustra-ma, Parinte, cu blandete, ca sunt slab, dar da-mi Tu strigatul celui care se mistuie, si da-mi puterea caintei, dar arata-mi-Te! Fa ca viata mea sa fie adevarata, daca esti Dumnezeul adevarului.” Si spun aceasta fiindca Dumnezeu, ori este adevar, ori nu avem nevoie de El. Si aceasta o spun din incredintarea pe care o am din putina mea experienta, dar si prin adeverirea multor sfinti, pe care pe unii i-am cunoscut din carti, dar si in viata.

Frica lui Dumnezeu atuncea incepe sa fie “inceputul intelepciunii” – inceputul, nu intelepciunea! Fiindca sfarsitul intelepciunii este dragoste, asa de puternica, incat nu mai ramane nici urma de frica, cum ne spune Apostolul Ioan intr-una din Epistolele lui. inceputul intelepciunii este frica lui Dumnezeu, si frica lui Dumnezeu este dulce, desi poate sa mearga pana la groaza. Si, sa stiti, cum o descria Parintele nostru Sofronie, ca e datatoare de viata, nu este covarsitoare, zdrobitoare, cum este teroarea si frica. Este datatoare de viata, si o simti ca pe un dar pretios, pe care instinctiv nu vrei sa-l pierzi. Nu instinctiv, intuitiv, dar am intrebuintat cuvantul acesta care este mai aproape de intelegerea noastra. Precum instinctul ne face, ne impinge, ne calauzeste, daca vreti, in viata materiala, trupeasca, asa si intuitia in viata duhovniceasca.

Frica lui Dumnezeu atuncea naste in noi o alta frica de pacat decat cele pe care le-am descris la inceput, fiindca, vazand ca sunt lucruri care nu sunt in armonie cu frumusetea aceasta nespusa si absolut de nedescris, dar reala, si ca frumusetea aceasta e asa de gingasa, ca o poti pierde, de nici nu stii ca s-a dus, dar te trezesti fara ea, te apuca o teama de orisice nu este in armonie cu aceasta. Si “orisice-ul” care nu este in armonie cu aceasta, acela este pacatul.

Si definitia pacatului nu este pe linie morala, sau sociala, sau etica, sau practica (si acolo e un adevar, dar nu-i adevarul ultim). Definitia pacatului este pentru noi definitie vitala: este ceea ce nu e in armonie cu mireasma aceea nemaipomenita pe care o numim harul lui Dumnezeu. Acesta este pacatul! Si ne apuca o teama de pacat. Nu o teama bolnavicioasa: Aoleu, sa nu fac asta! Aoleu, sa nu fac ailalta! Stie sufletul ca Dumnezeu este marinimos si puternic a vindeca de pacate, dar ne apuca un lucru care devine ce numeste Psalmistul: “Cu ura desavarsita i-am urat”, adica, tot ce nu este de-al harului devine ura acum. Dar iarasi zic, nu bolnavicioasa, ci desavarsita. O ura in care, daca ai iubit lumina aceasta si viata, urasti toate ale mortii si ale stricaciunii cu “ura desavarsita”.

Parintele Rafail Noica

CUVIOSUL SERAFIM ROSE DESPRE SEMNUL RACIRII INIMII. Cum “ajuta” galceava teoretica a calendarului la denaturarea credintei

“Am spus mai înainte că Părintele Serafim nu şi-a schimbat niciodată poziţia de principiu împotriva ecumenismului şi a reformei în Biserică. Totuşi, în anii de pe urmă, văzând cum unii îi numesc „eretici” pe cei din alte jurisdicţii pentru că participă la întruniri ecumenice, şi-a dat silinţa să-şi definească poziţia mai clar. Iată ce scria în articolul său „In apărarea Părintelui Dimitri Dudko”:

„Unii aşa-zişi râvnitori ai Ortodoxiei folosesc acest termen [ecumenism] într-o manieră total imprecisă, de parcă simpla utilizare a termenului sau contactul cu o organizaţie ecumenică ar fi deja o «erezie». Asemenea păreri sunt vădit nişte exagerări. «Ecumenismul» este o erezie numai dacă implică negarea faptului că Biserica Ortodoxă este adevarata Biserică a lui Hristos. Prea puţini dintre întâi-stătătorii ortodocşi care participă la mişcarea ecumenică au mers atât de departe; însă marea majoritate a participanţilor ortodocşi la mişcarea ecumenică nu au susţinut aşa ceva; iar câţiva (între care răposatul Părintele Georges Florovsky) au ajuns să-i irite pe protestanţii din mişcarea ecumenică, afirmând în mod repetat la întrunirile ecumenice că Ortodoxia este Biserica lui Hristos. Desigur, am putea critica participarea chiar şi a acestor persoane la mişcarea ecumenică, care în cel mai bun caz este mult prea vagă şi poate duce în rătăcire în ce priveşte natura Biserici lui Hristos; dar nu-i putem numi pe acesti oameni «eretici», şi prea putini dintre personalităţile ortodoxe au învăţat că ecumenismul este cu adevarat o erezie. Bătălia pentru adevărata Ortodoxie în vremea noastră nu este ajutată de asemenea exagerări”.

Intr-altă parte Părintele Serafim spunea:

„Reacţia exagerată împotriva mişcării ecumenice este animată de acelaşi duh lumesc prezent în mişcarea ecumenică însăşi”.

Tot astfel, deşi nu şi-a schimbat poziţia cu privire la calendarul bisericesc, Părintele Serafim avertiza impotriva exagerarii importanţei acestei chestiuni care provoacă inutile certuri si dezbinari. In prelegerea sa de la pelerinajul Sf. Gherman din 1979, după ce a vorbit pe larg despre însufleţitoarele evoluţii din Biserica Ortodoxă din Africa, Părintele Serafim s-a referit la îngrijorarea ortodocşilor supercorecţi, reticenţi deoarece convertiţii ortodocşi africani erau după noul calendar:

„Cei ce vor cu tot dinadinsul să fie corecţi ar putea să ne atragă atenţia că Biserica Ortodoxă din Africa ţine de Patriarhia Alexandriei, care este pe stil nou; şi poate că dânşii cred că nu ar trebui să avem nici o legătură cu ei. Aş vrea să spun câteva cuvinte despre aceasta. Bun lucru este a păstra vechile tradiţii şi canoane ale Bisericii. Iar cei ce în chip jalnic şi inutil se îndepărtează de ele vor fi judecaţi de Dumnezeu. Cei ce au introdus noul calendar în Biserica Ortodoxă în anii ’20 şi după aceea, şi care prin aceasta au adus dezbinare şi au deschis calea modernismului în Biserică, greu răspuns vor avea de dat.

Dar oamenii simpli din Africa nu înţeleg nimic din toate acestea, iar a le predica despre vechiul calendar corect nu ar duce la nimic altceva decât la o gâlceava legată de chestiuni teoretice care nu ar face decât să împiedice primirea simplă a credinţei ortodoxe. Cel mai adesea convertiţii din Occident sunt foarte pricepuţi în a dezbate astfel de probleme teoretice, ajungând să scrie tomuri întregi şi tratate despre canoane şi interpretarea lor. Dar aceasta nu este decât o ortodoxie a minţii, plina de duh de calcul şi îndreptăţire de sine. In primejdioasele zile ce ne stau în faţă este nevoie de mult mai adânca Ortodoxie a inimii, pe care o dezvăluie scrisorile simple pe care le primim din Africa”.

Intr-o vreme, Părintele Serafim nutrise nădejdi faţă de o mişcare zelotistă ortodoxă unită, spre a contracara amăgirile vremurilor de pe urmă.

„Cu ani în urmă“, scria el în 1979, „când Părintele Gherman şi cu mine eram tineri şi naivi, visam la o mişcare viguroasă a Ortodoxiei râvnitoare, unită într-un cuget, care să lucreze printre tinerii convertiţi ca şi printre ruşi, greci etc. Dar vai, am ajuns, bătrâni şi înţelepţi, şi nu mai aşteptăm prea mult. Toţi ai noştri care sunt mărturisitori ai Ortodoxiei au şi o latura mult prea omenească. [...] Mi se pare că la majoritatea ortodocşilor zelotişti este o anume îngustime intelectuală care, combinată cu o anume orientare politică, dă naştere la facţiuni de stânga sau de dreapta si pierde din vedere <<sarcina comuna>>, despre care am crezut si credem ca este atat de limpede – mai ales în contrast cu revizionismul grosolan care se petrece acum în Mitropolie (OCA), Arhiepiscopia Greacă etc.”.

Dar dacă Părintele Serafim şi-a pierdut nădejdea în orice «mişcare zelotistă», el nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în mişcarea sufletelor care vin în chip minunat la Hristos, în Biserica Sa Ortodoxă, din tot felul de nenorociri, păcate şi împrejurări disperate. Aşa s-a întemeiat întregul creştinism: oamenii păcătoşi au văzut harul în Iisus Hristos, iar sufletul lor a răspuns; ei au văzut că se îneacă şi El i-a salvat; şi din aceştia Hristos a zidit Biserica Sa care va dăinui până la sfârşitul veacurilor.

In prelegerea sa de la pelerinajul Sf. Gherman din 1981, intitulată „Căutarea Ortodoxiei”, Părintele Serafim îşi împărtăşea optimismul pricinuit de faptul că oameni din întreaga lume, în cele mai diverse împrejurări, descoperă adevăratul chip al lui Iisus Hristos în Ortodoxie:

„Americani, atât tineri, cât şi bătrâni, sătui de învăţăturile arbitrare şi lipsite de rădăcini ale protestantismului contemporan, descoperă creştinismul adânc şi adevărat al Ortodoxiei. Romano-catolici, aflaţi într-o structură eclesiastică în plină degringoladă, descoperă că Ortodoxia este tot ceea ce credeau ei odinioară că ar fi romano-catolicismul. Tineri evrei, atât din Uniunea Sovietică, cât şi din lumea liberă, descoperă tot mai mult răspunsul la vidul duhovnicesc de astăzi din mijlocul poporului lor convertindu-se la Ortodoxie. [...] In Rusia, căutarea rădăcinilor este evidentă şi se leagă de redescoperirea conştiinţei naţionale în rândul poporului rus după mai bine de 60 de ani de ateism şi de nimicire a instituţiilor religioase ruseşti. Dacă cineva încearcă să revină la ceea ce a fost înainte de regimul ateu, dă inevitabil de Ortodoxie. Ceva asemănător se petrece la o scară mult mai mică cu tinerii ortodocşi din Grecia care resping occidentalismul modernist ce a otrăvit societatea grecească de mai bine de un secol; tinerii aceştia îşi descoperă rădăcinile în trecutul ortodox al Greciei şi, mai presus de toate, în centrul vieţii ortodoxe, monahismul”.

După cum am văzut, Părintele Serafim era deosebit de interesat de convertirea popoarelor din Africa la creştinismul ortodox, corespondând cu oameni de acolo, publicând articole despre ei şi străduindu-se să sprijine convertiţii ortodocşi africani.

„Ce am putea spune despre Africa?” - întreba el în cadrul prelegerii sale. „Ce fel de rădăcini ortodoxe şi-ar putea găsi africanii? Oricât ar părea de surprinzător, Ortodoxia – şi creştinismul în general – creşte mai rapid si Africa decât oriunde în lume şi, în doar câţiva ani, Africa va deveni principalul continent creştin, atât ca număr de credincioşi, dar şi ca osârdie a credinţei lor. Tertulian, scriitorul creştin din veacul al II-lea, spunea că sufletul omenesc este crestin din fire, iar aceasta se vădeste in râvna cu care primesc creştinismul popoarele africane odinioară păgâne, deşi el s-a propovăduit doar în zona subsahariană în ultima sută de ani. Romano-catolicismul şi diversele secte protestante au făcut mulţi adepţi în Africa, dar cei ce caută cu adevărat rădăcinile crcştinismului găsesc Ortodoxia. Poate că nu toţi cunoaşteţi istoria a doi seminarişti anglicani din Uganda anilor ’20, care prin studiile lor au ajuns la concluzia că numai Ortodoxia este «adevărata credinţă veche» din care au ieşit toate sectele moderne din Occident. Astăzi Bisericile Ortodoxe Africane din Uganda, Kenia şi din alte ţări din estul Africii sunt pilde ale rodniciei căutării Ortodoxiei. Cu foarte putin ajutor din partea lumii ortodoxe, ele au ajuns la deplinătatea Ortodoxiei, ferindu-se de capcanele în care au căzut mulţi convertiţi din Occident“.

După adormirea Părintelui Serafim, o misiune din cealaltă latură a continentului african, cea din Zair, a cunoscut o creştere însemnată, mulţumită îndeosebi cuviosului Ieromonah Cosma Aslanidis (+ 1989) şi altor calugări misionari de la Muntele Athos. Ulterior, un preot grec din Australia, Arhimandritul (acum Episcopul) Nectarie Kellis, a început o misiune ortodoxă în Madagascar, care la ora actuală este înfloritoare. Mii de suflete au fost botezate în aceste ţări, slujind lui Iisus Hristos în smerenie, sărăcie şi adevăr. Părintele Serafim s-ar fi bucurat să vadă toate acestea.

[...] In strânsă legătură cu căutarea rădăcinilor, arăta Părintele Serafim, se află şi căutarea stabilităţii:

„Stabilitatea Ortodoxiei este adevărul neschimbător pe care l-a primit şi l-a transmis din generaţie în generaţie, din vremea lui Hristos şi a Apostolilor Săi, până în zilele noastre. Deci nu este de mirare că atrage sufletele însetate mai ales de adevăr – de acel adevăr care vine de la Dumnezeu şi care dă sens şi un punct de sprijin tuturor celor rătăciţi pe marea acestei vieţi. Insă probabil lucrul cel mai profund şi mai atractiv al Ortodoxiei de astăzi este mesajul ei de dragoste. Cel mai dezamăgitor lucru din lumea de azi este că a devenit asa de rece si lipsita de inima. In Evanghelia de la Matei, Domnul nostru ne spune că principalul semn al vremurilor de pe urma va fi faptul ca dragostea multora se va raci (Mt. 24, 12); iar Apostolul dragostei, Sf. Ioan Teologul, scrie ca Domnul a spus ca principalul semn de recunoaştere a ucenicilor Săi este dragostea dintre ei (In. 13, 35).

Cei mai influenţi dascăli ortodocşi din vremurile mai recente au fost şi cei mai plini de dragoste, atrăgând oamenii la bogăţiile credinţei ortodoxe prin pilda dragostei lor copleşitoare şi plina de jertfelnicie: Sf. Ioan din Kronstadt, Sf. Nectarie al Pentapoliei şi Arhiepiscopul nostru Ioan Maximovici. [...]

Pătrunzându-ne de învăţăturile evanghelice şi încercând să trăim după ele, ar trebui să avem dragoste şi milă pentru sărmana omenire din ziua de azi. Nu cred ca oamenii să fi fost freodată mai nefericiţi decât azi, în ciuda tuturor facilităţilor şi aparatelor pe care ni le furnizează societatea noastră. Oamenii sufera si mor din lipsă de Dumnezeu iar noi îi putem ajuta dandu-le pe Dumnezeu. Este adevărat că dragostea multora s-a răcit în zilele noastre, dar noi să nu fim reci. Cata vreme Hristos ne trimite har şi ne încălzeşte inimile, nu avem voie sa ne racim” .

Nădejdea Părintelui Serafim pentru convertirea sufletelor la Ortodoxie era înrădăcinată în credinţa că Biserica Ortodoxă, fiind cu adevărat Biserica întemeiată de Hristos, detine plinătatea harului lui Hristos şi toate mijloacele date de El omenirii spre a se pregăti pentru împărăţia Lui. Intr-o scrisoare către Alison, scrisă in 1963 la puţin timp dupa convertirea sa, Părintele Serafim afirma:

„Ortodoxia este pregătirea sufletelor pentru această Impărăţie, Impărăţia Cerurilor. Bisericile schismatice au uitat, într-o măsură mai mare sau mai mică, acest adevăr şi au făcut compromisul cu lumea; singura Ortodoxia a ramas nelumeasca. Ţelul vieţii ortodoxe (de care toţi suntem departe) este acela de a ne trai viata aceasta amintindu-ne mereu de cealalta si a deslusi inca de pe acum, prin harul Domnului, inceputul acelei vieti”.

Nădejdea Părintelui Serafim în Biserică era, în ultimă instanţă, o nădejde în viaţa cealaltă, căci numai crezând în Hristos şi participând la viaţa Trupului Său pe pamant, vom trăi pururea în Trupul Său în ceruri. Aceasta - viaţa veşnică în Hristos, în împărăţia Cerurilor - era ţelul ultim al Părintelui Serafim”.

(Fragment din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Cap. 99, “Nadejde”)

• Prima parte a aceluiasi capitol, la fel de interesanta, la: Din “Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”: TOATA NADEJDEA LA HRISTOS!

Sfînta Olimpiada a fost numită după numele maicii sale. Ea s-a născut în Constantinopol din părinţi slăviţi şi de neam mare. Tatăl ei a fost unul din cei mai renumiţi senatori, Anusie Secundul, iar maica sa a fost fiica slăvitului Avlavie eparhul, care se pome-neşte în minunile arhiereului lui Hristos, Nicolae. Acela, în zilele Marelui Constantin, era întîiul după împărat. Deci, Olimpiada, fiica lui Avlavie, a fost mai întîi logodită cu Consta, fiul cel tînăr al Marelui Constantin, care a luat împărăţia Romei celei vechi după tatăl său. Dar el fiind ucis mai înainte de nuntă, ea a fost dată după Arsac, împăratul Armeniei, dar nici cu acela n-a trăit multă vreme şi a rămas văduvă. Deci, însoţindu-se cu senatorul cel mai sus zis, Anusie Secundul, a născut pe Sfînta Olimpiada, care neavînd încă vîrsta desăvîrşită, părinţii au logodit-o cu un tînăr de bun neam, fiul lui Nevredie eparhul.

Nunta lor fiind îndelungată şi trecînd 12 luni, mirele a murit, iar Olimpiada a rămas fecioară văduvă. Deci, chiar dacă cu anii era desăvîrşită, n-a voit să se mai logodească cu alt mire, ci a dorit ca să petreacă toate zilele vieţii sale în feciorie şi în întreagă înţelepciune. Murindu-i părinţii, ea a rămas moştenitoarea multor bogăţii şi averi fără de număr. Dar pe toate le-a încredinţat lui Dumnezeu şi cu mînă darnică le-a împărţit celor ce aveau trebuinţă: bise-ricilor, mînăstirilor, vieţuitorilor în pustie, bolniţelor, caselor de săraci, caselor celor primitoare de străini, sărmanilor, văduvelor celor ce se primejduiau în sărăcie mare, la cei ce şedeau în temniţe şi în legături, la cei ce erau în surghiunie departe, într-un cuvînt, la toţi din nevoi le trimitea milostenie îndestulată, încît se umpleau de îndurările ei multe ţări. Ea însă petrecea în rugăciuni şi în postiri, omorîndu-şi trupul cu totul şi robindu-l duhului.

Pe vremea aceea împărăţea Teodosie cel Mare, tatăl lui Arcadie şi a lui Onorie. El, avînd o rudă cu numele Elpidie, voia să dea după dînsul pe fericita Olimpiada, deoarece era tînără şi foarte frumoasă. Ea însă nu voia. Împăratul a trimis la dînsa de multe ori, rugînd-o şi sfătuind-o să se însoţească cu Elpidie, rudenia lui. Ea nu voia nicidecum, deşi auzea oarecare îngroziri şi ştia că împăratul se porneşte spre mînie. Deci a trimis răspuns, zicîndu-i astfel: "Împărate şi domnul meu, dacă Dumnezeu ar fi voit să fiu în însoţire, atunci nu mi-ar fi luat pe bărbatul meu cel dintîi. Dar, de vreme ce ştia că nu-mi este de folos în viaţa aceasta să fiu cu bărbat, a dezlegat pe bărbat din viaţa cea împreună cu mine şi pe mine m-a eliberat din jugul cel greu al însoţirii, punînd în mintea mea jugul Său cel bun".

Împăratul, mîniindu-se, a poruncit eparhului cetăţii să ia toată averea ei în stăpînirea sa, iar pe ea s-o păzească pînă ce va împlini 30 de ani. Eparhul, nu atît din porunca împăratului, cît din îndemnul lui Elpidie, îi făcea atîta necaz şi strîmtorare, încît nu numai că nu-i lăsase nimic din averea sa, dar chiar pe ea o ţinea sub stăpînirea lui. Pentru că n-o lăsa să vorbească nici cu arhiereii cei plăcuţi lui Dumnezeu, nici să se ducă la biserică. El făcea aceasta, ca ea, supărîndu-se, să se ducă după bărbat. Ea însă, bucurîndu-se mai mult, mulţumea lui Dumnezeu.

După cîtăva vreme, Sfînta Olimpiada a scris împăratului astfel: "Împărătească milă şi cuvioasă datorie mi-ai făcut mie, stăpîne al meu, poruncind altuia să rînduiască şi să păzească sarcina mea cea grea, de care mă îngrijeam. Dar îmi vei face o mai mare facere de bine, dacă vei porunci pristavului să împartă toate averile mele bisericilor, săracilor şi celor neputincioşi, ca să pot scăpa de slava deşartă, nedînd singură, şi să nu fiu cu grijă pentru fireasca bogăţie, tulburîndu-mă pentru averile pămînteşti care pier repede".

Împăratul, citind acea scrisoare a ei şi socotind singur în sine, a poruncit să-şi stăpînească ea singură averile, pentru că auzise de viaţa ei îmbunătăţită, petrecută în mare înfrînare şi în aspră omorîre de sine, fiind plăcută lui Dumnezeu. Ea nu mînca nimic din animalele care se tăiau, nici nu intra în baie. Iar cînd avea trebuinţă să se spele pentru curăţenia trupească, atunci intra cu o cămaşă într-un vas plin cu apă caldă şi astfel se spăla. Ea, nu numai de slujnicile care îi slujeau, se ruşina, dar şi de sine însăşi, nevoind să se uite la goliciunea trupului său.

Pentru o înţelepciune ca acesta şi cinstită viaţă a sa, Sfînta Olimpiada, de ale cărei fapte bune se minunau şi arhiereii, a fost înălţată la bisericeasca slujbă a diaconiei de Preasfinţitul Patriarh Nectarie, făcînd-o diaconiţă. Ea slujea Domnului cu celelalte sfinţite diaconiţe în cuvioşie şi dreptate, întocmai ca Sfînta Ana, văduva cea din Evanghelie, care nu ieşea din biserică, slujind ziua şi noaptea cu post şi rugăciuni.

Viaţa fericitei Olimpiada era atît de neprihănită, încît nici vrăjmaşii nu puteau să găsească vreo pricină asupra ei. Pentru că vrăjmaşii care duşmăniseră pe Sfîntul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, erau vrăjmaşi şi nevinovatei roabe a lui Hristos. Cel mai mult, Teofil, Patriarhul Alexandriei, s-a mîniat asupra ei, pentru că ea primea cu mare cinste şi odihnea pe toţi monahii străini, care veneau în Constantinopol, pe care el îi alungase din pustia Egiptului, slujindu-le din averea sa. Chiar şi pe Teofil, ea îl odihnise mai înainte de multe ori şi îl cinstea cu daruri; despre aceasta se scrie pe larg în viaţa Sfîntului Ioan Gură de Aur.

Dar el, mîniindu-se împotriva ei, pe de o parte, pentru monahii cei zişi mai înainte, iar pe de alta, pentru Sfîntul Ioan Gură de Aur, se ispitea cu cuvinte hulitoare şi cu pricini nedrepte s-o necinstească. Însă nimeni nu credea învrăjbitoarele lui minciuni şi clevetiri, de vreme ce toţi o ştiau pe dînsa că este cu viaţă curată şi sfîntă.

Această roabă adevărată a lui Hristos, despre a cărei laudă străbătuse slava prin toate bisericile, a făcut asemenea samarinea-nului din Evanghelie, care, pe omul cel rănit de tîlhari şi nebăgat în seamă de trecători, l-a pus pe dobitocul său şi l-a dus în casa de oaspeţi, avînd purtare de grijă pentru dînsul. Ea a fost adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-şi plece capetele; a fost purtătoare de grijă cu osîrdie pentru cei săraci şi bolnavi, pentru cei vătămaţi de răni, aruncaţi pe uliţe şi părăsiţi de toţi şi, pe drept cuvînt, a fost o adevărată mamă duhovnicească şi lucrătoare a tuturor faptelor de milostivire. Cîtă avere nu cheltuia ea cu facerile de bine, dînd la săraci în toate zilele: aur şi argint, haine şi hrană, şi la cei scăpătaţi toate cele de trebuinţă! Dar toate acestea nu este cu putinţă a le spune.

Sfînta Olimpiada făcea mult bine şi arhiereilor care veneau la Constantinopol pentru trebuinţele lor, împlinindu-le nevoile lor cu toată îndestularea. Ea a slujit bine din averea sa şi Sfinţitului Amfilohie, Episcopul Iconiei, şi lui Optim al Pontului. Iar mai înainte a slujit şi Sfîntului Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, care fusese arhiereu în Constantinopol, înaintea lui Nectarie; lui Petru al Sevastiei, fratele Marelui Vasile; şi lui Epifanie al Ciprului, dăruindu-le din destul aur, argint şi podoabe bisericeşti. Iar lui Optim, care a murit în Constantinopol, i-a închis ochii cu mîinile sale.

Dar nu numai sfinţilor şi bărbaţilor celor îmbunătăţiţi, ci şi clevetitorilor şi învrăjbitorilor le făcea faceri de bine, precum lui Antioh, episcopul Ptolemaidei, lui Acachie al Veriei, lui Severian al gavalilor şi celor asemenea. Ea era fără de răutate, dîndu-se lui Dumnezeu cu totul. Drept aceea, averile pe care le avea, nu le socotea ca ale sale, ci ale lui Dumnezeu. Sfîntul Ioan Gură de Aur o cinstea ca pe o mare roabă a lui Dumnezeu şi o iubea cu dragoste duhovnicească, precum altădată Sfîntul Apostol Pavel iubea pe Persida, despre care scria: Sărutaţi pe Persida cea iubită, care mult s-a ostenit pentru Domnul. Sfînta Olimpiada nu a făcut mai puţin decît Persida, ostenindu-se mult pentru Domnul, căci slujea sfinţilor cu mare credinţă şi dragoste fierbinte.

Cînd Sfîntul Ioan Gură de Aur a fost izgonit din scaunul său, fără de vină şi cu judecată nedreaptă, fericita Olimpiada cu celelalte diaconiţe au plîns foarte mult. Sfîntul Ioan, la cea din urmă ieşire a sa din biserică, a intrat la locul de botez şi a chemat pe fericita Olimpiada cu Pentadia, pe Procla şi Salvina, diaconiţele care şi-au împodobit fecioria lor cu bunătăţi alese, şi le-a zis: "Apropiaţi-vă aici, fiicelor, şi ascultaţi-mă pe mine, căci precum văd acum, cele lucrate pentru mine au ieşit la sfîrşit. Însă şi eu acum am săvîrşit alergarea mea şi socotesc că de acum n-o să mai vedeţi faţa mea. Dar vă rog să nu vă despărţiţi de Biserică pentru episcopul pe care îl vor pune în locul meu, ori după nevoie, ori cu sfatul cel de obşte; ci să vă supuneţi lui ca şi lui Ioan. Pentru că Biserica nu poate să fie fără de episcop, şi astfel veţi primi de la Dumnezeu mila Sa. Pomeniţi-mă şi pe mine în rugăciunile voastre!"

Ele, plîngînd, au căzut înaintea lui cu feţele la pămînt. Apoi sfîntul a plecat în calea rînduită lui, în surghiun. După izgonirea lui, aprinzîndu-se biserica cea sobornicească şi arzînd o mare parte a cetăţii, atunci cei ce au fost prietenii Sfîntului Ioan erau cercetaţi de eparhul cetăţii dacă sînt vinovaţi pentru focul acela, ca şi cum dînşii ar fi pus foc bisericii. Atunci Sfînta Olimpiada a răbdat pentru acea năpastă, ca şi cum ea ar fi fost pricinuitoarea acelei arderi. Deci, au adus-o la judecată şi au întrebat-o cu groază, pentru că eparhul era cumplit şi fără de omenie. Dar, deşi nu s-a dovedit vina ei, însă acela a judecat cu nedreptate, ca Olimpiada să dea o sumă mare de aur pentru pricina arderii, de care ea nu era vinovată.

După aceasta, sfînta a părăsit Constantinopolul şi s-a dus la Cizic. Însă vrăjmaşii nu i-au dat pace nici acolo, ci, osîndind-o la izgonire, au surghiunit-o în Nicomidia. De acest lucru înştiinţîndu-se Sfîntul Ioan Gură de Aur, i-a scris o carte din surghiunia lui, mîngîind-o în necazurile ei. Fericita, petrecînd în surghiunie multă vreme şi răbdînd multe chinuri, s-a mutat către Domnul. După ce s-a sfîrşit din viaţă şi încă fiind neîngropat cinstitul ei trup, sfînta s-a arătat în vis episcopului Nicomidiei, zicîndu-i: "Să pui trupul meu într-o raclă de lemn şi să-l arunci în mare, ca să fie îngropat la malul unde va fi dus de valuri". Episcopul aşa a făcut. De aceea racla, fiind dusă de valuri, a ieşit la mal la un loc care se cheamă Brohti, unde era biserica Sfîntului Apostol Toma. Acolo s-a făcut înştiinţare de la Dumnezeu locuitorilor acelui loc, despre trupul Sfintei Olimpiada. Iar ei, ieşind la mal şi găsind racla cu trupul, l-au pus în biserica Apostolului Toma şi se dădeau tămăduiri de toate neputinţele.

După mulţi ani, năvălind barbarii, au ars biserica, iar moaştele sfintei au rămas nearse. Ei le-au aruncat în mare, iar acolo unde s-au aruncat moaştele, apele erau însîngerate. Dumnezeu înştiinţînd pe credincioşi de pătimirea roabei Sale, ei iarăşi au scos din mare moaştele cele făcătoare de minuni. De acest lucru aflînd Patriarhul Serghie, a trimis pe preotul Ioan şi i-a poruncit să aducă acele moaşte cu cinste la Constantinopol. Cînd preotul a ajuns la locul acela şi a ridicat sfintele moaşte, a curs dintr-însele mult sînge. Aceasta a fost la toţi de mare mirare, căci după două sute de ani, curgea sînge din oase uscate, ca dintr-un trup viu. Acele moaşte sfinte şi făcătoare de minuni, au fost duse în mînăstirea de fecioare, pe care a zidit-o Sfînta Olimpiada. Multe minuni se făceau la acele sfinte moaşte, pentru că toate bolile se tămăduiau şi diavolii se izgoneau cu rugăciunile Sfintei Olimpiada şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă - Viaţa acestei sfinte este adunată din Lavsaiconul lui Paladie, din scrierea lui Nichifor, din cartea lui Sozomen şi din viaţa Sfîntului Ioan Gură de Aur, precum şi din ale cărţi.

Viaţa necenzurată a Părintelui Arsenie Papacioc – Apostolul iubirii al Neamului românesc

Parintele Aldea despre lectiile esentiale pentru noi ale marturisitorilor din inchisorile comuniste. CE INVATAM DIN CADERILE SI RIDICARILE NOILOR MARTIRI? CUM LUPTAM IMPOTRIVA DIAVOLULUI?

“Nu agitatiile politice, nu acuzele interminabile, si nu disperarile fata de conspiratiile unora sau altora pot sa elibereze lumea, nu! Ci adancirea tainei lui Hristos, apropierea de Hristos…”

“Daca ne uitam in inchisoare, vedem ca cei care au incercat sa fie tari, ca sa zic asa, cu pumnul, sa se ridice asa fortosi, au cazut foarte repede, iar cei care s-au intors catre adancurile lor, pentru ca acolo sa deschida portile lui Dumnezeu, aceia au tinut cel mai bine, au rezistat cel mai mult”.

“Despre sfintii inchisorilor si despre suferintele celor din inchisoare s-a scris cate ceva, destul de mult poate, prea mult pentru ca  un om obisnuit sa poata cuprinde tot ceea ce s-a scris, dar nici pe departe de ajuns. Si este foarte greu sa vorbesti despre cei care au suferit in inchisori pentru ca sunt foarte multi, oameni foarte deosebiti intre ei, care au avut cruci foarte grele si foarte deosebite. Chiar daca pentru cineva din afara, poate sa para ca celulele erau la fel, si prin urmare si destinele celor de-acolo erau la fel, nu a fost asa. Au fost drumuri foarte, foarte deosebite intre ele, dupa cum si oamenii au fost foarte deosebiti intre ei.

Si, inca odata as spune, foarte multa bogatie de jertfa, de suferinta, de durere, de cadere si de ridicare. Noi, fie ca ne dam, fie ca nu ne dam seama, ne hranim din jertfa lor. Pentru ca si in Romania de astazi, si in lumea de astazi, traieste datorita jertfei celor dinainte. Astazi este, sigur, la moda sa se alerge dupa placeri, dupa pofte, dupa distractii, iar jertfa este un lucru simpatic, atunci cand apare in filme, la televizor, dar nu este un lucru pe care omul sa si-l asume cu adevarat. Tuturor le plac eroii din filme, insa nicunul nu se gandeste serios, sa-si ia o cruce si sa si-o duca pana la capat, sau, mai bine zis, si cei care o fac sunt foarte putini.

Si chiar si apropierea fata de sfintii inchisorilor se face, de multe ori tot pe aceste linii ale veacului de acum, cu foarte multa trufie, si foarte putina smerenie. Pana la urma ar trebui, insa, sa intelegem ca fara ei noi n-am fi putut exista. Fara femeile care acum 150 de ani sau acum doua sute de ani, sau acum trei sute de ani, stateau la cratita, si isi cresteau copiii, si se jertfeau, nici unul dintre noi nu ar mai fi astazi. Daca s-ar fi gandit si ele ca e mai bine sa aibe si ele o viata usoara, si ca n-are rost sa faca copii – mai ales ca erau vremuri cumplite, cu razboie, cu amenintari, cu navaliri – noi n-am mai exista astazi, tot neamul s-ar fi stins de mult. Si daca cei care au fost chinuiti pentru Hristos in secolul al XVIII-lea si in secolul al XIX-lea, s-ar fi gandit si ei sa mearga altfel, sa le fie mai bine, sa mearga in rand cu lumea, credinta ar fi pierit de mult in aceasta tara si Romania ar fi fost o tara pagana. Ne-am fi nascut intr-o tara pagana si foarte putini dintre noi ar fi putut vreodata sa-L urmeze pe Hristos.

Astazi putem sa-L urmam pe Hristos, dar cei mai multi dintre noi nu o facem. Si aici este o deosebire cutremuratoare intre noi si sfintii inchisorilor. Pentru acest lucru este nevoie sa fie cat mai multe carti despre jertfa lor, fiindca, inca o data o spun, fara jertfa nu exista mantuire. Si fara jertfa nu putem sa fim ai lui Hristos. Daca este sa vorbim despre sfinti, despre toti sfintii care au fost vreodata, trebuie sa intelegem ca primul lucru care a insemnat ceva, a fost jertfa.

Si chiar si pentru aceasta conferinta, a fost, din cate am vazut eu, destula discutie, destula dezbinare si tulburare, desi ar trebui sa ne unim cu totii cand este vorba despre acesti oameni care au suferit pentru Hristos si sa nu existe dezbinari. Daca am avea dragostea pe care au avut-o ei pentru Dumnezeu…!

Sfantul Apostol Pavel zice asa:

“Voiesc ca voi să ştiţi, fraţilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, in aşa fel că lanţurile mele, pentru Hristos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul şi tuturor celorlalţi, si cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu. Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă. Unii o fac din iubire, ştiind că stau aici pentru apărarea Evangheliei; ceilalţi, însă, – din zavistie – vestesc pe Hristos, nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanţurile mele. Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos se propovăduieşte şi întru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura. (Filipeni 1,12-18)”.

Vedeti ce inseamna dragostea adevarata de Hristos, chair si atunci cand era facuta de unii care din propovaduire doreau de fapt sa sporeasca suferintele Sfantului Apostol Pavel, el se bucura foarte mult, pentru ca tot rostul vietii lui era Hristos, si vestirea lui Hristos nu putea decat sa-l bucure.

Iar pentru noi este acest cuvant care, zic eu ca ar trebui sa ne ramana in suflete, din aceeasi Epistola, Epistola catre Filipeni a Sfantului Apostuol Pavel :

“Să vă purtaţi numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie venind eu şi văzându-vă, fie nefiind de faţă, să aud despre voi că staţi într-un duh, nevoindu-vă împreună întru-un suflet, pentru credinţa Evangheliei fără să vă înfricoşaţi întru nimic de cei potrivnici, ceea ce pentru ei este un semn de pierzare, iar pentru voi de mântuire, şi aceasta este de la Dumnezeu. Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El, ducând aceeaşi luptă, pe care aţi văzut-o la mine şi o auziţi acum despre mine” (Filipeni, 1, 27-30).

Deci, lectia pe care o da Sfantul Apostol Pavel este aceeasi lectie pe care ne-o dau si sfintii marturisitori din inchisorile comuniste.

Pentru cei care-L iubesc pe Hristos, li s-a daruit acest dar mare, sa sufere impreuna cu Hristos. Suferinta este o cale a curatiei, calea prin care ne desprindem de obisnuinta pacatului, si cu care izbutim sa ne insusim felul de a fi, foarte, foarte neobisnuit pentru noi, al lui Dumnezeu.

Dumnezeu a lasat toate ca sa se faca Om, pentru ca in felul acesta sa Il poata izbavi pe om. Omul, de obicei nu lasa aproape nimic pentru Dumnezeu, si chiar cand face un sacrificiu cat de mic pentru Dumnezeu, se asteapta ca Dumnezeu sa-i fie foarte recunoscator. In fapt noi ar trebui sa  luptam sa castigam generozitatea nesfarsita a lui Dumnezeu. Aceasta este starea in care ar trebuie sa fim in chip firesc. Sa nu sa ni se para ceva neobisnuit in a ne jertfi, in a darui, in a fi asemenea lui Dumnezeu, pentru ca de fapt asta este porunca data de Hristos inca din predica de pe munte: “Fiti desavarsiti precum Tatal vostru ceresc desavarsit este“. Ar trebui sa avem o dragoste inteleapta care sa-i poata cuprinde pe toti, si cand spun “sa-i poata cuprinda pe toti“, aici intra si cei mai cranceni dusmani ai nostri.

Ce se vede in realitate stim: foarte multa dezbinare intre crestini, foarte multa dezbinare intre cei care isi spun crestini, foarte multa trufie, foarte multa ranchiuna, greutate de a trece peste cea mai mica contrazicere a celuilalt; lucruri triste si care arata foarte multa imaturitate duhovniceasca. Cu totul si cu totul altfel ar trebui sa fie comunitatea noastra. Si, daca ne uitam la sfintii inchisorilor, ne dam seama cat de departe suntem noi de masura jertfei lor.

Cartea aceasta “Marturisitorii” din inchisorile comuniste, am spus, este numai una, dar este una de mare folos pentru ca avem nevoie de ele si de toate marturiile sfinteniei celor din inchisoare. De ce avem nevoie de ele? Pentru ca sunt o scoala. O scoala pe care ar trebui sa o urmam.

Am, alaturi de cartea despre care vorbim astazi, cartea lui Demostene Andronescu, “Reeducarea de la Aiud. Peisaj launtric“. Imi place foarte mult aceasta carte a “Reeducarii de la Aiud” pentru ca vorbeste mult despre caderi, despre clipele de slabiciune, despre alunecare. Si, aceste clipe de alunecare sunt de cea mai mare insemnatate. Daca le invatam asa cum trebuie, pot fi cheia mantuirii noastre.

In prefata minunata pe care a scris-o la “Patericul Egiptean“, Parintele Bartolomeu Anania spune ca poate unii se vor scandaliza de cadere – de caderile care sunt infatisate in Pateric – dar nu le va ramane straina lectia redresarii, a ridicarii, a indreptarii. Si intr-adevar este o lectie fundamentala.

De obicei, se prabusesc ca sa nu se mai ridice niciodata cei care se cred perfecti, cei care isi inchipuie ca o data ce au inteles ceva, si li se pare lor ca au inteles adevarul, nu vor mai cadea niciodata, devin proprietarii adevarului. De fapt toti cadem, toti cadem! Incepand cu mine, si continuand cu oricare. Nu este niciunul care sa nu cada, nu este niciunul care sa nu aibe clipe de slabiciune, nu este niciunul care sa nu alunece. Ce este minunat este faptul ca Dumnezeu te iubeste si in cadere, si asteapta sa te ridici, si sta langa tine, si te ajuta neincetat. Si pana la urma este alegerea ta de a te intari in trufie, ca sa ramai in cadere, sau de a te intari in smerenie, si a accepta ca esti un om slab care cade, si sa te intorci catre Dumnezeu si sa-L iei in brate, pentru ca atata asteapta Dumnezeu, ca sa te ridici, sa te intorci catre El. Aceasta este de fapt lectia celor din inchisoare.

Eu nu pot sa nu ma gandesc, de pilda, la Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pe care am avut binecuvantarea sa-l cunosc si eu un pic, si care in inchisoare a cazut. A cazut foarte tare, a cazut atat de tare, incat a devenit pentru o vreme, el insusi, tortionar. Iar apoi, prin mangaierea si dragostea de Dumnezeu, s-a ridicat atat de sus, incat nu a mai putut fi prabusit niciodata de catre dusmanii lui Hristos, care l-au torturat cumplit de mult in fel si chip, dar nu au mai izbutit sa-l faca inca odata sa cada atat de adanc si atat de tare, chiar daca a avut si el clipele lui de slabiciune sau greselile lui. Si acest lucru ne arata noua ca trebuie sa ne asteptam la cadere. Nu trebuie sa fim cumva, vreo clipa, convinsi: “eu n-o sa cad nicodata“, dar in acelasi timp trebuie sa avem incredere ca Dumnezeu, si daca vom cadea, ne va ridica. Doar aceasta nadejde, in ocrotirea lui Dumnezeu, ne poate tine chiar sa nu cadem. Atata vreme cat exista aceasta smerenie de a sti ca poti oricand sa cazi, cata vreme exista aceasta smerenie, Dumnezeu te tine. In clipa cand o pierzi, vei cadea, pentru ca Dumnezeu n-o sa te mai tina. De ce starui pe aceste lucruri? Fiindca vremea prigoanei si vremea marturisirii este acum, in fiecare clipa.

In Moliftele Sfantului Vasile cel Mare este un cuvant foarte frumos si foarte folositor despre diavol. Se spune despre diavol ca “este vazut pentru nerusinare, si nevazut pentru fatarnicie“. Deci cand se fatarniceste, se ascunde, se face ca nu este acolo, dar nu o face din smerenie, ci din fatarnicie, ca sa poata ataca nevazut. Intotdeauna, dar intotdeauna diavolul a prigonit si va prigoni Biserica, si pe cei care sunt ai lui Hristos. Cei care voiesc sa traiasca cucernic in Hristos vor fi prigoniti.

Este un lucru pe care trebuie sa-l stim, si trebuie sa-l stim nu numai pentru a fi pregatiti, ci pentru a ne bucura. Fiindca stiti cine sunt cei care nu sunt prigoniti? Cei care nu sunt ai lui Hristos. Daca cineva o duce bine si este lipsit de orice fel de prigoana, si de orice fel de incercare, si de orice fel de greutate, si toata lumea se poarta frumos cu el, omul acela este pe un drum foarte gresit si care duce foarte departe de Dumnezeu.

Ar trebuie sa invatam de la sfintii inchisorilor sa ne bucuram cu adevarat in necazuri, in greutati, sa ne luam crucea, sa nu ne dorim o viata usoara, sa ne speriem cand viata este usoara si cand o ducem prea bine – si se cuvine cu adevarat sa ne inspaimantam. Si sfintii din vechime, atunci cand vedeau ca au o viata usoara, si ca nu sunt necajiti in vre-un fel sau altul din afara, se mustrau pe ei insisi ca si cum ar fi fost parasiti de harul lui Dumnezeu, si se osteneau cu postul, si cu rugaciunea, si cu metaniile, mult, mult, mult de tot. Ce bine faceau! Dupa cum ne arata istoria Bisericii, foarte bine faceau!

Acesti sfinti ai inchisorilor au avut multe caderi. Este un lucru de care, de obicei, se vorbeste mai greu si mai pe ascuns, ca si cand ar fi ceva de rusine. Dar nu este de rusine, dimpotriva. Daca m-a uimit ceva la sfintii inchisorilor atunci cand, venind la credinta, m-am apropiat de ei, si am aflat despre ei, si am inceput sa inteleg despre ei, m-a uimit faptul ca foarte multi dintre ei la inceput nu aveau o pregatire crestina, nu stiau foarte multe din lucrurile chiar elementare, fundamentale ale credintei. Multe dintre ele le-au invatat in inchisoare, le-au invatat in inchisoare de la cei peste doua mii de preoti pe care Dumnezeu a vrut sa-i treca prin inchisorile comuniste, de la nenumaratii calugari pe care Dumnezeu a vrut sa-i treaca prin inchisorile comuniste, si de la aceia dintre mireni care au fost prinsi de lucratorii lui antihrist pregatiti, si care intr-adevar stiau pentru ce sufera si ce este razboiul duhovnicesc. De la acestia au invatat si ceilalti foarte mult si au putut sa-si indrepte nenumarate din greselile si lipsurile pe care le aveau. Si a fost pentru mine un lucru uimitor sa vad cum, acolo in inchisoare, pentru cei care sunt cu adevarat mari, principala preocupare nu era eliberarea, nu era daca vin americanii sau daca vin francezii sau britanicii, sau alt ceva de acest fel. Principala preocupare era lupta impotriva pacatului, eliberarea de pacat, apropierea de Hristos, intelegerea credintei.

Noi nu suntem intotdeauna foarte pregatiti teologic, desi ne-ar placea sa ne inchipuim ca suntem, dar nu este asa. In fapt nimeni nu este pregatit teologic nici macar cat este diavolul, si diavolul a cazut. Deci nu suntem, nu suntem prea bine pregatiti teologic, dar noi sa aruncam grija noastra catre Dumnezeu. Asta ne arata sfintii inchsorilor. Chiar si aceia dintre ei care nu erau foarte bine pregatiti teologic, daca si-au pus nadejdea in Dumnezeu au fost izbaviti. Uneori rugaciunile lor au fost foarte naive, uneori gesturile lor au fost foarte naive, si poate unii le iau in ras, nu le pretuiesc indeajuns. Uneori s-a intamplat sa fie inselati usor, sa dea o semnatura pe care au socotit-o fara insemnatate si de fapt prin asta sa faca o eroare, sa greseasca foarte tare; sa nu reziste la lucruri care privite, asa din fotoliu, sau de pe scaun, par usor de dus – un pic de bataie acolo, un pic de foame dincolo – dar s-au ridicat. Si inca odata spun: s-au ridicat, si s-au ridicat iar, si iar, pana cand au devenit biruitori. Insa sfintii inchisorilor ne invata inca ceva: ca dupa ce au iesit din puscarie, batalia a trebuit dusa mai departe.

Si aici este un punct foarte mare, pentru ca sunt destui care au cazut foarte tare tocmai la sfarsitul chinului lor din inchisoare [sau dupa ce au iesit din inchisoare].

Fiindca razboiul nu inceteaza niciodata, si este o mare amagire sa ne inchipuim ca inceteaza vreodata razboiul diavolul impotriva noastra, ca vreodata diavolul este multumit cata vreme nu ne vede in fundul Iadului. Nu este multumit.

Sfantul Antonie cel Mare, cand era dus de ingeri catre ceruri, nu avea incredere ca s-a mantuit. Pana n-a intrat pe portile Raiului, inca nu credea ca s-a mantuit. Abia atunci s-a linistit sufletul lui, si a avut incredere ca s-a terminat cu razboiul acesta nevazut. Si intr-adevar se da, se da pana la capat.

Trebuie sa incercam sa adunam toate marturiile acestea ale sfintilor inchisorilor, toate marturiile minunilor facute de ei, ca sa intelegem ca Dumnezeu este cu noi, ca Dumnezeu este aici, si ca in acest veac atat de intunecat si de pustiu pentru unii, de fapt, lumina lui Hristos lumineaza tuturor, doar ca noi ne inchidem ochii si n-o vedem.

Mie mi se par foarte primejdioase si foarte pilduitoare pentru lumea de acum, artificiile, focurile de artificii. Daca stai noaptea, in intunericul noptii, linistit, incetul cu incetul ochii ti se obisnuiesc cu intunericul si ajung sa vada lumina, chiar foarte slaba, s-o vada. Si poti sa vezi, si poti sa-ti gasesti drumul. Dar daca izbucnesc artificiile, ele iti atrag indata privirea, sunt minunate, sunt stralucitoare, numai ca dupa aceea te lasa intr-un intuneric mai mare decat ai fost inainte; nu mai vezi, nu-ti mai vezi drumul. De fapt te inseala, nu te ajuta. Cam asa este societatea de astazi, lumea de astazi, are tot felul de lumini puternice, tot felul de focuri de artificii care rapesc inima omului, si-l fac sa nu mai vada ceea ce este esential, iar pe urma omul ramane in intuneric, intr-un intuneric foarte adanc, si foarte intristator, si deznadajduitor, si ajunge chiar pana la sinucidere. Sunt tot mai multe cazuri de sinucidere, si cu cat lumea o duce mai bine, cu atat se sinucide mai mult, pentru ca lipseste rostul vietii, lipseste Dumnezeu. Omul s-a lasat amagit, s-a lasat inselat, s-a lasat atras de aceste artificii, de sacanteierile artei, nu-i asa, a cinematografiei, televiziunii, internetului, jocurilor pe computer. Si L-a pierdut din vedere pe Cel Care este Lumina adevarata, pe Dumnezeu. Si fuge omul dupa lumini mincinoase, intr-un intuneric din ce in ce mai adanc, pentru ca paraseste neincetat Lumina cea vesnica.

Asa cum sfintii au gasit, in intunericul inchisorilor, cea mai deplina lumina a lui Hristos, la fel si noi am putea sa o gasim, daca am avea taria sa ne despartim de iluziile care astazi bantuie lumea. Nu agitatiile politice, nu acuzele interminabile, si nu disperarile fata de conspiratiile unora sau altora pot sa elibereze lumea, nu! Ci adancirea tainei lui Hristos, apropierea de Hristos.

Zice Scriptura: “stati impotriva diavolului si el va fugi de la voi“. Daca ne uitam in inchisoare, vedem ca cei care au incercat sa fie tari, ca sa zic asa, cu pumnul, sa se ridice asa fortosi, au cazut foarte repede, iar cei care s-au intors catre adancurile lor, pentru ca acolo sa deschida portile lui Dumnezeu, aceia au tinut cel mai bine, au rezistat cel mai mult.

Fiindca “stati impotriva diavolului si el va fugi de la voi“, nu inseamna sa te apuci sa dai pumni diavolului, ci inseamna sa te indrepti catre Dumnezeu. A sta impotriva diavolului inseamna a te indrepta catre Dumnezeu. Iar cea mai mare infrangere pentru cei care vor sa duca omenirea la pieire, este nu ca omul sa stea lor impotriva, certandu-se cu ei, luptandu-se cu ei, facand demonstratie impotriva lor. Nu! Cea mai mare infrangere pentru ei este ca omul sa se intoarca spre Dumnezeu. Atunci cand omul se intoarce catre Dumnezeu, Dumnezeu incepe sa lumineze in el, si cand Dumnezeu lumineaza in noi, lumineaza in jurul nostru, si atunci si altii Il gasesc pe Dumnezeu. Este cea mai mare infrangere a diavolului: “asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca ei vazand faptele voastre cele bune, sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri“. Asta s-a intamplat cu sfintii inchisorilor. Ei n-au avut posibilitatea de a propovadui de pe case, de a aparea in emisiuni la radio sau la televizor, dar au stiut sa-L gaseasca pe Dumnezeu in adancul lor, si Dumnezeu a luminat prin ei mai departe. Si cei care suntem astazi in credinta, in aceasta tara, si nu numai, suntem datorita luminii lor.

Pe scurt, atata am vrut sa spun astazi, bucurandu-ma ca mi-a ingaduit Dumnezeu sa-mi faca aceasta cinste de a spune un mic cuvant de lauda pentru sfintii inchisorilor si parandu-mi rau ca nu pot sa vorbesc la inaltimea jertfei lor si a iubirii lor de Hristos.

fragmente din Conferinta Marturisitorii cu parintele Mihai Andrei Aldea

NOTA - parintele Mihai Andrei Aldea slujeste la Parohia Cuviosul Daniil Sihastru din Bucuresti

Mărturisitorii Ortodoxiei din lagărele şi temniţele comuniste

La "Canalul morţii", a fost decimată cea mai mare parte a elitei neamului românesc.¹ Lagărul de la Poarta Albă, adăpostea peste 10.000 de oameni.² Aici s-a format o brigadă specială pentru tortură şi nimicire, numită brigada "Haş", în care erau adunaţi toţi preoţii din colonie. În această brigadă erau circa 80 de preoţi, dintre care un preot romano-catolic, trei greco-catolici şi în rest toţi erau preoţi ortodocşi.³

C. Baciu, "Brigada "Haş":... În mijloc o baracă în sârmă tot ghimpată, / De-un temnicer păzită, în post ca de ostaş; / Aici sunt strânşi "bandiţii" şi preoţimea toată / Din neagra colonie numiţi brigada "HAŞ".⁴

Preoţii au fost închişi "pentru Biserica lui Hristos".⁵ Sinistra existenţă a acestor brigăzi de preoţi, a fost o dovadă că Biserica s-a împotrivit regimului ateu comunist şi că ura ateee a lovit în slujitorii credinţei creştine pe care comuniştii doreau să o desfinţeze. În anul 1951, la Canal se aflau 3000 de preoţi.⁶

În temniţa de la Mislea au fost o mie două sute de femei condamnate.⁷ La mina Nistru numărul deţinuţilor lucrători era aproximativ de 1100.⁸ La Salcia, colonie de muncă silnică, se aflau în jur de o mie de deţinuţi, dintre care 1000 de preoţi.⁹
Numărul deţinuţilor de la minele de plumb din Baia Sprie a fost în total de 800 până la 1000 de condamnaţi.¹⁰Puşcăriile şi lagărele deveniseră veritabile morminte vii în care mii de martiri şi mărtusisitori care s-au perindat prin temniţele comuniste, au fost condamnaţi pentru simplul motiv că au dorit să-şi apere credinţa strămoşească.

Capacitatea de încarcerare a închisorilor a rămas cu mult în urma volumului extraordinar de mare de oameni arestaţi. România dispunea de un sistem penitenciar, până 1944, capabil să deţină circa 15.000 de oameni în întreaga ţară. Dar sub regimul comunist, în anul 1949, au fost peste 150.000 de deţinuţi sub lacăt în întreaga ţară.¹¹

În această perioadă bisericile au fost deschise, dar un număr foarte mare de preoţi şi monahi au fost întemniţaţi, deşi în lagăre de muncă forţată, chinuiţi şi batjocoriţi. Nu a fost permisă nici o activitate duhovnicească. Preoţii au fost întemniţaţi împreună cu intelectuali, muncitorii şi ţăranii. "Au fost de zeci de ori mai mulţi muncitori în temniţe decât în Partidul Comunist - şi asta într-un regim zis muncitoresc.¹²

Preoţii au fost urmăriţi în mod deosebit pentru că nu vroiau să se înroleze într-un partid ateu, care urmărea să-i aibă sub control pentru ca regimul să fie sigur că aceştia nu i se vor opune.

Goiciu, director al penitenciarului din Galaţi, a avut anume predispoziţii de a ucide pe preoţii şi pe fiii de preoţi. Puţini dintre aceia care au trecut prin temniţa de la Galaţi, au scăpat cu viaţă din mâna acestui călău. Au fost martori oculari, spune Mihai Rădulescu, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost sugrumat de Goiciu, în momentul când îşi făcea rugăciunea, Goiciu, după ce a intrat în celula fiului de preot, l-a lungit pe duşumea şi l-a zdrobit cu picioarele până l-a lăsat mort.¹³

Prezenţa figurilor bisericeşti în închisori în perioada 1948 - 1964 a fost benefică. Prin prezenţa sutelor de preoţi în închisori a existat o reală spiritualitate creştină. Preoţii şi-au făcut frumos datoria, atât prin învăţătura lor cât şi prin savârşirea Sfintelor Taine. Datorită preoţilor o bună parte din cei întemniţaţi puteau să moară creştineşte: spovediţi şi împărtăşiţi.

Părintele Justin Pârvu şi-a început ucenicia, de copil la Schitul Durău. A executat 16 ani de detenţie la Aiud, la minele Baia Sprie, la Gherla şi la Periplava. Înalt, subţire, senin şi tăcut, cu o voce blândă şi clară, rar auzită, la cei 35-36 de ani ai lui, pare desprins din iconografia cu reprezentări ascetice a ortodoxiei bizantine, imagine pe care mi-o obligă nu numai înfăţişarea lui şi conduita lui, ci gândul că are o condamnare lungă [Părintele Iustin] „are ceva indefinibil, bun şi luminos, cucernic şi discret în firea sa.”¹⁴

Grigore Caraza spune că părintele Iustin, încă de pe când se afla la Aiud, se bucura de o aureolă, de un halou în jurul fiinţei dânsului. A fost cunoscut de toată lumea „ca preot cu har”.¹⁵

Părintele Mihai Lungeanu ne spune despre Părintele Iustin Pârvu următoarele: „L-am cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu în penitenciarul Aiudului, în jurul anului 1956... N-am întâlnit fiinţă mai uşoară, mai discretă, care nu se plângea de nimic, care primea cu bucurie, trecea cu sufletul uşor peste orice ispită... Exemplul personal a fost multora model în mijlocul suferinţelor, în mijlocul încercărilor”.¹⁶

Părintele Mihai Lungeanu, din Iaşi, a trecut prin temniţa de la Piteşti, din care a scăpat în mod miraculos, fapt care i-a shimbat viaţa. El s-a rugat zile şi nopţi promiţând Mântuitorului că, dacă-l va scoate din acel Infern, toată viaţa şi-o va pune la picioarele Lui. Rugăciunea i-a fost ascultată şi pe motiv că a fost bolnav de TBC a fost mutat de la Piteşti la Tg. Ocna. După eliberare, a abandonat medicina şi s-a preoţit. Mihai Lungeanu, cât a stat în celulă cu Grigore Caraza, a reuşit să memoreze pasaje din Noul Testament. „Zile, săptămâni şi chiar luni la rând, Mihai a reuşit să memoreze Noul Testament. Totodată, în temniţă a învăţat Teologia prin alfabetul Morse.¹⁷
Anghel Papacioc, „era un monah în haină laică. Ca el erau mulţi, unii complet necunoscuţi celor din jur... Valeriu Gafencu, Traian Trifan, Ioan Schiau, Marin Naidin, Nicolae Mazăre, Iulian Bălan, Petru Foti, Sebastian Avram, Vasile Joacătă, Constantin Pascu...” Anghel Papacioc, când se ruga nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur. Era complet absorbit de rugăciune.¹⁸


Ioan Ianolide spune că sute de clerici ortodocşi români au fost arestaţi şi deportaţi.¹⁹ „Numărul preoţilor a fost mare, printre ei fiind şi călugări.”²⁰ Preoţimea, inclusiv tineretul şi marea majoritate a oamenilor, au fost persecutaţi pentru credinţa ortodoxă şi nu pentru convingeri politice sau alte motive.²¹ Criteriul de condamnare a fost credinţa. Preoţii „au fost condamnaţi pentru credinţa în Dumnezeu, pentru puterea cu care propovăduiau credinţa în popor, pentru că îşi îndeplineau misiunea de apostoli. L-au mărturisit pe Hristos şi de aceea au fost martirizaţi.” Părintele Casian Bucescu, paroh în satul Calafindeşti a fost închis în 1958 şi eliberat în 1963.²²

În procesul politic, care a avut loc la Siret, în 1958, afirmă: „Nu am făcut parte din nici un partid politic şi nu am sabotat politica şi economia României, slujind interese străine. Toată viaţa am slujit Biserica lui Iisus Hristos, urmând regulile şi învăţăturile mamei poporului românesc.²³

Preotul Ioan Bărdaş a fost deţinut timp de şaisprezece ani. A intrat la 35 de ani şi a ieşit la 52. Cel mai mult s-a perindat prin temniţa de la Aiud, timp de zece ani.²⁴

Părintele Mihai Mitocaru a fost întemniţat împreună cu cei doi copii ai săi: unul elev la Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman şi celălalt de zece ani la Şcoala Primară din Crucea. Copilul cel mic a fost luat de pe stradă odată cu arestarea tatălui şi a fratelui său, îmbrăcat doar cu cămaşă, pantaloni scurţi şi sandale în picioare. S-a întâmplat ca Părintele să primească un telefon şi când a rămas singur pe hol a profitat şi a tras vizeta celulei în care se afla fiul cel mai mic pentru a-l vedea. Cu ochii plini de lacrimi l-a chemat să-l sărute. Copilul a început să plângă în hohote strigându-şi tatăl în timp ce cu mâinile încerca din răsputeri să se agaţe de el prin vizetă. Dar totul a fost zadarnic din cauza sistemului metalic protector; şi-au urat „Mulţi ani” unul la altul.²⁵

Un oarecare deţinut pe nume Popescu, purta din partea închisorii lanţuri grele. Maromet, unul dintre cei mai răi torţionari de la Jilava, cunoscându-l din libertate, l-a întrebat de ce poartă lanţuri. Şi el i-a spus că de un se află la Jilava fără judecată. Când a fost chemat la proces a văzut-o pe soţia lui în braţe cu o fetiţa. „A arătat către mine apoi i-a şoptit ceva, iar aceasta a întins mânuţa înspre mine strigând: „Tata! Tata! Tata!” Spune el mai departe că a fost un moment în care s-a răvăşit în el şi nu a mai ştiut ce face. „Am deschis portiţa boxei, am trântit-o peste gardianul care stătea în faţă şi din câţiva paşi am ajuns lângă soţia mea. Mi-am îmbrăţişat copilul, după care m-am întors liniştit în boxă. Totul s-a petrecut în câteva secunde.” Pentru acest motiv, judecătorul a decis să-i pună lanţuri. Maromet, după ce a ascultat toate acestea, i-a spus: „Scump ai plătit, Popescule! Scump! Iar Popescu îi replică: „Scump, domnule colonel! Scump, dar face! În România comunistă, faptul de a-ţi săruta copilul pe care nu l-ai văzut niciodată constituie o infracţiune foarte gravă şi se pedepseşte cu lanţuri grele..."²⁶

Profesorul Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Părintele Arsenie Papacioc, Arhimandritul Benedict Ghiuş, Părintele Cleopa, Părintele Iustin Pârvu condamnat la vârsta de 30 de ani, Părintele Ioan Negruţiu, Părintele Nil Dorobanţiu, Ieromonahul Sofian Boghiu, Sandu Tudor, fost stareţ la Rarău cu numele de schimnic, Daniil, Părintele Nicolae Grebenea, Antonie Plămădeală, Părintele Arsenie Boca, Părintele Petroniu Tănase, Părintele Dimitrie Bejan, Părintele Mina Dobzeu, Părintele Ioan Bunea, Părintele Ilie Lăcătuşu, Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Părintele Zosima Oancea,


Părintele Dumitru Bălaşa, Părintele Liviu Brânzaş, Părintele Constantin Sârbu, Părintele Ioan Bălădescu, monahia Mihaela Nicoară, Părintele Constantin Bucescu, Părintele Constantin Voicescu şi mulţi alţii, fac parte dintr-o listă lungă a celor întemniţaţi. Printre preoţii întemniţaţi a fost preotul Negruţiu²⁷ (deţinutul care a refuzat să fie scos din lagăr n.n.). A fost arestat dintr-un orăşel din Apuseni unde a fost profesor de religie.
Preotul Pîslaru din Roman, a fost în timpul anchetelor de la Suceava în atenţia torţionarilor.²⁸ Cartea lui Vasile Manea conţine foarte multe nume de preoţi ortodocşi din toată ţara, care au suferit în temniţele comuniste.

Părintele Dimitrie Bejan, la vârsta de numai 32 de ani, a suferit peste şapte ani ca prizonier în lagărele din Rusia şi Siberia până în toamna anului 1948. Părintele Zamfir Bârsan a fost închis de mai multe ori şi întemniţat la Piteşti, Bucureşti, Canal, fără să fie judecat.²⁹ Martirii din temniţele comuniste s-au sfinţit prin sângele şi prin nenumăratele lor nevoinţe şi în final au devenit biserică sfântă a lui Hristos.

Au fost arestaţi circa 2000 de preoţi, dintre care au murit 800.³⁰ În lagărul de la Vaslui au fost încarceraţi 120 de preoţi ortodocşi.³¹ Prin trăirea lor dădeau pildă de vieţuire în suferinţă, întărindu-i pe cei slabi şi totodată ajutându-i la urcuşul duhovnicesc pe treptele sfinţeniei. Modelul lor de viaţă în Hristos, încrederea pe care o insuflau celor din jur, întreţinea speranţa şi credinţa celor încercaţi de deznădejde. Dumnezeu i-a învrednicit pe aceşti martiri să sufere pentru El.

Preoţii nu numai că nu aveau dreptul să slujească pentru deţinuţi dar le era strict interzisă cea mai mică rugăciune în celule.³²

Părintele Manolache Dobrescu a gustat din potirul durerii temniţelor comuniste la Jilava, Aiud şi Gherla. „A fost om al iubirii”, „mila şi iubirea au fost mereu lucrătoare în preoţia sa”.³³

Părintele Ilarion Felea, din Hunedoara, a fost arestat şi condamnat de regimul comunist la ani grei de închisoare, la Aiud, Moare în temniţă la numai 58 de ani. El a fost condamnat pentru că a propovăduit pacea creştină şi pacea lui Hristos în familie şi societate. A fost un mare nevoitor şi trăitor al vieţii filocalice.³⁴ Părintele Ilarion Felea nu a murit de bătrâneţe ci pentru că nu i s-a acordat asistenţă medicală. Toţi cei din temniţă i-au oficiat slujba de înmormântare, pentru că au aflat prin morse de moartea Părintelui Ilarion.³⁵ Părintele Sinesie Ioja a fost un mare rugător. De asemenea Varlaam Lică, un alt monah.³⁶

Părintele Constantin Voicescu a fost „o minune de suflet”. În 1963 a fost întemniţat la Aiud, în secţia XII a bolnavilor de TBC. A fost „un doctor fără de arginţi”. Cu „patrahirul ascuns” pătrundea în spital şi mărturisea şi dezlega păcatele celor în suferinţă, împărţea daruri din puţinul pe care îl avea, după pilda Samarineanului milostiv. El rostea deseori: „Până la moarte luptă-te pentru adevăr şi Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine” (Is. Sirah 4,30), mai spunea: „Iertarea păcatelor o aflăm în iertarea fraţilor” sau „Moartea e un prilej de întoarcere acasă...”³⁷ Această afirmaţi venea de la un om care şi-a acceptat destinul şi a putut spune ceva incredibil despre un rău care secera vieţile deţinuţilor: „Tuberculoza mi-a salvat viaţa”.³⁸

Părintele Dumitru Stăniloae, închis la Jilava şi Aiud, după ce a ieşit de după gratii, excepţionalul cărturar trăitor al smereniei de chilie a spus: „În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru”.³⁹

Ei ştiau că există o dreptate supremă, dreptatea lui Dumnezeu. Ei au slujit Bisericii lui Hristos, au luptat împotriva regimului ateu, duşmanul de moarte al creştinismului. Cu sufletul neînfricat, au pornit în faţa morţii. Părintele Ioan F. Calotă, judeţul Dolj, a murit după 34 de ani de slujire la altar, având 9 copii. El nu a făcut niciodată politică.⁴⁰ Moare la 6 octombrie 1959, după ce este arestat a doua oară. Părintele Petru I. Focşeneanu, născut la Podul Turcului, s-a stins din viaţă în închisoarea Gherla, în 1953, ca urmare a schingiurilor din carcera unde a fost pedepsit pentru că a slujit Învierea.⁴¹
Aceşti creştini, îndumători ai spiritualităţii ortodoxe au luat jugul şi crucea şi le-au dus până la capăt şi, astfel, au rămas un model pentru toată lumea creştină ortodoxă. Au fost conştienţi că se aflau închişi pentru a-i ajuta în suferinţă şi a-i întări în credinţă pe cei închişi pentru Hristos. Ei au fost farul prin care s-a luminat calea poporului către Hristos. Au fost conştienţi că dacă vor fi credincioşi până la moarte, vor primi cununa vieţii, potrivit spuselor Mântuitorului: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da ţie cununa vieţii” (Ioan 2, 10). Au fost slujitorii unei credinţe, care a guvernat faptele lor şi pentru care şi-au asumat răspunderea până la capăt, adică până la mormânt. Ei aveau încredere adevărată în Dumnezeu, aveau nădejdea primită prin harul lui Dumnezeu şi de aceea nu s-au lepădat. Nădejdea îşi are izvorul în credinţă. Credinţa adevereşte bunătăţile făgăduite şi putinţa de a le avea. La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca 1, 37).
Condiţiile de muncă de la minele de plumb Baia Sprie, Valea Nistrului şi Cavnic erau de exterminare. Oamenii înfriguraţi şi goi, bătrâni, bolnavi, în cârje, înfometaţi, istoviţi de puteri, biciuţi de vânturi şi ploi reci de toamnă, viscole şi zăpezi, fără încălţăminte, cu picioare goale înfăşurate în hârtie din sacii de ciment, au fost scoşi afară pe poarta lagărului, goniţi de patul armei şi împinşi pe şantiere la munci istovitoare, au fost împinşi către moarte şi majoritatea dintre ei nu se mai puteau întoarce. Oameni cruzi, ziduri vrăjmaşe şi înfricoşătoare, cu monştri însetaţi de jertfe omeneşti, cu oameni care nu mai erau oameni, cu identitatea strivită într-un singur epitet: „Măi, banditule”. „Banditule” a fost apelativul cu care li se adresau. Pe lângă aceasta adăugau înjurăturile cele mai murdare. Părintele Iustin Pârvu spune că timp de 17 ani nu a avut alt nume decât acela de „bandit al poporului”.⁴² O parte dintre temniceri au fost şi foarte superstiţioşi. De pildă când un deţinut a zis temnicerului Georgescu: „Dumnezeu să te ierte!”, i-au ieşit ochii din cap şi l-a călcat în picioare până când acela şi-a pierdut conştienţa.⁴³ Au fost obligaţi să muncească peste măsură, pentru a putea face norma impusă, iar cine nu realiza acea normă nu primea cele 250 de grame de pâine pe zi. Puiu, deţinut la Ocnele Mari, în vârstă de 40 de ani, cu ambele mâini amputate din umăr, trebuia să-şi câştige pâinea realizând şi el norma. Pentru el a fost făcută o ladă din lemn, pe care o trecea pe după gât cu o funie. În ea căra deşeuri şi materiale, pe care i le aşezau alţii în cârcă.⁴⁴
În mine se îmbolnăveau foarte mulţi de boli de plămâni, iar mulţi se accidentau.⁴⁵
La canal femeile au făcut aceeaşi muncă brută, care de când lumea era împlinită de bărbaţi, cum a fost de pildă: să sape pământul şi să-l care cu roaba, să lucreze cu târnăcopul ş.a.⁴⁶ De asemenea, trebuie amintite şi femeile – mame, soţii şi fiice – care au rezistat eroic la suferinţe şi jertfe. Chinurile au fost generale, atât pentru ele cât şi pentru bărbaţi. Asupra lor s-au făcut presiuni specifice şi suplimentare pentru a le compromite şi demoraliza. Multe dintre ele au sfârşit prin martiriu, cum a fost de pildă Maica Mihaela (Marieta Iordache).
La Canalul Dunăre – Marea Neagră, ce se întindea pe o lungime de 65 km, au fost aşezate 11 lagăre pentru deţinuţi. La Columbia au fost 1200 de deţinuţi; la Saligny au fost 2000 (majoritatea femei); la kilometrul 31 – 1500; la Poarta Albă – 10000; Galeş – 3000, Noua Culme, 2000; Peninsula (Valea Neagră), 6000; Taşaul, 1500; Midia 500.Au mai existat şi alte lagăre auxiliare.⁴⁷

În mine au lucrat şi femeile,⁴⁸ pentru că în comunism se promova, egalitatea dintre sexe.
Din cauza exploatării, majoritatea dintre bieţii oameni au avut picioarele umflate de efortul brusc şi prelungit, sub soarele nemilos al Dobrogei. Unii au avut plăgi, arsuri provocate de soare, pe faţă şi în special pe nas. „Foarte mulţi şchiopătau, alţii se spijineau în nişte toiege, târându-se spre locul de muncă.”⁴⁹

Toate acetea par fantezii, greu de crezut, dar aceşti oameni le-au trăit cu toate cruzimile lor. Dar în ciuda acestora, ei au biruit, au devenit prieteni ai lui Dumnezeu. Orice jertfă curată, pornită din credinţa în Dumnezeu, nepătată de impulsuri egoiste, făcută pentru binele tuturor, nu poate fi zadarnică, ea dă roade.

Regimul comunist, cu caracterul său antiuman, a tratat la fel de inuman chiar şi pe adolescentele şi femeile care apărau cu statornicie credinţa cea adevărată. De „aceleaşi bătăi, aceeaşi foamete, acelaşi frig, aceeaşi singurătate, aceeaşi muzerie de toate felurile, aceleaşi insulte şi vulgarităţi”⁵⁰, au avut parte şi cele care au fost întemniţate de regimul anti-creştin.

„Femeile erau duse la Canal unde lucrau la un loc cu bărbaţii.”⁵¹ La Canal lucrau la cărat pământ cu roaba, lucrau şi cu târnăcopul, cu hărleţul şi cu lopata.⁵² Acestea au fost instrumentele de tortură care le-au însoţit întreaga detenţie la Canal.

Condiţiile de la Canal au fost extrem de aspre. Trebuiau să muncească peste puterile lor atât femeile cât şi bărbaţii, să mănânce dintr-o gamelă rareori spălată etc.

În ciuda condiţiilor grele în care trăiau aceşti martiri ai neamului nostru reuşeau să crească foarte mult duhovniceşte. „La Canal am ajuns să iubesc cu adevărat pe fiecare dintre cele ce mă înconjurau şi pe toate cele ce sufereau, chiar fără să le cunosc. Le iubeam fără rezervă... iubeam fără alegere pe toţi şi pe toate... Iubindu-i, cu i sufeream pentru ei... Începeam să înţeleg o parte din iubirea divină şi jertfa Mântuitorului.”⁵³

Se poate observa că niciodată, până în această grea perioadă pentru creştinism, credinţa şi datinile primite de la strămoşii noştri nu au fost pângărite şi batjocorite ca sub acest regim ateu.

Niciodată fiinţa umană nu a mai fost chinuită şi mai degradată iar Biserica lui Hristos prigonită şi răstignită.

Ispita, care aduce suferinţă ajută fiinţa umană să se mântuiască mai uşor. Numai prin suferinţă se poate scăpa de suferinţă. Hristos a mântuit lumea prin suferinţă. Mântuitorul, când a fost pe cruce, satana se văita. Suferinţa este o cale de a ajunge la Hristos.

În ciuda acestor suferinţe, ei nu se temeau de nimic, pentru că aveau credinţă puternică în Dumnezeu, Cel care le dădea o linişte şi o trăire sufletească, prin care puteau să păstreze echilibrul. Spune avva Pimen: „Când Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem ?”⁵⁴

În faţa acestui proces de distrugere totală a celor închişi, ştiinţa a rămas fără răspuns.
Aiudul a răsturnat toată ştiinţa lumii, iar ca mărturie stau cei care au rezistat în faţa acestor chinuri aplicate pentru ai distruge.

Părintele N. Grebenea, născut la 25 octombrie 1905, a stat închis în temniţele comuniste timp de 22 de ani. A fost arestat în ziua de 12 februarie 1942 şi eliberat în seara de 28 iulie 1964.⁵⁵ În 2005 a împlinit 100 de ani. Cum explică ştiinţa faptul că, după o perioadă de 22 de ani petrecuţi în tereoarea temniţelor comuniste, părintele a împlinit vârsta de 100, pe care puţini o ajung în zilele noastre? Existenţa lui dovedeşte, că sufletul care nădăjduieşte în Dumnezeu, nu lasă să moară trupul ale cărui forţe sunt epuizate. Pe de altă parte Dumnezeu i-a dăruit „zile îndelungate” cu sănătate, ca să poată recupera perioada petrecută în detenţie şi ca, în felul acesta, să fie pentru noi, cei de astăzi, martor al jertfelor oferite de poporul român în perioada terorii comuniste anticreştine.

Comuniştii au vrut să-L ucidă pe Dumnezeu din sufletele oamenilor dar paradoxul a fost tocmai pe dos, pentru că Dumnezeu a rămas neatins în sufletele lor.

Încrederea în ajutorul lui Hristos a fost imens, pentru că încrederea în Dumnezeu este o mare forţă, este o minune. Sfinţii martiri ai acestui secol au acceptat toate umilinţele cu resemnare. Au primit toate aceste suferinţe pentru smerenie, pentru că prin umilinţă vine smerenia, însă numai dacă este acceptată în interior.

Toţi creştinii erau „uniţi în acelaşi ideal de rugăciune, de credinţă”⁵⁶, spune Părintele Calciu.

Astfel cei întemniţaţi, au ajuns să se roage pentru duşmanii lor care îi persecutau.

Aceşti martiri au slujit până la sacrificiul suprem. Moartea, pentru ei nu era moarte, ci trecere la o viaţă infinit superioară. Pentru cei ce cred în Dumnezeu, moartea nu este un eşec, ea nu reprezintă punctul terminus. Ea este pragul care depăşeşte cele două tărâmuri, poarta pe care se intră în Rai. A muri pentru Hristos, pentru omul creştin, este o mare fericire. Cel ce doreşte cu adevărat moartea pentru Hristos, trebuie să moară în primul rând faţă de patimi. „Omul are prin fire frică de moarte şi de desfacerea trupului. De aceea e un lucru prea minunat că, îmbrăcând credinţa crucii, dispreţuieşte cele după fire şi nu se teme de moarte, pentru Hristos.”⁵⁷

1 Petru C. Baciu, „Răstignire ascunsa” Ed. Cit. p. 262

2 ibidem, p. 262

3 Petru C. Baciu, op. Cit., pg 356; Ion Cârja, op. cit., p. 427.

4 Petru C. Baciu, „Cine?”, „Poezii din inchisori”, Ed. Buna Vestire, Bucuresti, 2002 p. 36

5 Petru C. Baciu, „Rastigniri ascunse” Ed. Cit, pg. 356

6 Mihai Radulescu, Irineu Slatineanul „Preoti in catuse”, Ed. Cit pg. 91

7 Nicole Valery-Grossu, „Binecuvantata fii inchisoare”, ed. cit pg. 76

8 Preot N. Grebenea, op. cit. pg. 238

9 Gheorghe Vasilescu, „Benedict Ghiuş, duhovnicul inimii”, ed. Cit. p. 9

10 Radu Mihailescu, „Rugul aprins”, ed. Cit. p. 55

11 Ion Cârja, „Canalul mortii”, ed. Cit. p. 119

12 Ioan Ianolide, op. cit. p. 277

13 Mihai Radulescu, op. cit. p 56.

14 Gheorghe Stanescu „Jurnal de prigoana” ed. cit. p. 172

15 Adrian Aluigheorghe „Cu Părintele Justin Pârvu despre moarte jertfă şi iubire” ed. cit. p. 31

16 ibidem op. cit. p. 32-33

17 Grigore Caraza, op. cit. p. 316, 318

18 Virgil Maxim, op. cit. p. 107

19 Ioan Ianolide, op. cit. p. 325

20 Dan Lucinescu, „Jertfa” ed. cit. p. 75

21 Petru C. Baciu, „Răstigniri ascunse” ed. cit. p. 257

22 Ioan Ianolide, op. cit. p. 325

23 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor” ed. cit. pg. 200-201

24 Preot Ioan Bărdaş, „Calvarul Aiudului” ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, pg. 7

25 Grigore Caraza „Aiud însângerat”, ed. cit. p. 36

26 Grigore Caraza „Aiud însângerat”, ed. cit. p. 52-53

27 Dan Lucinescu, „Jertfa”, ed. cit. pg. 75

28 Dan Lucinescu, „Jertfa”, ed. cit. pg. 75

29 Vasile Manea, „Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste” ed. Patmos, 2002

30 Petru C. Baciu „Răstigniri ascunse” ed. cit. pg. 257

31 ibidem pg. 465

32 D. Baciu, „Piteşti”, ed. cit. pg. 93, 96

33 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor” ed. cit. pg. 233-234

34 Preot Ilarion V. Felea, „Spre Tabor”, ed. cit., 2007, pg. 10

35 Preot Ioan Bărdaş, „Calvarul Aiudului”, ed. cit. p. 74-75

36 Mihai Rădulescu, op. cit. pg. 58

37 Constantin Hrehor, op. cit. p. 235

38 ibidem pg. 235

39 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor”, ed. cit., pg 236

40 N. Mărgineanu, „Amfitreate şi închisori”, ed. cit., pg. 145

41 Mihai Rădulescu, „Rugul aprins”, ed. cit., pg 43

42 ibidem, pg. 68-69

43 Adrian Aluigheorghe, „Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate”, Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2007, pg 56

44 Ioan Ianolide, op. cit., p. 67

45 Nae Tudorică, „Mărturisiri în duhul adevărului”, ed. cit., pg. 200-201

46 Adrian Aluigheorghe, op. cit., p. 74

47 Gheorghe Stănescu, „Jurnal de prigoană”, ed. cit., pg.62

48 Ion Cârja, „Canalul morţii”, ed. cit., pg. 206

49 Gheorghe Stănescu, „Jurnal de prigoană”, ed. cit., pg. 166

50 ibidem, pg. 84

51 Preot Liviu Brânzaş, „Raza din Catacombă”, ed. cit., pg.98

52 Nicole Valery-Grossu, op. cit., pg. 124

53 ibidem, pg. 132

54 Nicole Valery-Grossu, „Binecuvantata fii inchisoare”, ed. cit., pg. 142

55 „Patericul egiptean”, Alba Iulia, 1990, pg.187

56 Preot N. Grebenea „Amintiri din întuneric”, ed. cit., pg. 91, 394

57 Revista „Rost”, art. „Radu Gyr, poetul temniţei comuniste”, an. II, nr. 14-15, 2004, pg. 44

58 Sfântul Atanasie cel Mare, „Despre întruparea Cuvântului”, pg 123, apud. Preot Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, ed. cit., pg. 225

Mitropolitul Augustin de Florina: PE ACESTA SA-L ASCULTATI! este porunca cerului. NOI INSA NE-AM ASTUPAT URECHILE CU DOPURI DE CEARA SI NU VREM SA AUZIM

Postat de admin pe 05 Aug 2010 la 11:00 pm | Categorii: Cuvantul ierarhilor, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisirea Bisericii, Mitropolitul Augustin de Florina, Schimbarea la Fata, Talcuiri ale textelor scripturistice, Vremurile in care traim Print

***

„Pe Acesta să-L ascultaţi!” este porunca cerului. Noi însă ne-am astupat urechile cu dopuri de ceară şi nu vrem să auzim. În altă parte ciulim urechea, ca să auzim minciunile; dar glasul lui Hristos, care ne spune cele bune şi drepte nu vrem să-l ascultăm. (…) Şi vine, vine pedeapsa cea mare: trăsnete, cutremure, războaie, „Armaghedonul” (Apocalipsa 16, 16). Într-o noapte se vor goli oraşele şi toţi care vor avea timp vor fugi în munţi, ca să nu fie prinşi. Pentru că noi toţi, preoţi – episcopi, mici – mari, L-am părăsit pe Dumnezeu. Nu-L ascultăm.

***

ASCULTARE FAŢĂ DE VOIA LUI DUMNEZEU

„Şi iată glas din nori zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Pe Acesta să-L ascultaţi!” (Matei 17, 5).

Religia noastră, iubiţii mei, este singura adevărată în lume. Pe cât se deosebeşte diamantul de pietriş, atât se deosebeşte religia noastră de toate religiile din lume. Şi este singura adevărată, pentru că Cel care a întemeiat Sfânta noastră Biserică nu este un om, ca noi toţi, ci este Dumnezeu şi om, Dumnezeu-Om. Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu. O strigă îngerii şi arhanghelii, proorocii, miriade de oameni. O strigă şi nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor. Iar una din cele mai mari minuni ale Sale este aceasta pe care o sărbătorim astăzi: Schimbarea la Faţă. Să vedem în câteva cuvinte această minune şi ce anume ne învaţă.

Când Hristos s-a născut din Preasfânta, s-a arătat în lume ca un om comun, ca cel mai sărac om. Noi toţi avem o căsuţă; nimeni nu este fără acoperiş. El nu a avut unde să locuiască. Când cineva a vrut să-L urmeze, Hristos i-a spus:

„Păsările şi vulpile au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20; Luca 9, 58).

Haine scumpe n-a purtat. Bani în buzunar nu a avut, pe jos mergea din sat în sat ca să propovăduiască Evanghelia. Aşadar, văzându-L oamenii aşa, nu au putut să-şi imagineze că sub această înfăţişare smerită se ascunde dumnezeiasca măreţie, se ascunde Dumnezeirea.

Ştiţi ce a făcut Hristos? Ceva asemănător cu ce a făcut odată un împărat din Rusia, înainte cu mulţi ani, în vremea ţarilor. Acesta, în palat, purta coroană pe cap, era îmbrăcat în veşmânt, cu sabie şi însemnele regale, iar când ieşea afară toţi i se închinau. A înţeles însă că toate acestea sunt formale şi ascund o ipocrizie. De aceea, ce a făcut? Într-o noapte şi-a scos coroana, sabia şi hainele de mătase, s-a îmbrăcat în hainele unui cerşetor, a luat un toiag şi a început să se plimbe desculţ printre supuşii săi. Toţi îl alungau. Puneau şi câinii să-l alunge. Şi nimeni nu-şi închipuia că sub zdrenţe se ascunde ţarul tuturor ruşilor. Doar o colibă din afara Moscovei s-a deschis şi l-a primit… Aşadar, ceva asemănător a făcut şi Hristosul nostru. Nu S-a arătat pe pământ ca un împărat al îngerilor şi arhanghelilor, cu măreţia orbitoare a Dumnezeirii Sale. S-a arătat ca un om comun şi sărac, şi, de aceea, puţini au crezut în El.

Dar astăzi, în această sfântă zi, Hristos a arătat că este Dumnezeu. Cum a arătat-o? Prin minunea pe care a făcut-o. Schimbarea la Faţă este o minune diferită de celelalte. Hristos a făcut minuni în natură: pe mare, pe uscat, în copaci, în multe făpturi ale Sale; dar această minune a făcut-o asupra propriei Sale Persoane. Adică?

I-a luat pe cei trei ucenici – Petru, Iacov şi Ioan, şi s-au suit pe un munte înalt, care există până astăzi, iar în această sfântă zi urcă acolo patriarhul romeilor–elini şi are loc întotdeauna Dumnezeiasca Liturghie în cinstea şi pomenirea evenimentului. Prin urmare, în timp ce Hristos era pe Tabor cu cei trei ucenici, deodată ce s-a întâmplat? Smerita Lui Faţă, care nu se deosebea de faţa oricărui om, a strălucit ca soarele – parcă se coborâse soarele pe pământ – şi hainele lui sărace, pe care le-a ţesut în războiul de ţesut Preasfânta, s-au făcut albe ca lumina. Ce măreţie dumnezeiască! Lângă El, de-a dreapta şi de-a stânga, s-au arătat două fizionomii cunoscute şi vorbeau împreună cu El. Unul era Moise, care murise înainte cu 2000 de ani, iar celălalt Ilie, pe care l-a luat Dumnezeu la cer – precum ştim. Petru uluit, zice: Să rămânem aici, Doamne; să nu mai coborâm de aici (în faţa acelei privelişti uitase de femeie, copii, rude); dacă vrei, să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie (pentru el însuşi nu voia nimic; îi era de-ajuns că-L vedea pe Hristos). Şi în timp ce zicea acestea, un nor luminos i-a acoperit şi din nor s-a auzit un glas zicând:

„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care bine am voit. Pe Acesta să-L ascultaţi” (Matei 17, 5)

Doar cei trei ucenici au auzit aceste cuvinte şi au căzut speriaţi cu faţa la pământ. Hristos se apropie, îi atinge şi le zice: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”. Când şi-au ridicat ochii, L-au văzut doar pe Iisus. Şi în timp ce coborau de pe Tabor le-a poruncit:

„Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului nu va învia din morţi”.

Aceasta este minunea de astăzi. Nu cred în ea necredincioşii? Alegerea lor. Noi credem în ea. Astăzi Hristos prin transfigurarea feţei Sale a arătat că este Dumnezeu. Toate câte le-am auzit sunt spre învăţătură: Taborul, norul, Moise, Ilie, Petru, Iacov, Ioan, toate învaţă. Dar eu din toate acestea vreau să luaţi aminte doar la un lucru: La glasul care a zis „Pe Acesta să-L ascultaţi!”.

Cerul a dat o poruncă să-L ascultăm pe Hristos. Acesta este Conducătorul nostru şi noi Acestuia trebuie să ne supunem, ca orice zice să îndeplinim. Aceasta este datoria fiecărui creştin; fie preot, fie patriarh, fie laic, orice ar fi, din clipa în care s-a botezat în cristelniţă şi nu mai este un idolatru necredincios şi un ateu, ci s-a făcut creştin – a primit numele cel mai înalt din toate –, din ceasul acela, de acum aparţine lui Hristos. Şi aşa cum un elev ascultă de învăţător, soldatul de ofiţer, bolnavul de medic, marinarul de căpitan, aşa şi noi trebuie să ascultăm de Hristos.

Se naşte întrebarea: Ascultăm noi de Hristos? Să-şi pună fiecare mâna pe inimă şi să examineze. Ce cere Hristos?

Să luăm o poruncă. Ne spune că trebuie ca şase zile să lucrăm, dar duminica toţi la biserică (vezi Ieşire 20, 8-10; Deuteronom 5, 12-15). Facem asta? Nu o facem. Cu foarte mici excepţii. În Prespe este un sătuc, Oxia, în apropierea unui lac. Am fost acolo şi am tras clopotul. 18 locuitori? 18 prezenţi. Niciunul nu lipsea! Însă în mod regulat lumea nu merge la biserică.

Altă poruncă a lui Hristos este să ne spovedim. Dacă vă întreb pe rând, unul câte unul, şi unii dintre voi nu s-au spovedit de când s-au născut. Foarte puţini se spovedesc, foarte puţini; cei mai mulţi sunt nemărturisiţi.

Ne zice Hristos să studiem Sfânta Scriptură. O facem? Sunt sigur că ascultaţi radioul, vă uitaţi la televizor, ziarele le citiţi, dar Evanghelia? Nimic!

Ne zice Hristos că soţii trebuie să se iubească. Nici această poruncă nu se ţine. Dacă în binecuvântaţii ani de demult cuvântul „divorţ” era necunoscut, acum s-a deschis fabrica diavolului şi cuplurile se destramă. Femeile străine şi stricate au ajuns şi la noi, pentru că a căzut banul; şi unde cade banul, acolo vine stricăciunea (căderea morală).

„Pe Acesta să-L ascultaţi!” este porunca cerului. Noi însă ne-am astupat urechile cu dopuri de ceară şi nu vrem să auzim. În altă parte ciulim urechea, ca să auzim minciunile; dar glasul lui Hristos, care ne spune cele bune şi drepte nu vrem să-l ascultăm.

Ce se va întâmpla? Pe mine mă întrebaţi? Nu are nevoie de noi Hristos. Noi avem nevoie de El. Deschideţi profeţiile! Ce zice Isaia? „Dacă veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca”. Iar de nu Mă veţi asculta, „sabia vă va mânca”, veţi trece prin sabie (Isaia 1, 19 – 20).

Şi vine, vine pedeapsa cea mare: trăsnete, cutremure, războaie, „Armaghedonul” (Apocalipsa 16, 16). Într-o noapte se vor goli oraşele şi toţi care vor avea timp vor fugi în munţi, ca să nu fie prinşi. Pentru că noi toţi, preoţi – episcopi, mici – mari, L-am părăsit pe Dumnezeu. Nu-L ascultăm.

Fericit este cel care-L ascultă pe Hristos.

Acestea, iubiţilor, şi fie ca Dumnezeu prin mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să ne miluiască şi ne mântuiască pe noi. Amin.

† Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis în Sfânta Biserică a Schimbării la Faţă a Domnului, Ardassis-Eordeea, 06.08.1976, într-o zi de vineri)

Inchinarea lucrurilor – lucrare crestin ortodoxa de zi cu zi

ÎNCHINAREA LUCRURILOR

Închinarea lucrurilor – puterea semnului Sfintei Cruci !

Închinarea lucrurilor este o mângâiere uitată de creştinii din ziua de astăzi, dar şi o armă deosebit de puternică împotriva diavolului. Lupta diavolului spre a-l surpa pe om şi a-l înşela este una neîncetată şi nemicşorată. Cu cât creştinul se apăra mai puţin, cu atât diavolul caştigă o tot mai mare putere asupra lui şi asupra lumii din jurul lui.
Din ce în ce mai puţini creştini apelează astăzi la această practică a închinării lucrurilor. Mai sunt încă mulţi creştini care zilnic ard tămâie sau smirnă şi îşi tămâiază casa, care aprind lumânarea la rugăciunea de seară, care iau Anafură şi Aghiasmă dimineaţa şi care fac Sfeştanie în casă, de câteva ori pe an. Cu toate acestea, într-o oarecare măsură, ceva lipseşte din viaţa noastră de zi cu zi, şi anume: închinarea lucrurilor.

În tradiţia ortodoxă rusă, mama îşi binecuvintează copilul, închinându-l pe frunte cu semnul crucii, înainte ca acesta să plece într-o călătorie sau să treacă printr-o greutate. Creştinul îşi închină perna, la culcare, mâncarea, la masă, cât şi orice lucru folosit în cursul zilei, de la paharul cu apă şi până la lopata şi cartea de citit. Aceasta fac şi mulţi dintre părinţii din mănăstiri, simpli călugări, iar nu clerici.

Fiecare lucru poate fi înălţat sau pogorât din rostul lui natural !

Fiecare lucru poate fi înălţat sau pogorât din rostul lui natural, „pentru că orice făptura a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (I Timotei 4, 4-5)

Se poate vorbi de “un botez” al lucrurilor prin închinarea acestora lui Dumnezeu. Până la oferirea lor, înapoi, lui Dumnezeu, lucrurile sunt parcă într-o stare de neîmplinire, de aşteptare a împlinirii cuvântului liturgic: “Ale Tale, dintru ale Tale. Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.”

Fiecare lucru este un dar, el putându-se întoarce înapoi Dăruitorului – lui Dumnezeu – sau diavolului, celui care nu ne dă nimic, ba mai mult, ne ia cât poate de mult din viaţă şi lucruri, el fiind „tatăl minciunii”, al hoţiei şi al distrugerii.

Scoaterea materiei de sub puterea celui rău şi oferirea ei, înapoi, lui Dumnezeu este ceea ce se înţelege prin „preoţia universală”, prin preoţia fiecărui creştin în parte, ca purtător al mesajului mântuitor adus de Hristos.

După închinarea lucrurilor, acestea se află în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi a îngerului lor păzitor. Tot lucrul are un înger păzitor, rânduit de Dumnezeu la crearea lui, şi cu atât mai mult acel lucru care este neîncetat binecuvântat prin rugaciune şi închinarea cu semnul Sfintei Cruci.

Acest lucru este posibil deoarece materia se poate împărtăşi de harul necreat al lui Dumnezeu. Energiile necreate sunt împărtăşibile, iar omul şi materia au puterea de a se împărtăşi de ele. De aceea vorbim despre Sfânta Biserică, despre Sfintele Moaşte, despre Sfintele Icoane, despre Sfânta Aghiasmă, şi alte asemenea lucruri sfinte.

Materia are capacitatea de a primi harul, binecuvântarea şi puterea lui Dumnezeu. Trebuie doar ca omul să îşi dorească acest lucru şi să înalţe lui Dumnezeu toate, spre a le lua înapoi binecuvântate, curate şi încărcate cu putere multă.

Pâinea poate ajunge Trupul Mântuitorului, dat creştinilor la Sfânta Liturghie, dar poate ajunge şi hrană pentru lacomie şi luptă între oameni. Vinul poate ajuge Sânge al Mântuitorului, dat creştinilor la Sfânta Liturghie, dar poate ajunge şi materie pentru beţie şi aprindere trupească. Tot aşa, fiecare lucru poate fi înălţat sau denaturat din rostul lui.

Seara, fiecare creştin trebuie să îşi închine patul şi perna, precum şi este îndemnat la sfârşitul Rugăciunilor de seară, în Ceaslov, după rugăciunea închinată Sfintei Cruci: „Apoi să-ţi săruţi Crucea şi să faci semnul Sfintei Cruci pe locul unde vrei să te culci, de la cap până la picioare, asemenea şi spre toate laturile.”

Femeile creştine de la ţarp încă mai închină cu palma cele pe care le dau de pomană. Astfel, pâinea, colacul, lumânarea, cât şi orice alte lucruri, sunt închinate de ele cu catul palmei, în lung şi în lat, rostind rugăciune de pomenire.

A face semnul Sfintei Cruci pe orice lucru, a închina orice lucru lui Dumnezeu, a face rugăciune pentru orice, aceasta este calea şi lucrarea creştină de zi cu zi. Putem închina maşina, casa, mâncarea, hainele, cât şi orice lucru.

Închinarea lucrurilor şi puterea semnului Sfintei Cruci !

Sfântul Grigorie, Episcopul din Neocezareea, făcătorul de minuni, sărbătorit la 17 noiembrie, închina văzduhul dintr-o capişte idolească, unde rămâne peste noapte. În urma facereii semnului Sfintei Cruci în văzduh, toţi diavolii ascunşi în acea capişte au fugit, lăsând locul curat. Redau, în continuare, fragmentul cu pricina, din viaţa Sfântului Grigorie:

„Sfântul Grigorie, mergând la Neocezareea, în cale sa a avut prilej să dea de o capişte idolească. Era atunci seara şi căzuse şi o ploaie mare, de aceea sfântul a fost nevoit să intre în acea capişte idolească, împreună cu călătorii şi a rămas într-însa. Acolo erau mulţi idoli în care vieţuiau draci şi se arătau aievea slujitorilor lor şi vorbeau cu ei. Deci, înnoptând Sfântul Grigorie acolo, îşi săvârşea obişnuitele sale rugăciuni de miezul nopţii şi de dimineaţă, însemnând cu semnul Crucii văzduhul spurcat de jetfele idoleşti. Iar dracii, înfricoşându-se de semnul Sfintei Cruci şi de rugăciunile Sfântului Grigorie, au lăsat capiştea şi au fugit.

Făcându-se ziuă, Sfântul Grigorie şi-a urmat calea sa, care îi era înainte, împreună cu ceilalţi călători, iar slujitorul cel idolesc a intrat în capişte, după obiceiul său, vrând să aducă jertfă idolilor, însă n-a găsit pe draci, căci fugiseră de acolo. Dar, deşi aducea jertfă dracilor, nu i se arătau, precum se obişnuise mai înainte, încât slujitorul nu pricepea pentru care pricină au fugit zeii săi din capişte. El i-a rugat mult să se întoarcă iarăşi la locul lor, dar ei de departe strigau, zicând: “Nu putem să intrăm acolo, unde a fost străinul acela care mergea din pustie la Neocezareea.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie despre „şarpe de aramă din pustie”, vorbeşte şi el despre puterea semnului Sfintei Cruci, arătand cum numai privind cineva spre ea (spre închipuirea ei) se vindecă de moarte. Şi tot el zice că dacă numai închipuirea ei avea atâta putere, în pustie, Crucea în sine este cu atât mai tare decât aceea. „Nu era şarpele de aramă ? Şi totuşi ce putere ! Dar cum putea materia moartă să biruie moartea ? Putea pentru că ea reproducea chipul Crucii ! Şi să nu credem în realitatea însăşi a acestei Cruci, când ea avea o astfel de putere atunci, fiind numai preînchipuită ?!”

A face creştinul cruce pe orice lucru, a închina orice lucru lui Dumnezeu, a face rugăciune pentru orice lucru şi pentru orice lucrare, aceasta este calea şi lucrarea creştină de zi cu zi voită şi binecuvântată de Dumnezeu.

Preluat de pe site-ul ortodox Crestinortodox.com