Părintele Nicolae Tănase, un tată cu 328 de copii

Motto: "Lăsaţi copiii să vină la mine"

Mulţi dintre noi ne plângem adesea că ne e greu sa ne creştem cei 2, 3 sau 4 copii. Nu este uşor, însă ...
In Prahova, pe valea unui pârâiaş, exista un preot care are grijă de 328 de copii. Si nu de câteva zile, ci de peste 20 de ani. Luând asupra sa greşelile altora, oferă o alternativă.

Părintele Tănase din satul Valea Plopului are grijă de copii abandonaţi, de copii fără părinţi, de tineri alungaţi din căminele de copii. Se bate pentru viaţă, înţeleasă ca dar de la Dumnezeu. Se bate pentru viaţa poporului român şi viitorul său. Şi acestea nu sunt doar vorbe mari.
Părintele Nicolae denunţă fără menajamente comerţul cu copii, nu întotdeauna orfani, până în faţa tribunalelor. Poziţia sa, împotriva avorturilor, nefiind conformă cu politica guvernamentală românească, face ca „Părintele” şi asociaţia sa să nu primească nici un ajutor din partea guvernului, ceea ce este cel puţin ironic.

Însă Părintele nu are timp să se plângă, are de hrănit si de adăpostit trupurile şi sufletele a 328 de copii. Dacă se tânguia, nu ar fi reuşit nimic. A petrecut 8 ani din ultimii 30, dormind în maşină, bătând drumurile prin ţară pentru colectarea de fonduri, pentru a se face cunoscut şi pentru a atrage atenţia oamenilor asupra copiilor săi.
În locul acela, Părintele Nicolae Tănase este şi manager şi psiholog şi mamă şi tată.

Iniţiativa Părintelui Nicolae Tănase a reuşit să senzibilizeze într-un anume fel dincolo de graniţele României şi ale bisericii române ortodoxe. Maica romano-catolică Margareta Chmiewska, de origine poloneză, il ajută pe Părintele Nicolae de ani de zile, personal, precum şi prin contacte. Unul dintre aceste contacte este Père Philippe Calès, preotul ortodox francez care i-a devenit preotului român prieten apropiat, vizitându-i aşezământul şi organizând acţiuni de caritate în Franţa. Acest preot i-a adus de trei ori Sfânta Împărtăşanie Părintelui Nicolae pe patul de moarte. Dânsul îl consideră pe Părintele Nicolae drept un martir şi un stareţ.

În timpul comunismului, s-a atentat la viaţa sa de trei ori, datorită activităţii sale religioase. Părintele Nicolae şi soţia sa Maria au fost găsiţi într-o noapte aproape morţi pe stradă, în urma unui „accident”. Au fost la un pas de moarte, dar cu ajutorul unor prieteni medici au reuşit să scape cu viaţă. Şi astăzi mai păstrează sechele de atunci. Atentatul la viaţa sa a avut loc deoarece Părintele Nicolae mobilizase oamenii din satul său pentru construirea unei biserici, „Sfinţii Arhangheli”, fapt interzis la acea oră. În fiecare noapte, unii oameni lucrau în timp ce alţii stăteau de pază. Când Miliţia apărea, toată lumea dispărea. Dar biserica a fost construită, o mândrie pentru Valea Plopului. Părintele s-a mai „compromis” şi cu editarea şi difuzarea unor cărţi religioase, ceea ce era de asemenea interzis înainte de 1989.

Când a spus că plănuieşte să facă un „sat al copiilor fără parinţi”, mulţi si-au amintit de Falansterul de la Scăieni, monument al socialismului utopic.
Insă, 15 ani mai târziu, visul prinde contur.

Mamele care îşi lasă copilul aici pot să-l ia din nou acasă, ceea ce se întâmplă uneori după doi-trei ani, când situaţia lor socială le permite acest lucru. Asociaţia păstrează contactul cu mamele, pentru a le ajuta să-şi crească copiii. Asociaţia Pro Vita numără la ora actuală mai multe case pentru copii.
Dar Părintele Nicolae a pus la contribuţie şi pe enoriaşii săi. În faţa afluxului important de copii (pe care îi găseşte abandonaţi la uşa sa), Părintele îi încredinţează familiilor din parohia sa. Aceste familii de multe ori au deja mai mulţi copii, până la şase, dar mai găsesc încă dragostea pentru a creşte până la încă alţi patru copii.

În ultimii ani, primeşte şi bătrâni, mulţi dintre ei aduşi la şi lăsaţi la uşa preotului. La Valea Screzii, Părintele Nicolae a construit un aşezământ care, pe lângă locuinţă, cuprinde un dispensar medical şi o biserică, o brutărie şi un staul. În acest centru locuiesc deja copii, adolescenţi şi tineri; la vârsta de 18 ani, tinerii trebuie să părăsească orfelinatele de stat şi ajung de multe ori în stradă. Părintele Nicolae a scos din subsolurile Bucureştiului, mame tinere cu copiii lor.

Copiii care trec prin aşezamântul Părintelui Nicolae îl divinizează. Nu doar că are grijă de necesităţile materiale şi spirituale ale copiilor, dar multora le cumpără pământ să-şi facă case iar fetelor le face zestre. Ca un adevarat tată.
Copiii crescuţi în marea ogradă a Părintelui se ajută unii pe alţii, se cresc unii pe alţii. Unii dintre copii ajung să studieze la facultate. De cheltuielile pentru studii se ocupă, cine altul decât tatăl lor ? Dar în general copiii sunt conştienţi că au nevoie de bani pentru studii şi lucrează ca muncitori, în special pe timpul verii.

Copiii sunt crescuţi fără pretenţii mari, dar au de toate. Primesc ajutoare, mai produc unele bunuri, mai cumpără când este nevoie.
La un moment dat, cu bune intenţii, a apărut un articol in presă în care se spunea ca la Valea Screzii mor copiii de foame. Părintele a dat o dezminţire imediat, spunând că nu este adevărat, copiii sunt hrăniţi cum se cuvine.
Problema este, după cum spunea Părintele Nicolae, că majoritatea celor care aleg sa trimită ajutoare, cred că prima prioritate sunt hainele. Ori copiii din asezământul Parintelui au haine si mâncare. Ei au nevoie de ciment, de beton armat sau de bani pentru a le cumpăra.

Filosofia Părintelui Nicolae Tănase referitoare la donaţii este că "sponsorii cei mai importanţi sunt cei care dau puţin din toată inima sau mult şi din toată inima".
Într-o perioadă în care tinerii se îndepartează de biserică - statisticile din Romania arata o scădere a interesului tinerilor fata de biserică de aproximativ 15% in ultimii ani - , existenţa unor modele de genul Părintelui Tănase este vitală. Activitatea unui preot cu vocaţie şi care face ceva absolut fenomenal comparativ cu modelele momentului, trebuie să-şi găsească drumul către noi toţi, trebuie să fie promovat ca un model absolut. Ca morală creştină dar şi ca un adevărat Român.

O promovare corectă şi fără exagerări poate (şi trebuie) să schimbe mentalitatea românilor în general si a tinerilor în special referitoare la creştinism, voluntariat, grija faţă de aproapele tău şi Biserică.

articol preluat de pe izvotultamaduirii.org

S-au ostenit pe pământ şi se bucură în ceruri

Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba de pomenire a părinţilor: Ieroschimonahul Paisie Olaru, Arhimandritul Cleopa Ilie şi Arhimandritul Ioanichie Bălan, Mănăstirea Sihăstria, 03 decembrie 2011:

- Pomenirea Cuvioşilor Părinţilor noştri Paisie, Cleopa şi Ioanichie de la Sihăstria -

„Fericiţi cei ce mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul,
odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei.”
(Apocalipsa 14, 13)

Preacuvioase Părinte Stareţ,
Preacuvioşi Părinţi şi fraţi ai Mănăstirii Sihăstria,

De obicei, în această perioadă a anului bisericesc, săvârşim slujba de pomenire (parastas) pentru cuvioşii părinţi Ieroschimonahul Paisie Olaru, Arhimandritul Cleopa Ilie şi Arhimandritul Ioanichie Bălan, care au fost mari nevoitori în Sfânta Mănăstire Sihăstria, şi ne aducem aminte de vieţuirea lor sfântă şi de cuvintele lor duhovniceşti.
Apostolul neamurilor ne îndeamnă să nu uităm pe cei care ne-au fost învăţători duhovniceşti, zicând: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13, 7)
În lumina acestei învăţături apostolice, pomenim şi noi, cu evlavie şi recunoştinţă, trei mari cuvioşi părinţi ai Sihăstriei care au vieţuit în zilele noastre.
Ieroschimonahul Paisie Olaru († 18 octombrie 1990) a dobândit în timpul vieţii, prin rugăciune şi nevoinţă sfântă, pacea sufletului pe care o împărtăşea celor care ajungeau la chilia sa. Un izvor de linişte şi de căldură a Duhului Sfânt!

Părintele Paisie avea acea bunătate care se revarsă din milostivirea nesfârşită a lui Dumnezeu şi pe care o dăruia celor care îngenuncheau sub epitrahilul său, mărturisindu-şi păcatele şi dorind să înceapă o viaţă nouă, mai aproape de învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos.

Bunătatea şi binecuvântarea sa le împărtăşea mereu astfel încât le dorea tuturor un „colţişor de Rai”, prin harul lui Dumnezeu.

Purtător de Duh Sfânt, prin credinţă smerită şi rugăciune neîncetată, părintele Paisie duhovnicul aduna mintea în jurul inimii şi inimile oamenilor lângă Dumnezeu, într-o vreme în care ideologia comunistă atee încerca să rătăcească minţi, să usuce inimi şi să depărteze pe oameni de Dumnezeu.

Deşi firav la înfăţişare, părintele Paisie a fost în ultimii ani ai dictaturii comuniste în România un adevărat uriaş al duhului care, în mod tainic, zidea Biserica lui Hristos din inimile credincioşilor, în timp ce în Bucureşti multe biserici de zid cădeau sub loviturile buldozerelor.

Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie († 02 decembrie 1998), ucenic apropiat al ieroschimonahului Paisie Olaru, era cunoscut în toată lumea ca fiind un mare duhovnic şi înţelept învăţător al tainelor credinţei în Dumnezeu.

Părintele Cleopa a fost un dar ceresc pentru poporul român, care trăia după cum predica, în duhul părinţilor pe lângă care a ucenicit, ducând mai departe tradiţia sfântă a acestui loc de nevoinţă din Poiana sihaştrilor.

Duhovnic rugător, credincios rânduielilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, Părintele Cleopa Ilie povăţuia, cu înţelepciunea marilor cuvioşi ai pustiei, ierarhi, preoţi şi monahi, demnitari de stat, intelectuali de marcă, precum şi oameni simpli faţă de care arăta o profundă afecţiune părintească şi multă înţelegere.

La chilia lui au poposit în decursul anilor mari patriarhi şi mulţi ierarhi din toată lumea, teologi de prestigiu, oameni politici şi mulţimi de credincioşi pelerini, pentru a-i cere sfat şi binecuvântare ori măcar pentru a-l întâlni.

Misionar jertfelnic în lucrarea celor 70 de ani de trăire monahală şi peste 50 de slujire a Sfântului Altar, părintele Cleopa era în timpul nostru, prin cuvântul scris, prin predici şi mai ales prin trăire înaltă plină de Duhul Sfânt, asemenea sfinţilor cuvioşi din trecutul Bisericii, pe care el îl făcea prezent duhovniceşte.
Arhimandritul Ioanichie Bălan († 22 noiembrie 2007) a fost ucenicul şi biograful celor doi mari cuvioşi părinţi, Paisie şi Cleopa şi al altor monahi pe care i-a prezentat în Patericul românesc, Vetre de sihăstrie românească, Convorbiri duhovniceşti şi în monografiile închinate marilor nevoitori ai monahismului din veacul al XX-lea.
Arhimandritul Ioanichie Bălan s-a evidenţiat ca fiind un mărturisitor al credinţei în vremuri tulburi şi grele, cum au fost cele din timpul regimului comunist, un apărător al valorilor Ortodoxiei şi al culturii creştine româneşti.
Duhovnic şi predicator, invitat la multe conferinţe şi întâlniri cu tineri şi adulţi, Arhimandritul Ioanichie Bălan povăţuia pe toţi să urmeze cale dreptei credinţe într-o vreme de multe rătăciri spirituale.
Acum, când trupurile celor trei cuvioşi părinţi odihnesc în cimitirul Mănăstirii Sihăstria, iar sufletele lor se bucură şi se roagă în ceata sfinţilor cuvioşi din cer, nouă ne-au rămas vii în amintire pilda vieţii lor sfinte şi cuvintele lor înţelepte.
Rugăciunile lor însoţesc şi întăresc Biserica noastră în lucrarea ei sfântă pentru mântuirea oamenilor, mai ale în aceste vremuri de sărăcie materială şi de uscăciune spirituală.
Deşi nu putem participa personal la slujba de pomenire a cuvioşilor părinţilor noştri Paisie, Cleopa şi Ioanichie, care se săvârşeşte azi la Mănăstirea Sihăstria, totuşi îi pomenim cu multă evlavie şi preţuire în rugăciunile noastre. De asemenea, le cerem şi noi rugăciunea şi binecuvântarea lor din ceruri, pentru a simţi pacea şi bucuria dăruite nouă de iubirea Preasfintei Treimi.

Veşnica lor pomenire din neam în neam!

PARINTELE RAFAIL: Pocainta si nevointa – intre intelegerea eretica si intelegerea dreapta

Publicat pe 21 Feb 2008 | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Parintele Rafail Noica, Pocainta, Razboiul nevazut | Print

Despre pocainta si nevointa gresita – fragmente din conferinta “Criza in Biserica” sustinuta de parintele Rafail Noica la Alba-Iulia, in aprilie 2003:

“Cata vreme nevointa noastra nu dobandeste un rezultat, macar un rezultat oarecare, ne nevoim eretic. Si aici, ar trebui sa definesc erezie si ortodoxie, dar deocamdata ma tin la pocainta. Ce inseamna ca ne nevoim eretic? Nelucrator, poftim! Cati nu s-au spovedit [spunand] ca cer pocainta si lacrimi lui Dumnezeu si nu vin. „Am o inima impietrita!” Si, incep sa vad sau sa intrevad ca nevointa noastra e gresita. Dumnezeu ne cheama hăis si noi tragem cea si ne miram de ce nu ne putem nevoi, de ce nu primim vreun rezultat: suntem eretici. Noi, ortodocsii, astazi traim eretic. La nivel faptic de cele mai multe ori traim eretic fiindca si intelegem eretic! Cuvintele sunt corecte, formulele sunt corecte dar intelegerea este total aiurea.

Pocainta, frati si surori, esential, este nimic altceva decat dinamica catre vesnicie, este dinamica vietii vesnice. Ce vreau sa zic prin dinamica? Este acel <<zvîc>> launtric al unui suflet care intrevede ceva din realitatile duhovnicesti si tanjeste dupa ele mai mult sau mai putin. Pocainta mai deplina sau mai slaba, dar pocainta. Asta e pocainta.

Cum se exprima pocainta? Prin exapostilarul pe care o sa-l auziti in Saptamana Sfanta: „Camara Ta, Mantuitorule o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru întru dansa.” Daca nu o vad [Camara cereasca], in masura in care nu o vad, pocainta nu a inceput. Dar eu zic asa ca si acest „vad“ este un lucru pe care nu-l constientizam de multe ori. Eu nu cred ca nu este unul dintre cei care sunteti aici care nu ati „vazut” ceva din acea Camara si acea podoaba. Ceva in sufletul omului lucreaza, ca daca nu L-ati cauta (cine zice?, unde zice? – [Blaise Pascal, nota noastra) ... Zice Hristos intr-o scriere: „nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit". Deci, intr-o masura tot omul a gasit si poate am gasit, poate la Botez cand ne-am botezat ca prunci, cine stie cand, cine stie cum, cine stie in ce masura harul a lucrat in inima fapturii si ne-a trezit intr-o oarecare masura, mai mica sau mare.

Asta e pocainta! Asta cultivata - apropos de titlul „Cultura Duhului"- asta-i cultura... Sa cultivam aceasta dinamica pana cand va straluci in noi... asa pacatosi, cum ne vedem astazi (sau cum inca nu ne vedem) ... Pentru ca incepe cu viziunea pacatului care este greu de intampinat, greu de purtat. De aia zice: tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui! Ca nu ne arata Dumnezeu pacatul ca sa ne zdrobeasca, ca sa ne deznadajduiasca, ca sa ne convinga de pacat si sa ne arunce in iad, ci ca sa ne convinga de pacat si ca sa spunem: „Doamne, fa ceva!". Si va face! Ca Doamne este cel care face. Noi macar sa strigam. Poate cateodata nici duh, nici intelegere n-avem ce sa zicem. Macar „Doamne!" sa zicem. Si zice Sf. Pavel : „Duhul ne va ajuta cu suspinuri negraite". Deci, pocainta este in masura in care ceva in noi vede sau intrevede, ochiul mintii intr-o masura vede sau intrevede si in care ceva tanjeste catre altceva decat cele de zi cu zi, bucuriile lumii asteia. O pocainta mai puternica te face sa nu mai poftesti ale vietii asteia. O pocainta si mai puternica poate te face sa te lepezi si mai mult de ale vietii asteia. Si asa mai departe... nu intru in amanunte acum. Dar e destula literatura crestina pe care nadajduiesc sa o intelegeti mai bine, asa cum, si eu intelegand cuvintele mai drept, am inceput si literatura crestina sa o inteleg mai bine".

Cum ne putem indrepta din nevointa gresita?

"- Cum ne dam seama ca traim si ne nevoim eretic si cum ne putem indrepta?

- Cum ne putem indrepta? Incepand cu „Doamne!". Cum ne putem da seama? Prin faptul ca nevointa noastra este nelucratoare. Printre momentele acestei nelucrari este cand, cateodata, simti ca ar trebui sa faci un efort mai mare, dar simti in tine ca o deznadejde, ca e asa de greu, ca covarseste dincolo de orice masura trandavia ta si nu poti iesi din asta. Dar <<e asa de greu, ca-i aproape imposibil>>. Am raspuns odata la intrebarea asta zicand: <<NU este aproape imposibil, este imposibil!>> ce simti tu acolo.

Sunt doua lucruri. Un motiv pozitiv pentru care este imposibil - si este firea ta care-ti poarta marturie ca lucrul catre care tanjesti este imposibil - este fiindca... este viata dumnezeiasca aceea catre care nazuim; o virtute crestina este Dumnezeu Insusi, viata Lui. Pai, cine dintre noi pamantenii, muritorii putem sa traim viata dumnezeiasca? Deci este imposibil! Dar aici zic: nimic mai putin decat imposibilul sa asteptam de la Dumnezeul nostru!

Partea negativa, care este [si] sensul intrebarii, este ca, [atunci] cand simti de multe ori ca nevoindu-te, [te intrebi] cum o sa ajungi vreodata la un capat. E probabil marturia ca esti pe o cale gresita, care intr-adevar nu va duce nicaieri. [Adica] e o erezie undeva. Tragi „cea” acolo unde Dumnezeu te cheama „hais“. As vrea sa va dau un exemplu concret, dar nu imi vine. Dar pilda este ca si cum ai trage de o caruta la deal si zici: „Bineinteles ca nu pot sa trag! Eu n-am multa putere si caruta e grea“. Da, dar cand tragi in contra mersului rotilor, apoi, bineinteles ca nu o misti. Dar, ia trage in sensul directiei rotilor si, fie ea grea, dar ceva misca. Cand incepi, cand gasesti, cand dibui o nevointa, un pic de miscare in efortul tau al nevointei inseamna ca ai inceput sa gasesti calea cea buna, lucratoare.

Si aici voiam sa definesc si nevointa. Nevointa sa nu o intelegem ca [pe cea] a muschilor sau a trupului. Nevointa este, cu precadere, efortul mintii omului de a intra in gandirea lui Dumnezeu. Este cu precadere un efort al mintii si, daca nu ma insel, este Sf. Simeon Noul Teolog care zice: „Da trupului pe masura lui, dar tot restul nevointei bune, mintii, duhului”. Adica, parafrazand, eu inteleg asa: nevointa este efortul mintii de a intelege – si a intelege drept – pe Dumnezeu, iar efortul trupesc – post, matanii, alte lucruri, insingurare sau ce-o mai fi – este doar suportul material al efortului duhului omului, al efortului mintii omului de a intra intr-ale lui Dumnezeu.

De fiecare data o sa fie alta iesire din erezia in care traiesti. As vrea doar sa va arat semnele prin care dibuiti erezia. Adica faptul ca e nelucratoare, ca oricat de multa bunavointa [ai avea], parca nu merge, ba chiar simti in tine un fel de stres, un fel de deznadejde ca niciodata nu vei ajunge [la capat]. Probabil ca esti intr-o nevointa, intr-o gandire pe care o numesc eretica si pentru care trebuie sa gasesti echivalentul drept. Si asta, sa stiti, nu intotdeauna este opusul, adica [precum] pentru trandavie este harnicia. Da, dar uneori vadit, cum ziceam adineauri de lacomie, omul are dreptate cand cauta paine pentru a trai, pentru a vietui. Dar nu painea pantecelui, painea cea de toata zilele – aia intr-o masura limitata il ajuta – [este cea pe care o cauta omul]. Dar ce cauta el and painea nu l-a satisfacut? El cauta Cuvantul Lui Dumnezeu. Betivul[ului], alcoolul ii poate face bine, il poate alina intr-o masura, dar ce cauta el? El cauta ale Duhului. Deci cateodata trebuie sa cautam nu numai opusul a ce facem ci si [sa schimbi] directia.

Sunt multe pilde care as putea sa le dau, multe la care m-am gandit sa le spun. Poate cu timpul daca vrea Domnul sau poate Domnul va va spune. Deci nu e formula cum sa poti iesi, dar trebuie sa cerem de la Domnul si trebuie, in principiu, incercat cu duhovnicul. Dar, cateodata, raspunsul iti poate veni printr-o carte, printr-un om, printr-o intamplare, prin cine stie [ce]. Dumnezeu are multe, multe mijloace ca sa deschida ochii omului, ca sa intelegem [si] cand Dumnezeu ne-a raspuns, ca ne-a raspuns [pentru] ca de multe ori trece raspunsul pe sub nasul nostru si nu-l observam”.

Părintele Iosif Vatopedinul – DURERILE ŞI BUCURIILE POCĂINŢEI

Părintele Iosif Vatopedinul: DURERILE ŞI BUCURIILE POCĂINŢEI

Biruitorul lumii, biruitorul păcatului sau mai degrabă biruitorul tuturor păcatelor în toate lumile şi în toate timpurile, Iisus Hristos, a devenit ceresc pentru a-i face cereşti pe toţi urmaşii Lui.

 

Hristos este Adevărul viu. “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). De aceea, El este viaţă fără început, nelimitată (ἀπεριόριστος), neîngrădită (ἀδέσμευτος), co-eternă cu Tatăl, inseparabilă şi nedespărţită de El.

“Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească, precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui.Mai înainte rânduindu-ne în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit. Întru El avem răscumpărarea prin Sângele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Lui” (Efeseni 1, 3-7). După această revelaţie urmează binecuvântarea infinită a făgăduinţelor dumnezeieşti, care a fost începută de prima chemare făcută de Domnul: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17).

Prin pocăinţa noastră, fiinţa şi puterea vieţii au fost resuscitate înlăuntrul nostru şi cinstea şi valoarea umanităţii noastre pierdute au fost restaurate prin credinţă. Abilitatea noastră de a intra în contact şi de a primi harul Sfântului Duh şi în general a luminării dumnezeieşti au fost reînnoite prin plângerea pocăinţei. Această abilitate a fost slăbită la început prin fărădelegile noastre. La începutul pocăinţei practice, oricât de mult s-ar lupta, omul nu poate atinge cum şi-ar imagina, mântuirea, nici nu poate fi eliberat de limitările “omului vechi” (παλαιόν άνθρωπον).

Iniţial, el încearcă doar să controleze intenţiile păcătoase şi să oprească robia sa practică faţă de patimi şi de obiceiurile păcătoase. Apoi el se opreşte din împrumutat şi începe să să gândească cum va da înapoi. Câteodată, el în mod fericit respinge patimile şi ispitele sale, alteori acest lucru devine dureros. Apoi el începe să compare cu toată puterea abilităţilor sale, la cât de departe este faţă de viaţa spirituală, în special când comportamentul faţă de alţii este nepotrivit. La acest punct, el are nevoie să se ruşineze pe sine şi acest lucru duce la smerenie, fără de care nu există viaţă socială. O asemenea sarcină are nevoie de răbdare şi perseverenţă, dar succesul deplin depinde numai de harul lui Dumnezeu şi “nu are de-a face deloc cu noi”.

Domnul întregului univers ne încurajează cu adevărat. El este Cel ce spune: “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Victoria noastră reală nu este doar în faptul că ne-au fost dăruite aceste garanţii de către Atotputernicul Creator şi Dumnezeu, ci de către El ca Persoană.

Biruitorul lumii, acesta este biruitorul păcatului sau mai degrabă biruitorul tuturor păcatelor în toate lumile şi în toate timpurile, Persoana lui Iisus Hristos, a devenit transcendent (ceresc) pentru a-i face transcendenţi (cereşti) pe toţi urmaşii Lui. Când sădim poruncile dumnezeieşti în întreaga noastră viaţă, ne îndreptăm exact către aceeaşi victorie. “Dacă voi rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi voi şi va fi dat vouă. Aceasta este slava Tatălui Meu, ca voi să rodiţi mult, arătându-vă pe voi ucenici ai Mei” (Ioan 15, 7-8). Suntem vrednici de această doar “în El” (εν αυτώ) şi prin puterea harului Său. Nu există altă cale. Nimeni altcineva nu este capabil să ne conducă pe noi, sau să ne descopere tainele comorilor dumnezeieşti care sunt mai presus de fire “căci în Hristos locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,9). El singur conţine într-o lucrare eternă, dumnezeiască, întregul univers, cerurile, pământul şi regiunile infernale. Dacă mergem în mod decisiv pe urmele Lui şi rămânem strânşi legaţi de învăţăturile Lui, atunci suntem capabili să vedem Luminarea Lui, să participăm în “Fiinţa” Sa transcendentă, pe măsura pocăinţei noastre.

Cel ce se pocăieşte smerit simte că îmbrăţişează nu numai creaţia vizibilă, ci şi pe cea invizibilă, prin puterea iubirii care izvorăşte din inima lui. Acest lucru este posibil deoarece acest fel de rugăciune este cea mai primită de Dumnezeu şi indicaţia că omul a atins “frângerea inimii”. Omul astfel devine aşa cum este Iisus al nostru, “toate tuturor” (I Corinteni 9, 22).

De acum, cel ce a gustat această dulceaţă trebuie să fie pregătit să guste şi din amărăciunea corespondentă care este rezultatul schimbărilor. Harul mamă, care a mângâiat cu iubire şi a împuternicit sufletul pocăit şi care l-a salvat de efectele ispitelor şi ale ignoranţei; care l-a crescut să privească atât de multe taine, deodată devine fără milă şi îşi ascunde prezenţa.

Sufletul care se pocăieşte bate la uşa pocăinţei în zadar. El bate la aceeaşi uşă care i-a fost deschisă în trecut. Totul devine acum întunecat şi nu mai este ajutor de nicăieri: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Nu mai este nici un Simon Canaanitul să ne ridice crucea. Chiar dacă de trei ori sau de multe ori vom striga, tot nu vom putea găsi clar răspunsul. Nu există decât o consolare tainică: speranţa nu s-a stins, ci îl încurajează tăcut pe luptător: “Nu te teme. Crede numai”. Sau mai degrabă să citez cuvintele marelui nostru Părinte, Sfântul Părinte Siluan: “Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

Cuvântul: “M-am îmbrăcat în sac şi m-am smerit cu post” (Psalm 35,13) devine datoria noastră zilnică, precum şi aceasta: “m-am hrănit cu lacrimile mele ziua şi noaptea” (Psalm 42,3). Atunci din nou ne amintim cuvintele încurajatoare ale Domnului: “iarăşi vă voi vedea şi vă veţi bucura” (Ioan 16, 22).

Liniştea urmează după furtună şi calmul urmează apelor învolburate. Harul reapare după examenul părăsirii parţiale; sufletul începe imnul triumfător: “Tu Doamne ai scos sacul meu şi m-ai îmbrăcat cu bucurie” (Psalm 30, 12). Prezenţa harului dumnezeiesc după perioada de test are o mare valoare şi este “mai dulce decât mierea, decât mierea din stup” (Psalm 19, 10), pentru că întăreşte percepţia iubirii dumnezeieşti mai mult decât a cunoscut sufletul vreodată înainte. Smerenia s-a întărit, de vreme ce nevrednicia umană a fost descoperită şi comparată cu puterea iubirii dumnezeieşti şi sufletul se mărturiseşte cu sufletul înfrânt: “Bine îmi este mie că m-ai smerit, ca să învăţ poruncile Tale” (Psalm 119, 72), “Ştiu Doamne că legile Tale sunt drepte” (Psalm 119, 75), “Mult am suferit, înnoieşte viaţa mea, după cuvântul Tău” (Psalm 119,107). Acest sens adânc al smereniei extinde puterile spirutuale ale omului şi îl introduce în tărâmul libertăţii. Ajungem să percepem pe Iisus al nostru “blând şi smerit cu inima” şi aceasta înseamnă cu “veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”(Ioan 8, 32).

Deci, intrăm în împărăţia unei noi creaţii şi ai naturii restaurate, unde aerul şi clima, conform bătrânului nostru binecuvântat, sunt diferite. Cei ce trăiesc în această stare, devin fii ai veacului nou, după cum spune Sfântul Macarie, şi începe să dezvolte altfel de simţuri. “Ceea ce este muritor a fost înghiţit de viaţă” (2 Corinteni 5, 4).

Simţurile noastre să fie revitalizate complet ca ele să nu se mai comporte iraţional, ci doar în “slujirea dreptăţii care duce la sfinţenie” (Romani 6, 19). Nimeni să nu se gândească, totuşi, că această bucurie vine uşor şi fără efort către oricine, dar numai după această victorie după un test al răbdării în faţa ispitirii, prin care harul dumnezeiesc testează şi ispiteşte pe luptători. “Răbdător am aşteptat pe Domnul; şi El s-a întors spre mine şi a auzit plângerea mea. Şi m-a ridicat din groapa cea mai adâncă, din noroi şi din pământ. Şi mi-a pus picioarele pe piatră şi mi-a dat întărire puternică să stau”(Psalm 40, 1-2).

Tradus din limba greacă în limba engleză deOlga Konari Kokkinou din cartea: Γέροντος Ιωσήφ Βατοπαιδινού, Αθωνική Μαρτυρία, Ψυχοφελή Βατοπαιδινά 2, Έκδοσις β΄, Ιερά Μεγίστη Μονή Βατοπαιδίου, Άγιον Όρος 2008.

Traducerea în limba română: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: http://www.pemptousia.com via doxologia.ro

Transcriptul emisiunii “Biserica si Societate” pe tema canonizarii Parintelui Arsenie. Părintele Cătălin Dumitrean in dialog cu Parintele Petru Vamvulescu si cu economistul Ovidiu Ban

 

 

Bine ai venit, pelerinule virtual! Prima data pe la noi? Daca doriti sa pastram legatura va puteti abona la articole prin RSS cu ultimele vesti de la Pelerinul Roman. In cazul in care doriti sa preluati acest articol, o puteti face, insa numai cu indicarea sursei: www.pelerinulroman.com. Va multumim si va dorim lectura placuta.

 

Parintele Arsenie Boca - pictura icoana (via www.flickr.com)

Tema: Canonizarea Parintelui Arsenie Boca

Pelerinul Roman continua seria materialelor dedicate sprijinirii eforturilor Parintelui Cătălin Dumitrean (Radio Trinitas Sibiu) in ceea ce priveste demersurile oficiale pentru canonizarea Parintelui Arsenie. In acest sens, va oferim transcriptul integral al primei emisiuni radiofonice pe aceasta tema.

Emisiunea “Biserica si Societate” – 11 ianuarie 2012
Radio Trinitas

Părintele Cătălin Dumitrean: [..] în lumea ortodoxă și anume acela al canonizării sfinților noștri, sfinților români. Pentru că în ultima vreme ne-am bucurat, datorită modului în care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a gândit evlavia în popor și calendarul nostru de nenumărate canonizări – ultima și cea mai importantă pentru noi, credincioșii sibieni fiind cea a Sfântului Andrei Șaguna, patronul spiritual al studioului nostru – iată astăzi aducem în dezbaterea publică o posibilă pe viitor canonizare a Părintelui Arsenie Boca de la Prislop. Pentru că în popor există această doleanță, încercăm să dezbatem cât mai obiectiv această provocare – să spunem noi – a creștinilor noștri ortodocși, răspunzând la nenumărate întrebări care au venit prin e-mailuri pe adresa emisiunii noastre “Biserică si Societate”, emisiune, repet, realizată în studioul “Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu.

Despre Părintele Arsenie Boca, în linii mari probabil că este cunoscută viața Sfinției Sale, este unul dintre cei mai mari duhovnici ai României, duhovnicul de la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus și în același timp de la Mănăstirea Prislop unde își duce acum odihna cea veșnică în mormântul care se află în cimitirul mănăstirii. Osemintele Părintelui sunt acolo, dar sufletul se află în cer într-o comuniune care noi sperăm, așa cum credincioșii se pronunță de atâtea ori, că este vie. Și pentru aceasta să lăsăm glasul poporului să se manifeste și acum în emisiune, lângă noi având ca invitat un preot și un mirean. Părintele Petru Vamvulescu care a fost, putem spune, din multe puncte de vedere un apropiat al Părintelui Arsenie Boca; și, în același timp, un credincios din generația mai tânără, economist Ovidiu Ban. Bine ați venit la microfonul emisunii noastre!

Părintele Petru Vamvulescu: Bine v-am găsit!

Părintele Cătălin Dumitrean: Părinte Petru, foarte direct vă rog să relatați pentru început, primul impact cu Părintele Arsenie Boca. Unde, cum și în ce mod s-a petrecut?

Părintele Petru Vamvulescu: Da. A avut loc la biserica din satul Drăgănescu, comuna Mihăilești, unde Sfinția Sa picta biserica de acolo în tempera care este și astăzi, după cum spunea Preasfințitul Daniel Stoenescu, ca o Capelă Sixtină a Ortodoxiei prin bogăția de spiritualitate care este acolo și prin faptul că Sfinția Sa a împlinit, bineînțeles, toată erminia ortodoxă, toată rânduiala de acolo, dar a făcut și o cateheză pentru oamenii din ziua de astăzi. Sfintele Evanghelii așa cum sunt pentru ziua de astăzi înțelese. Să spunem așa ca să mă refer, cum spune Sfânta Evanghelie, cei chemați la cină, spune primul care și-a cerut scuze a spus că „Să mă ierți, dar am cumpărat cinci perechi de boi și mă duc să-i încerc”. Iar Părintele Arsenie spune pentru cei din ziua de astăzi „Mi-am cumpărat puteri instalate așa, de mii de cai putere”. Și pentru cel care spune că „mi-am luat o țarină și nu pot să vin” spune că „am afaceri”. Și pentru al treilea care spune că „mi-am luat soție și pentru aceasta nu pot să vin”, pentru cei din ziua de astăzi care nu înțeleg și nu practică așa cum ar trebui Taina Sfintei Cununii care ar trebui să ne apropie de Dumnezeu, nu să ne îndepărteze, prin cei doi …

Părintele Cătălin Dumitrean: Toate acestea sunt pictate la Biserica Drăgănescu – probabil unii dintre radio-ascultători au fost deja acolo – într-o concepție cu totul și cu totul inedită și specială care merită și aceasta o emisinue și-o dezbatere publică. Cum a fost prima întâlnire?

Părintele Petru Vamvulescu: Prima întâlnire, eram tânăr, aveam 26 de ani și m-am căsătorit aicea în Sibiu și am fost ales de către Preafericitul Teoctist care atunca era episcop la Arad să-i fiu diacon la catedrala din Arad. Și deci trebuia să fiu căsătorit. Și m-am dus la mama mea cu soția mea, Dumnezeu să o ierte, care a răposat. M-am dus ca s-o prezint și mama mi-a promis că va veni la cununie. Dar nu știu cum, cine a sfătuit-o și n-au venit. Și am fost pus așa într-o situație că trebuia să mă hirotonească în diacon și mama era supărată pe noi. Și atunci rugându-mă Maicii Domnului, făcând chiar Paraclisul Maicii Domnului în capela Institutului, Dumnezeu mi-a rânduit chiar un student credincios care a știut de Părintele Arsenie. Și a spus: „Ce ai tu – zice – numai Părintele Arsenie îți poate rezolva”.

Și m-am dus la el acolo și mi-a spus pe nume (asta a fost puțin), dar am văzut – cum am spus de multe ori – de la ochii lui la ochii mei ca niște funii de foc, nu ca niște scântei, ca niște funii de foc venind de la ochii lui la ochi mei. Și mi-a intuit și ce am gândit eu și a spus: „Ei, Petre, de ce zici Doamne, ce ochi de minunați are Părintele Arsenie! Iată ochi ca și ochii tăi!” . Și atunci au dispărut acele funii de foc. Deci asta mi-a arătat-o Dumnezeu ca să am încredere în el totală. Și el mi-a spus, zice: „Cheamă pe mama ta la hirotonia în diacon și va veni și vă veți împăca.”. Și așa s-a întâmplat.

Părintele Cătălin Dumitrean: Iată, din relatarea părintelui Petru, dragii noștri ascultători, avem un prim element interesant al vieții Părintelui Arsenie. Mă gândeam chiar acum, în timp ce părintele vorbea, că am avea nevoie de mai multe emisiuni pentru a prezenta biografia Părintelui Arsenie. Se cuvine să facem pe viitor și lucrul acesta. Noi, deocamdată – pentru că timpul emisiunii este foarte scurt –încercăm să intrăm în această primă emisiune despre viața Părintelui Arsenie cu câteva elemente, sau trăsături generale ale Părintelui Arsenie, urmând ca, pe parcursul emisiunilor să concretizăm și mai bine portretul Părintelui Arsenie Boca.

Am rugat pe radio-ascultătorii noștri să participe la această emisiune și să ne trimită câteva răspunsuri, argumente privind viața deosebită a Părintelui Arsenie Boca. Iată să încercăm să citim câteva din e-mail-urile care au venit: Andreea Chiriac ne scrie în felul următor: „ În sufletele multora Părintelui Arsenie este canonizat prin ajutorul și minunile săvârșite necontenit. Slavă lui Dumnezeu pentru aceasta! Chemându-l – spune dânsa – pe Părintele Arsenie, așa cum dumnealui ne-a învățat, în ajutor prin rugăciune primim întotdeauna acest ajutor”.

Un prim e-mail. Hadeți să mai luăm încă un e-mail. Foarte interesant ne-a scris astăzi o credincioasă. Dacă vom putea în câteva clipe, măcar fragmentar, pentru că sunt foarte multe e-mail-uri și nu le putem citi pe toate. Se numește Ecaterina Netrita și spune în felul următor:

„Aș dedica ciclul de emisiuni speciale lucrării de căpătâi a Părintelui Arsenie „Cărarea Împărăției” la care aș invita mai mulți Înalți Ierarhi, Arhimandriți, Episcopi. Aș cerceta în arhivele securității pentru a descoperi dosarul Părintelui Arsenie Boca din care se vor releva persecuțiile la care a fost supus, modul în care a răspuns la ele și cum le-a suportat. Un al treilea front l-aș deschide cu altă emisiune sau un ciclu de articole în ziarul „Lumina” despre arta și mesajul în pictura de la Drăgănescu la care aș invita numai specialiști în pictură bizantină, experți și restauratori în artă bizantină. De exemplu – ni se dă și un nume – lector unversitar doctor Octaviana Marincaș de la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, expert național de patrimoniu, monumente istorice. Apoi preoți, profesori de la școala de pictură de lângă Patriarhie. Cele trei direcții vor elucida rolul Părintelui Arsenie în transmiterea către generația noastră a focului Rugului Aprins, rugăciunea isihastă, rolul său în întărirea credinței ortodoxe în Transilvania.” . Și așa mai departe.

Răspunsul este, vă repet, cu totul și cu totul deosebit. Iar altă radio-ascultătoare credincioasă pe nume Erika Barcoș ne scrie și spune în felul următor: „Îl cunosc pe Părintele Arsenie Boca doar de vreo doispezece ani de la mormântul său din cimitirul de la Mănăstirea Prislop. Sunt destui ani în care pot să spun că am văzut și am simțit duhul, puterea, rugăciunile pentru popor și ajutorul tăicuțului nostru Arsenie”. Ce frumos spune dânsa! Citez un argument al personalității Părintelui Arsenie: „Ajungând la mormântul Părintelui Arsenie și fără să scot o suflare sau să îndrăznesc să scot un cuvânt îl salut mereu în gând pe Părintele: Sărutmâna Părinte, am venit să ne vedem și să vă cer iertare pentru toate ce le-am făcut! Poate vi se pare ciudat salutul meu. Mie mi s-a părut însă cu totul și cu totul deosebit când la prima mea apropiere de Părintele Arsenie, de mormântul dânsului îmi veneau în minte toate păcatele, indiferent dacă veneau din copilărie sau dacă mai fuseseră spovedite.”. Interesant și acest răspuns.

Continuăm să vorbim pe această temă. Înainte de a-i oferi microfonul și lui Ovidiu să ne spună și părerea unui tânăr despre Părintele Arsenie Boca, care nu l-a cunoscut personal, îl rog pe părintele Petru să ne mai relateze o întâmplare mai deosebită, personală cu Părintele Arsenie, din care v-ați dat seama că are darul acesta al profeției.

Părintele Petru Vamvulescu.: Deși era foarte evident darul profeției, aș vrea să specific că dânsul spunea. „Mă, de ce-ați venit la mine atâta distanță? – vreau să arăt smerenia dânsului – Că nu sunt eu mai bun decât preoții voștri!”. Zice: „Mergeți la preoții voștri, spovediți-vă, întoarceți-vă, îndreptați-vă, luptați-vă cu voi înșivă! Când spun ei vă împărtășesc, că nu sunt eu mai bun decât preoții voștri..”. Adica, am vrut să spun, deși a făcut atâtea minuni, smerenia dânsului este ….

Părintele Cătălin Dumitrean: Nu s-a socotit niciodată, nu s-a îndreptățit ca fiind peste duhovnici, peste cei pe care i-a lăsat Dumnezeu pe pământ ca să slujească în mod cu totul și cu totul deosebit. Și deși a fost la un moment dat oprit, să spunem, de la slujire – act care a fost imediat reparat, să spunem noi, în 1990 de către Sfântul Sinod când a fost absolvită această oprire de la slujire a Părintelui Arsenie – totuși el a continuat să fie un duhovnic deosebit de important, de iubit de popor. A fost căutat și – ceea ce este foarte important – nu s-a ridicat niciodată în semn de protest împotriva deciziei sinodale. Ar fi avut multe argumente omenești ca să o facă, să-și judece ierarhia și așa mai departe. A rămas în smerenie ascultând de povața mai marilor săi care sigur, constrânși probabil de vicisitudinile vremii de atunci, au oprit la un moment dat popularitatea Părintelui Arsenie dintr-un anumit punct de vedere. Paradoxal însă, ea a crescut. Cum a fost? Ne povesteați altădată că v-a profețit plecarea spre Cer a două persoane apropiate din familia dumneavoastră.

Părintele Petru Vamvulescu.: Da, da. Aveam cumnata cu cancer de aproape douăzeci de ani. Și soția mea a murit tot la fel, de cancer la sân ca și sora ei. Și, și ea a dus, cam vreo douăzeci de ani l-a dus așa, cu rugăciunea, cu postu, cu … Da’ nimeni n-a știut numa cu vreo trei zile înainte. Amândouă așa a fost, a dat Dumnezeu de atâta au zăcut la pat. Și mai aveam pe sora mea care a căzut de pe un zid, de pe două stânci așa pe două pietre foarte ascuțite, și-a fracturat coloana, și-a strivit și măduva. Și-a îngrijit-o mama mea la pat vreun an și jumătate. Și mai mergeam la Părintele și mai întrebam despre ele. Și odată când m-am dus, în 1980 a spus – chiar după Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul – zice: „Petre, du-te acasă! Vă-ntărească Dumnezeu și Maica Domnului că la noapte va muri cumnată-ta și peste două zile va muri soră-ta. Dar amândouă sunt pregătite cu atâta boală și spovedite, împărtășite, împăcate cu toți, cu credință și – zice – ferice de sufletele lor! Dar ți-am spus ca să știți, să fiți pregătiți așa, că treceți prin momente nu ușoare.”. Și încă cumnații mei nici n-au vrut să creadă că eu i-am înțeles pentru că ei vroiau să trăiască. Și eu vroiam, am spus „Să dea Dumnezeu!”. Au spus „uite acuma – zice – au fost medicii aicea, au spus că nu vor trăi ei cât va trăi ea, că în câteva zile se ridică din pat și … Eu am zis „Bine ar fi, să dea Dumnezeu!”. Bine, am spus deoparte nu ca să audă ea. Soția a început să plângă și ea a crezut. Și așa a și fost. A murit lângă ea noaptea în pat. Când s-a trezit dimineața – așa a apucat-o somnu – și era încă caldă. Și noi am înmormântat-o la Ocna Sibiului unde eram eu preot și când să mergem în cimitir, telegramă de la soră-mea că să merg la înmormântarea dânsei. Eu mă așteptam la aceasta. Pentru că eu m-am convins de multă vreme de puterea duhovnicească a Părintelui Arsenie care depășea limitele omenești.

Părintele Cătălin Dumitrean: Părintele Arsenie avea acest dar, această putere de a spune oamenilor pe numele lor, firesc. Există și o relatare, o poveste în acest sens care o cred adevărată că Părintele Arsenie a primit acest dar direct pe muntele Athonului, pe vârful Athonului din purtarea de grijă a Maicii Domnului și a Sfântului Serafim de Sarov.

Părintele Petru Vamvulescu: Da, da.

Părintele Cătălin Dumitrean: Ar fi fost răpit în duh și a primit darul acesta deosebit.

Părintele Petru Vamvulescu: Da.

Părintele Cătălin Dumitrean: Ovidiu Ban este lângă noi, economist. Încă o dată, bine ai venit la emisiunea noastră!

Ovidiu Ban: Bine v-am găsit!

Părintele Petru Vamvulescu: Ți-aduci aminte când ai auzit prima dată de Părintele Arsenie? Te-ai pomenit deodată cu acest nume? Cum a fost prima percepție sonoră a numelui Părintelui Arsenie Boca?

Ovidiu Ban: Prima percepție a fost în felul următor: citind cea mai valoroasă lucrare a Părintelui Arsenie Boca, „Cărarea Împărăției”, deși nu am citit alte cărți duhovnicești – la început mi s-a părut destul de greu accesibilă – totuși această carte a trezit în mine ceva. S-a trezit o sete de a cunoaște cât mai mult despre cele duhovnicești. Nu pot exprima în cuvinte ceea ce s-a-ntâmplat în acest timp al lecturării cărților Părintelui. Tot ce pot spune este că ceva s-a schimbat în mine, a apărut o dorință, o sete de a căuta și a citi toate cărțile adunate din scrierile Părintelui, precum și învățăturile lăsate de dânsul. Puterea de sinteză și de pătrundere deosebită a scrierilor sale, modul unic de exprimare a ideilor, direct, simplu, adorbarea unor subiecte de interes pentru tineri.

Părintele Cătălin Dumitrean: Mai ales pentru tineri.

Ovidiu Ban: Mai ales pentru tineri. M-a atras spre a cerceta și a cunoaște cât mai mult în detaliu viața și minunile Părintelui Arsenie. Când am început să am evlavie la Părintele credeam că sunt printre puținii tineri care mai citește o carte despre dânsul, care mai vizionează un film documentar despre viața și minunile făcute de dânsul. Însă pe măsură ce timpul a trecut am realizat că tot mai multe persoane cărora încercam să le relatez despre sfințenia Părintelui, despre învățăturile minunate pe care ni le-a lăsat, că aceștia știu toate aceste lucruri. Ajungând la Mănăstirea Prislop, la mormântul Părintelui, am constatat că foarte multă lume are evlavie la Sfințenia Sa. Și doresc să vă relatez că ori de câte ori am fost aici am constatat că aici este un circut continuu, un du-te – vino al pelerinilor care vin să se închine și să se roage la mormântul Părintelui deși acesta a trecut la cele veșnice de douăzeci și doi de ani.

Părintele Cătălin Dumitrean: Sunt sute de oameni care vin săptămânal, poate numărul este și mai mare. Nu vrem să ne aruncăm în cifre inexacte, încercăm să realizăm o emisiune cât mai obiectivă, cum am promis la începutul emisiunii, să săpăm entuziasmele care au partea lor pozitivă, dar și partea lor negativă. Și pentru că timpul trece foarte repede în emisiunea noastră – cinci minute mai sunt la dispoziție – Ovidiu și o concluziie la descoperirea aceasta minunată a vieții tale care este viața și lucrarea Părintelui Arsenie.

Ovidiu Ban: Aș putea spune că minunea pe care Părintele a făcut-o cu mine este aceea că a trezit în mine această sete, m-a trezit la realitate, a determinat în mine o înnoire a vieții mele pe temelia ei, Iisus Hristos. Îi mulțumesc Părintelui pentru toate darurile și ajutorul primit de la dânsul, pentru învățăturile care ni le-a lăsat, pentru faptul că ne ajută, ne ocrotește și se roagă pentru noi.

Părintele Cătălin Dumitrean: Avem încă un e-mail pe care l-am primit. Adriana Brezeștean ne scrie în felul următor despre personalitatea Părintelui Arsenie, alături de mulți alți credincioși ai noștri care, deși nu-i cunoaștem, au trimis cuvinte foarte frumoase. Eu sper ca în emisiunile următoare să putem să oferim cât mai multe astfel de răspunsuri despre viața Părintelui. Spune dânsa „Părintele Arsenie era văzător cu duhul, existând în acest sens multe exemple în care Părintele le spunea oamenilor problemele care-i măcinau și motivul pentru care ele au apărut fără ca el să-i fi văzut până atunci pe acei oameni. Părintele a tămăduit mulți oameni de boli trupești și sufletești, boli grele, cât timp era în viață. Și există mulți oameni care susțin că și vizita la mormântul Părintelui Arsenie – exact ceea ce spunea Ovidiu Ban mai înainte – i-a ajutat foarte mult. Și un alt argument: La fel ca și alți Sfinți Părinți, Părintele Arsenie Boca și-a profețit moartea și unele evenimente care aveau să aibă loc după moartea sa: apariția unei cruci pe un copac…”etc. Ne oprim deocamdată aici cu citirea acestor mail-uri, vom continua emisiunea noastră pentru săptămâna viitoare la aceeași oră, nu înainte ca Părintele Petru să ne mai relateze o învățătură, un cuvânt. Părinte, ceva deosebit ce v-a spus Părintele Arsenie, dacă vă vine acum repede în minte.

Părintele Petru Vamvulescu: Da, da, da. Părintele Arsenie a spus că uneori, cum zice Mântuitorul pe cruce „Pentru ce m-ai părăsit Părintele Meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Se pare că uneori ca și când am fi părăsiți de Dumnezeu, deși este impropriu spus, că Dumnezeu nu ne părăsește niciodată. Dar ne lasă ca și pe-un copil așa mic care învață să meargă, ne lasă și sigur că ne vede și ne știe și ne ajută, dar ne mai lasă să mai și cădem, să ne mai și chinuim că așa învățăm, e o pedagogie divină. Și uneori și sfinții parcă așa, parcă nu se mai roagă pentru noi așa, că nu ne-mplinesc rugăciunile. Și asta pentru păcatele noastre și din planul lui Dumnezeu pe care l-a rânduit pentru toți, chiar și pentru sfinți care tot de El sunt conduși. Dar, Părintele Arsenie spunea „Dar Maica Domnului nu ne părăsește niciodată.”. Așa cum ați spus sfinția voastră de la început că toată viața Părintelui Arsenie a fost învăluită așa și luminată de prezența Maicii Domnului. Și aceasta el a spus și de la Sfinții Părinți ortodocși așa că Maica Domnului, nădejdea celor fără de nădejde, și când ne părăsește cumva parcă Dumnezeu și sfinții nu se mai roagă, ea se roagă pentru noi și îmblânzește chiar dreptatea lui Dumnezeu, care de fapt ea harul iubirii tot de la Dumnezeu îl are. Și ea deci totdeauna este nădejdea celor fără de nădejde și care ne poate scoate și din păcate și din năcazuri și din tot felul de situații. Cum spunea și părintele Nicodim Bujor care de un an a plecat la Domnul, care a fost unul dintre cei mai minunați ucenici ai Părintelui Arsenie, zice „Cu Maica Domnului rezolvăm orice ecuație, cu oricâte necunoscute ar fi, orice ecuație a vieții.”.

Părintele Cătălin Dumitrean: Mai sunt încă multe lucruri necunoscute despre viața părintele Părintelui Arsenie Boca. Ne cerem scuze radio-ascultătorilor noștri pentru că evident nu am putut să realizăm în 25 de minute câte ne-am propus. Dar este un început. Un început bun pe care sperăm să-l bine-chivernisim, pe care sperăm să-l continuăm. Avem nevoie în continuare de e-mailurile dumneavoastră. Trimiteți pe adresa noastră, cenaclulluminalina@gmail.com, eventualele impresii, eventualele soluții pentru a îmbunătăți argumentele legate de viața deosebită a Părintelui Arsenie Boca. Și vă așteptăm în continuare să ne ascultați miercurea viitoare, la ora 13:30, când vom continua cu partea a doua a acestei emisiuni. Un prim început de a vorbi direct, iată și la Radio Trinitas, despre marele duhovnic al României, Părintele Arsenie Boca.

În speranța că v-am fost de folos, vă mulțumim pentru atenție împreună cu invitații noștri care au fost în studioul Radio Trinitas „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu. Sunt părintele Cătălin Dumitrean care am realizat această emisiune alături de colegul meu Ștefan Ion. Până săptămâna viitoare: „La revedere, Doamne ajută tuturor!”

PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: Lectia de curaj a Sfantului Martir si Arhidiacon Stefan

“Se poate oricine intreba de ce il praznuieste Biserica pe Sfantul Arhidiacon Stefan, cel dintai martir al crestinatatii, in chiar ziua a treia de Craciun, numaidecat dupa Nasterea Domnului si dupa Soborul Prea Curatei Maicii Sale?

De ce aceasta mare si exceptionala cinstire?

Spre a raspunde, bine este a ne opri nitel asupra unei distinctii de ordin gramatical; ea ne va usura talmacirea exacta (si descoperirea semnificatiei adanci) a textului principal referitor la acel pe care il praznuim.

Limba noastra cunoaste doua verbe vecine, totusi nu identice. A sedea vrea sa zica in romaneste a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita … ), iar a sta inseamna a se tine in picioare, vertical. Oamenii, in vorbirea curenta, incurca lucrurile si folosesc nediscriminatoriu (si deci gresit) cei doi termeni. Ei spun, pleonastic, sezi jos ori stai in picioare. Mai zic, vrand sa pofteasca pe careva sa sada: stati, va rog, ceea ce, din nou, e o eroare. Dar pentru a intelege cum se cuvine textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56 trebuie neaparat sa luam aminte la sensul corect al verbelor a sedea si a sta. Ce anume citim la Fapte, 55-56?

“A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”.

Cum este caracterizat acel care a vorbit astfel in vreme ce aruncau cu pietre asupra lui? Ca un barbat plin de credinta si de Duh Sfant, plin de har si de putere, facator de minuni si semne mari in popor, intelept; iar fata lui “ca o fata de inger”.

Sfantul Arhidiacon Stefan, caci despre el e vorba, era unul din cei sapte diaconi alesi spre a sluji la mese. A fost dat in judecata sinedriului in temeiul unor marturii mincinoase, invinuit a fi rostit cuvinte de hula impotriva templului si a Legii, si osandit a fi ucis cu pietre. Ceea ce a si avut loc, victima rugandu-se, intocmai ca Domnul Hristos, pentru iertarea ucigasilor sai.

De ce, ne intrebam iarasi, foloseste textul Noului Testament verbul a sta, adica a se afla in picioare, iar nu pe a sedea? In icoane, doar, Hristos e mereu infatisat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc. Iar textele liturgice si exegetice mereu se refera la Iisus sezand in slava, niciodata stand.

Nu incape indoiala ca pentru a privi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Si pentru care pricina? Din respect pentru Archidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire. La acest dintai act de jertfa, marturisire si curaj, Domnul intelege sa asiste din ceruri intr-o atitudine cinstitoare. Domnul il respecta si-l admira pe Stefan pentru curajul de care da dovada, pentru ca Il marturiseste si nu se leapada si nu se rusineaza de Mantuitorul sau, pentru ca si-a infruntat potrivnicii si s-a straduit sa le demonstreze adevarul dreptei credinte.

Iata care este talcul simplu al prezentei verbului a sta in textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56. Nu e o prezenta intamplatoare ori o inadvertenta, o confuzie de vocabule. Verbul a sta este preferat celuilalt, obisnuit tocmai spre a marca vointa lui Hristos de a da in vileag consideratia si iubirea Sa pentru un om curajos si care nu se rusineaza de El, care-i gata sa-si dea viata pentru credinta pe care, fara sfiala, a expus-o.

Ce deducem? Ce concluzie tragem din relatarea de la Fapte? Una si neindoielnica: Hristos iubeste curajul, El care de atatea ori a spus: nu te teme, nu va temeti, nu va inspaimantati, nu fiti fricosi, pentru ce sunteti fricosi, indrazneste, indrazniti, indrazniti, Eu am biruit lumea. In vreme ce la Apocalipsa dezvaluita Sfantului Evanghelist Ioan, fricosii sunt cei dintai mentionati (cap. 21, v. 8 ) printre cei sortiti iezerului de foc.

Sfantul Stefan aceasta chiar este - pilda de curaj crestinesc: el crede, isi marturiseste credinta, nu se leapada ori rusineaza de Hristos si primeste sa moara pentru El.

Textele evanghelice fundamentale fata de care martirul Stefan si-a dovedit prin moarte devotamentul, sunt patru la numar si suna cum nu se poate mai limpede, aratand deslusit ce asteapta Hristos de la aceia care cuteaza a spune ca-i sunt ucenici. Sa le citim in intregime, cu toate ca tuspatru exprima aceeasi idee: Matei 10, 32-33:

“Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri”.

Marcu 8, 38:

“Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri”.

Luca 9, 26:

“Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri.”

Luca 12, 8-9:

“Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu”.

Textelor acestora le-a dat ascultare deplina Sfantul Stefan, care nu s-a rusinat, nu s-a lepadat, si-a infruntat acuzatorii si a ramas neclintit in credinta sa pana la moarte.

Un alt text fundamental pentru problema curajului si a lepadarii de Hristos, il gasim in Epistola catre romani, capitolul 10, versetul 10:

“Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire”.

Textul acesta pare a-i fi fost calauza celui pe care-l praznuim astazi si gandesc ca trebuie sa ne fie si noua indreptar permanent.

Sfantul Apostol Pavel ne invata ca nu ajunge credinta launtrica, oricat ar fi ea de sincera, de calda, de adanca. Nu ajunge. Mai este negresit nevoie, de vrem sa ne mantuim, de marturisirea ei cu gura ori de cate ori suntem pusi in situatia de a vadi cine suntem, ce credem si ce hram purtam. Despre aceasta indatorire a crestinilor am mai avut prilejul sa vorbim. Nu strica totusi deloc sa repetam: daca nu-L marturisim pe Hristos cu gura, adica public, cu glas puternic si nesovaitor, oricare ar fi riscurile implicate de aceasta profesiune de credinta a noastra, in zadar ni se pare ca-L iubim pe Hristos si ne amagim cu iluzia ca suntem crestini. Ori poate ca-L si iubim, in parte, nevolnic, temporar, subred, necinstit. Sfantul Stefan ne arata cum se cade sa ne purtam si in ce fel va sa ne dovedim, la nevoie, crestinatatea.

Textul de la Romani 10, 10, va invit, frati crestini, sa-l luati foarte in serios si-n intelesu-i cel mai categoric. Nu va imbatati cu apa rece rostind in sinea voastra: Il iubesc pe Domnul in taina, nu indraznesc a-L marturisi cu glas tare, de va fi nevoie ma voi si lepada de forma de El, Il voi lepada pentru ca sa nu mi se intample necazuri ori sa intampin greutati. “De forma” nu exista, e o iluzie, un siretlic pe care vi-l pune la indemana diavolul, o minciuna a sa. Daca – in orice fel – Il tagaduim pe Hristos in fata oamenilor, a semenilor nostri, daca le dam acestora impresia ca nu suntem tari in credinta noastra, ca ne jucam cu ea de-a v-ati ascunselea, ca o schimbam ca pe o haina, l-am si lepadat pe Hristos fara a mai fi nevoie sa aducem jertfe idolilor. A lua, bunaoara parte la adunari ateiste, a sustine o doctrina ateista (ori a si achiesa la formularea ei), a ne feri sa facem acele gesturi ori a rosti acele cuvinte care ne vadesc a fi ceea ce suntem, inseamna a ne rusina de Hristos si prin urmare a ne meni sa fim lepadati de El in ziua Judecatii.

Sa nu uitam, sa nu uitam niciodata ca Hristos iubeste curajul, ca S-a ridicat in picioare spre a-l cinsti pe viteazul martir Stefan; ca ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte.

De nu, va fi vai si amar de noi: vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea, dandu-ne noua insine cea mai grea si mai jalnica lovitura ce poate fi, osandindu-ne singuri la ocara si obida in viata aceasta si la osanda in viata de dincolo. Crezand ca-L putem pacali pe Dumnezeu – mare nerozie – pe noi ne lipsim dintr-odata de tot binele si pe pamant si in ceruri. Sa nu fie asa!

Sa retinem lectia Archidiaconului-marturisitor: pentru cei curajosi si nerusinati de El, Hristos se ridica in picioare, cu dragoste si respect, pe cei fricosi ori caldicei ori fatarnici ori cu doua sau mai multe fete ori crezand in viclenii ieftine de tipul “am facut-o numai de forma” ii leapada, se rusineaza de ei, ii stie ca se sortesc de buna voia lor iezerului de foc. Sa fii crestin inseamna, in istorie, sa asumi anumite riscuri, sa poti infrunta pericole de pe pozitii de tarie sufleteasca. Curajul, frati crestini, se dovedeste pana la urma a fi si calea cea mai inteleapta si e nu numai o virtute ci si o datorie crestineasca.

Suntem intrupati si traim in lume. De aceea relatia noastra cu Hristos nu este numai de ordin pur intim. Ea presupune legatura dintre suflet si Mantuitorul sau dar imbraca si chipul legaturii indirecte ins-comunitate-Dumnezeu. Ne indreptam, ne curatim si ne inaltam crezand cu inima; ne adeverim insa fiinta si credinta prin marturisire in fata oamenilor; nu putem face abstractie de “ceilalti “. Domnul ne-o spune deslusit si pilda stralucita a Sfantului Stefan confirma dumnezeiestile cuvinte relatate de evanghelisti”.

(in: Parintele Nicolae Steinhardt, “Daruind vei dobandi”)

Oare suntem constienti ca Dumnezeu este permanent cu noi?

Sfintii spun ca Adam era atras permanent si nesaturat de Dumnezeu in Rai. El statea fata catre fata cu Dumnezeu, si fiecare clipa o simtea ca bucurie vesnica. Dar dupa cadere, omul a pierdut aceasta legatura permanenta cu Dumnezeu. Astfel ghearele pacatului au scurt-circuitat legatura cu Creatorul data dintru inceput. Acum omul isi aduce aminte de Dumnezeu doar cand are un necaz, o suparare mare, si arareori cand ii este bine. Omul fara constientizarea prezentei lui Dumnezeu este ca un orfan ratacit in lumea larga.

Chiar tineri fiind, avem multe momente in viata noastra cand ne simtim singuri, parasiti si neintelesi de nimeni. Din aceasta se vede clar ca noi ne gasim implinirea doar atunci cand stam ancorati mereu cu inima si mintea in Dumnezeu. Sfantul Ioan de Kronstadt, desi traia in lume inconjurat mereu de oameni, cu toate necazurile si neputintele lor, nu-si pierdea niciodata constiinta prezentei lui Dumnezeu, era mereu bland si impacat, tocmai pentru ca nu rupea legatura dintre el, Dumnezeu si semeni. Ar trebui ca si noi sa ne gandim sa refacem aceasta legatura, sa o facem permanenta, bine-nteles tot cu ajutorul Domnului.

Neavand experienta duhovniceasca, mi-am pus in plan sa vad care sunt activitatile si obiceiurile mele ce determina disparitia simtamantului prezentei permanente a lui Dumnezeu in viata mea. Am constatat ca statul la calculator imi atrage foarte mult atentia, fiind atat de concentrat uneori, incat chiar si atunci cand intra cineva in camera sa ma intreabe ceva, sunt nevoit sa cer repetarea intrebarii. Va dati seama ca in astfel de momente mi-am pierdut cu totul constiinta prezentei lui Dumnezeu.

Alt factor care duce la ruperea acestei legaturi este vorba desarta. De cate ori am intrat in tot felul de discutii lumesti si galagioase, am pierdut rugaciunea si orice farama de prezenta a lui Dumnezeu in mine, iar gura a inceput sa-mi debiteze prostii. Nu in ultimul rand, inbuibarea si pofta mancarurilor pe alese m-au facut sa uit de Dumnezeu, mintea mea fiind complet atrasa de simturile trupesti. Uneori chiar si la rugaciune, desi mintea mea spunea vorbe frumoase, cu inima il simteam departe pe Dumnezeu. Si acum te intreb: "In timp ce ai citit ce am scris pana acum ai fost constient(a) ca Dumnezeu te vede, te aude si este alaturi de tine?"

Insa nu de putine ori l-am simtit atat de puternic pe Dumnezeu langa mine atunci cand mi-am cerut iertare pentru nesimtirea de care dau dovada zilnic, incat era exact ca si cum as sta langa mama, tata sau o persoana draga mie.

Seara, inainte de culcare, cand citesc o carte duhovniceasca, mintea mea incepe sa se curete de gandurile lumesti si ma  atrage catre rugaciune, catre Dumnezeu. Incep sa vorbesc cu Dumnezeu despre viata sfantul pe care il citesc si realizez ca Dumnezeu este langa mine atunci, ca si sfantul respectiv ma vede si ma aude in Duhul Sfant. Astfel ma linistesc foarte mult si imi gasesc pacea de care am atata nevoie in timpul zilei.

Cand ma rog pentru aproapele (si necunoscut fiind) simt ca sunt alaturi de inima lui, si ca Dumnezeu imi aude chiar atunci rugaciunea. Dar nu numai prezenta lui Dumnezeu o simt in astfel de momente, ci mintea mea isi revine in fire si realizeaza ca si Maicuta Domnului este langa mine atunci si asteapa sa-mi culeaga rugaciunile si sa oblojeasca durerile noastre, ingerii si sfintii din ceruri sunt si ei deopotriva alaturi de noi gata sa mijloceasca pentru mantuirea noastra. Insa recunosc, uit de foarte multe ori ca ingerul meu pazitor este alaturi permanent de mine.

Sa ne dam seama, frati si surori intru Hristos, ca Dumnezeu, chiar si atunci cand am pacatuit, nu este departe de noi asa cum ni se pare, ci sta chiar in pragul inimii noastre, doar doar de ne vom smeri un pic, si iute ne va alina suferinta.

Intotdeauna simtamantul acestei prezente m-a ferit de pacat, pentru ca nu pot sa injur, sa ma maniez pe aproapele, sau sa mint, atunci cand stiu ca Dumnezeu este mereu langa mine. Intotdeauna cand mi-a fost greu, prezenta lui Dumnezeu mi-a facut povara usoara si m-a facut sa vad lucrurile dincolo de moment, dincolo de aparente, dincolo de toate neputintele mele. Daca noi am avea constiinta prezentei permanente a lui Dumnezeu in viata noastra, cu siguranta s-ar vindeca si boala singuratatii si a deznadejdii, de care multi dintre noi s-au saturat.

"Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apoc. Ioan, 3: 20)

Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeu

Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.

Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului.

ˇ Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.

ˇ Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori.

ˇ După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase.

ˇ După cum cârmacii şi cei ce ţin frânele cu sârguinţă şi cu luare aminte ajung la ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre viaţa cea dreaptă şi virtuoasă, trebuie să călătorească cu sârguinţă şi cu grijă, precum se cuvine şi după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi cugetă că se poate aceasta, crezând îşi face loc în nemurire.

ˇ Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptă spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte.

ˇ Celui nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu, dar el nu este, nu ştie nimic şi nu va şti vreodată. Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea.

ˇ Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie.

ˇ Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi.

ˇ Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mântuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea.

ˇ Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemnă pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască.

ˇ Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să ţii trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbire de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte, când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.

ˇ Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăşi, pe cei ce greşesc să-i întoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie prin ei înşişi, fie prin alţii. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă şi nu de dreptate şi de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oamenii prea miloşi, căci pentru binele însuşi şi pentru dreptate trebuie să cerţi pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei.

ˇ Nu se cuvine ca sufletul raţional şi luptător să se sperie şi să se înfricoşeze îndată de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva să fie batjocorit de draci, ca fricos. Căci tulburat de nălucirile lumeşti sufletul îşi iese din limanul său. Să ştim că virtuţile noastre sufleteşti ni se fac înaintemergătoare ale bunurilor veşnice, iar păcatele de bunăvoie pricini ale muncilor.

ˇ Cuvântul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea tâlcuieşte cuvântul.

ˇ Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat.

Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvânt nemuritor. Tăcând înţelegi şi după ce ai înţeles grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul. Şi rostind cuvânt de mulţumită lui Dumnezeu, îţi lucrezi mântuirea.

ˇ Cel ce vorbeşte fără socoteală nu are minte, căci grăieşte fără să înţeleagă nimic. Cercetează dar ce-ţi este de folos să faci pentru mântuirea sufletului.

ˇ Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă, care caută să măsoare cerul şi pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu folosesc nimic, osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea.

ˇ Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa.

ˇ Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu.

ˇ Cei ce sunt siliţi de niscai trebuinţe sau împrejurări să treacă înot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie chiar de-ar fi valuri potrivnice; şi de se scufundă puţin, prinzându-se de ceva de la ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi, chiar dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă, nu vor putea, ci biruiţi de vin se vor scufunda în valuri şi îşi vor afla moartea. Tot aşa şi sufletul, căzând în învolburarea valurilor vieţii, de nu se va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e dumnezeiesc şi nemuritor şi că numai pentru scurtă vreme a fost legat cu trupul cel muritor şi plin de patimi, va fi atras de plăcerile trupeşti spre pierzare; şi dispreţuindu-se pe sine şi îmbătându-se de neştiinţă, se va pierde şi se va afla în afară de cei mântuiţi. Căci trupul ne trage adeseori ca un râu spre plăcerile necuvenite.

ˇ Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi bunătatea celor nevrednici nu se sminteşte, dorindu-şi fericirea lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare.

ˇ Cei ce şi-au înnoroiat veşmântul, întinează şi haina celor ce se apropie de ei. Aşa şi cei răi cu voia şi nedrepţi la purtare, petrecând cu cei simpli şi vorbind cele ce nu se cuvin, le întinează sufletul prin auz.

ˇ Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-i urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte.

ˇ Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplându-te de înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu. Atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

Cuviosul Antonie cel Mare

Mărturia Sfântului Nicolae Velimirovici despre un om care s-a întors de la eretici

Centrul de formare si consiliere Arhanghelii Mihail si Gavriil

Valoarea persoanei

“Valoarea persoanei este vesnica. Daca o diminuam in Dumnezeu, o diminuam si in om. Aici se arata valoarea numelui. In fiecare Sfanta Taina persoana este numita cu numele ei, fiind astfel pusa in valoare pentru totdeauna. Daca persoana are o valoare pentru Dumnezeu, ea are o valoare vesnica. Cata vreme nu luam in serios persoana, nu suntem cu adevarat oameni si-L dispretuim pe Dumnezeu ca Persoana. Mantuirea nu priveste specia umana, ci persoanele. Crestinismul vede valoarea vesnica a omului pentru ca vede importanta persoanelor.

Persoana nu se lasa cunoscuta in intregime in actele ei de iubire si de libertate, ea este totdeauna surprinzatoare, totdeauna noua. Nu este un obiect. E mai aproape de noi decat un obiect si, in acelasi timp, ramane extrem de misterioasa. Pe masura ce o cunosc, isi dezvaluie profunzimile, posibilitatile ei surprinzatoare. Se adanceste. Dumnezeu e simtit ca o persoana foarte apropiata, Care vine la noi si Se ingrijeste de noi.

Persoana nu poate fi izolata. Ea nu exista decat in comuniune. Se realizeaza pe masura interesului ei pentru celalalt si a interesului celuilalt pentru ea. E taina Sfintei Treimi. Hristos arata valoarea vesnica a persoanei umane facandu-se omul personal, cum spune Sfantul Teodor Studitul. In Hristos avem adevarata umanitate, o umanitate cat se poate de personala; si avem de asemenea revelatia Numelor personale ale lui Dumnezeu: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, intru Care e botezat orice crestin. Dumnezeu este numit; si omul este numit. Numele apartine relatiei bipersonale. Dumnezeu Isi descopera Numele Sau si invoca numele persoanei umane daruindu-i-se.

E aici legatura intre Taina Crucii si Taina persoanei. Pe pamant omul trece prin multe incercari. Fiecare sufera o cruce. Ea este grea si lipsita de semnificatie pentru cel care nu are pe cineva sa-l mangaie. Daca ar gasi alaturi de sine o astfel de persoana, Crucea i-ar deveni mai usor de suportat descoperindu-i-se insusi sensul Crucii. Sensul pozitiv al Crucii este acela de a ne ingadui sa ne realizam ca oameni.

“Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi…. Caci jugul Meu e usor si sarcina Mea este usoara” (Mt 2, 28-30)

“Nu ne putem realiza fara comunicarea noastra celuilalt. Nu putem deschide poarta celuilalt, nu putem darama zidul care-l inchide pe celalalt si zidul care ne inchide pe noi insine, fara experienta Crucii. Hristos a daramat zidul despartitor. Numai Crucea darama zidul. Intram in viata prin comunicarea cu celalalt. Intram la Dumnezeu prin Cruce, primind de la Hristos puterea de a-L insoti. Civilizatia de astazi sufera de aceasta izolare a omului.

Am vazut un spital modern. Am fost izbit de tehnicile extraordinare. Din intamplare, am observat printr-o usa deschisa doua femei intinse, aproape epuizate, neputand sa-si tina ochii deschisi. Nici o persoana alaturi de ele sa le spuna un cuvant….

Nu putem inlocui persoana prin tehnica. Prefer sa raman in saracia mea, dar sa fiu impreuna cu sotia si fiica mea. Pentru aceasta e nevoie de iubire, e nevoie de daruire. Lucru greu, fiindca-mi jeneaza comoditatea. Dar daca evit sa fiu aproape de celalalt, atunci voi suferi poate chinuri vesnice. Crucea care ma mantuieste nu este suferinta mea, ci suferinta celuilalt; sufera el pentru mine sau sufar eu pentru el. Hristos a suferit pe Cruce pentru ceilalti- nu pentru Sine Insusi sau pentru un grup anume in dispretul unui alt grup.”

Parintele Staniloae

Fotografii cu Părintele Paisie

La chilia Părintelui Paisie de la Mânăstirea Sihăstria veți găsi o colecție de fotografii cu Părintele Paisie. Cuprinde optsprezece fotografii, fiecare fotografie având pe verso câte un citat din învățăturile Părintelui.
După cum spunea Pr. Ioan Gînscă într-un alt context: "...cu toate că unii auziseră sau ştiau mai multe despre Părintele Paisie, iar alţii nu ştiau mai nimic, toţi ziceau ca la Pateric: «Îţi este destul numai să-l priveşti pe acest Părinte!»".
Plicul de carton (în care sunt ambalate fotografiile) arată astfel:

Mai jos sunt doar câteva fotografii cu Părintele Paisie Olaru:

Părintele Paisie împreună cu
Părintele Cleopa (ucenicul şi prietenul său)Părintele Paisie în cimitirul Sihăstriei

Părintele Paisie în fața chiliei sale de la Schitul Sihla

(în spate se vede bisericuța "Dintr-un brad")

Părintele Paisie împreună cu

Arhim. Ioanichie Bălan (ucenicul său)

Părinții Sihăstriei

Mânăstirea Sihăstria din județul Neamț - alături de

- este colțisorul de Rai unde

a trăit și s-a rugat mulți ani și unde a adormit întru Domnul.

Tot această sfântă mânăstire a fost și locul de rugăciune al altor mari duhovnici și părinți îmbunătățiți care ar merita fiecare în parte un alt blog, dar pe care îndrăznesc doar să-i menționez aici, pe scurt:

-

(1912 - 1998), Marele Duhovnic al românilor.

Îl puteți "cunoaște" îndeosebi din seria de 16 volume "

" sau seria de 3 volume "

" (aceasta din urmă îi descrie viața în amaănunt, dar conține și cuvinte de învățătură, precum și mărturii despre minunile săvârșite la mormântul său),

-

(1930 - 2007), ucenicul Părintelui Paisie Olaru; un apreciat scriitor, autor a numeroase cărți de învățătură ortodoxă (dintre care amintim doar câteva: "Patericul românesc", "Convorbiri duhovniceşti", "Călăuza ortodoxă în biserică", "Călăuza ortodoxă în familie şi societate", "Părintele Paisie duhovnicul", "Părintele Cleopa duhovnicul", seria de șaisprezece volume "Ne vorbește Părintele Cleopa").

Despre el Părintele Cleopa spunea cu umor:

,

-

(1859 - 1944), stareț.

Fost monah atonit, el a reînviat Sihăstria care, până la venirea lui ca egumen în 1909, fusese părăsită de călugări timp de douazeci de ani. A fost unul din marii duhovnici ortodocși români, un om care căuta liniștea și pacea cu toți, mereu în rugăciune, blând și înțelept. El este cel care a organizat rânduiala de pravilă a mânăstirii Sihăstria întocmai ca cea din Sf. Munte Athos.

Despre el părintele Ioanichie Bălan a scris o carte: "

" (2004, editura Mân. Sihăstria),

-

(1888 - 1953) - iconar, pictorul Paraclisului "Sf. Parinti Ioachim si Ana" (se află în curtea Mânăstirii Sihastria), un desăvârșit pictor bisericesc, icoanele lui fiind unice pana astăzi. Lucru extraordinar dacă ne gândim că avea doar un singur ochi sănătos, pe celalalt pierzându-l în timpul primului război mondial într-un accident pe care noi, oamenii, am fi tentați să-l considerăm stupid, dar care, să nu pierdem din vedere, a fost îngăduit de Dumnezeu: un soldat și-a scuturat hainele și de pe ele a sărit un ciob de sticlă care i-a secționat irisul).

Înainte de a picta vreun sfânt îi studia bine viața.

Picta în prima parte a zilei, cu post negru și rugăciune și nu vorbea cu nimeni în timpul acesta. Chiar părintele Paisie Olaru a urcat pe schele o dată ca să vada și să admire lucrarea, dar Irineu Protcenco i-a spus: "Dacă ai venit tu, plec eu", făcându-l pe Părintele Paisie sa plece de îndată, cerându-și iertare.

După ce mânca nu mai picta nimic, ci făcea alte lucruri (de exemplu, își prepara culorile)

A fost călugărit cu puțin timp înainte de moarte, la Mânăstirea Sihăstria (unde a viețuit între anii 1947 - 1953)

În albumul "

" (apărut la editura Sihăstria) puteți afla detalii despre viața lui, dar, mai ales, aveți ocazia să-i admirați pictura minunată cu care a împodobit paraclisul.

-

, stareț.

Smeritul stareț a condus cu multă înțelepciune obștea Mânăstirii Sihăstria timp de zece ani (1949 - 1959). Era primul care intra si ultimul care iesea din biserică. De aceea, când vedea câte un frate sau părinte că întârzie la sfintele slujbe, îi zicea: "Tătucuță, veniți la timp la biserică! Să nu pierdeți sfintele slujbe, dacă nu aveți altă ascultare, că de aceea am venit la mănăstire!"

Despre el, Părintele Paisie spunea (într-o convorbire din anul 1987):

Câteva cuvinte (unele chiar ”perle”) ale părintelui Adrian

A apărut și numărul pe noiembrie 2010 al revistei Lumea Monahilor.
Aștept și alte mărturii despre părintele Adrian
în vederea alcătuirii unei culegeri de sfaturi
și cuvinte de lămurire și de întărire pentru creștini.

*

Într-o zi, vara, părintele stând în pat, o muscă îi dădea târcoale. Zis-a atunci:
- Vezi? Nici n-am murit și trag muștele la mine...

*

L-am întrebat de părintele Adrian:
- Vreo telegramă ceva, părinte?
Și bătrânul a zis:
- Cred că am ajuns așa de bătrân, mic, rău și urât, că nici zâna aia cu coasa nu mă mai caută...

*

Altădată l-am anunțat:
- Părinte, vă caută la poartă două fete, vor să vă vorbească.
- Poftim? Acum 70 ani nu veneau...

*

Când te apropiai să-i ceri binecuvântare, te întreba:
- Tu cine ești?
Dacă ziceai ”cutare păcătosul” începea zgâlțâiala:

- Asta s-o crezi tu, nu să o spui în gura mare... Păi așa te-a botezat preotul? Tu ce faci ca să nu mai fii păcătos?

*

Altădată, iarna, după ce intrase în paraclis și a intrat după el și lumea venită să se spovedească, le-a spus credincioșilor:
- Nu lăsați ușa deschisă, că oricât ați lăsa-o tot n-o să încălziți curtea...

*

Apoi, văzând că nu ne lăsa să-i sărutăm mâna după ce ne dădea binecuvântare, noi îl întrebam de ce, iar el zicea:
- Iertați-mă. Nu am parfumat-o...

*

Alteori, la slujba Sfântului Maslu, pe când se citea al cincilea fragment evanghelic și unele femei se închinau când auzeau ”Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!” le dădea cu crucea peste mâini (ca să le trezească și să se învețe minte) zicându-le:
- Ce, sunteți obraznice ca fecioarele nebune care nu au fost ascultate de mire, ci au fost lăsate afară?

*

- Știți de ce mă port eu iute și cam neciplit cu unii oameni? - ne întreba părintele Adrian, pe când încă trăia și părintele Sofian. Păi, legile naturii și ale fizicii spun că în orice sistem, ca să fie în echilibru, forțele de atracție trebuie să fie egale cu cele de respingere. Deci, dacă părintele Sofian îi atrage...

*

Altădată zicea:
- Dacă vrei să afli adevărul informându-te din presă, trebuie să înțelegi invers de ce se prezintă...

*

Iar adesea spunea:
- Dumnezeu vrea să fim smeriți că așa este firea noastră, fragilă și smerită, depindem de Dumnezeu în toate. Dacă am ajuns să punem inima în această stare, atunci avem îndrăzneală și putere înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

*

Spune bătrânul:
- Dumnezeu îmi dădu zile ca să mă pocăiesc, iar eu tot întârzii, dar nădăjduiesc la mila Lui și la ajutorul Sfinților. Pe mine Sfântul Ioan Botezătorul m-a ajutat de multe ori, eram să mor de câteva ori în ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august).

*

La spovedanie, deși îndemna oamenii să țină post și milostenie și să se roage zicând: ”Bine esti cuvantat Doamne, invata-ne pe noi indreptarile Tale.
Bine esti cuvantat Stapane, intelepteste-ne cu indreptarile Tale.
Bine esti cuvantat Sfinte, lumineaza-ne cu indreptarile Tale.”, totuși canonul principal era:
- Să nu judeci pe nimeni.
- Să fii un creștin model, cu o viață fără păcate.
- Să nu te rogi pentru sinuciși și avortați, că e mândrie. Roagă-te pentru cei vii care se pot pocăi și pentru cei adormiți întru nădejdea învierii și a vieții veșnice, nu pentru apostați.

*

Zice părintele Adrian:
- Lumea azi este în confuzie și în mare manipulare. Dar viclenia cea mai mare e a celor care se dau mai ortodocși ca toți, ca sectanții, cei mai drepți, și mai și bravează inutil... Dar Dumnezeu nu cântărește vorbele, ci inimile și faptele. Iar în Biserică toți credincioșii au o rânduială și o slujire, toți sunt într-o ierarhie a Duhului a cărei podoabă este smerenia, ascultarea de Hristos-Adevărul și jertfa pentru ceilalți.

*

L-am întrebat pe părintele Adrian:
- Vreți să mergeți la Ierusalim? Dar la Sfântul Munte? La Lavra Pecerska?
- Nu. Aș vrea să am aici bucuria și viața lui Hristos, împlinind poruncile Lui aici, și atunci am în mine și Ierusalimul și Sfântul Munte... Iar în Sfânta Liturghie trăim ca și la Ierusalim, ca și la Sfântul Munte, aceeași viață a lui Hristos...

*

Mai spune părintele Adrian:
- Fără smerenie și dragoste, nici în pușcărie nu poți agonisi harul Duhului Sfânt. Pe mucenici i-a întărit Dumnezeu pentru că erau în stare de pocăință și nu ei, ci harul lui Dumnezeu i-a făcut să-L mărturisească pe Hristos cu certitudinile mari și neclintite ale Duhului. Iar numai celor smeriți le dă Dumnezeu harul Lui. Pe lăudăroși îi mișcă diavolul și firea lor bolnavă... De aia mai ezită, mai cad... tot din pronia lui Dumnezeu, ca să-i corecteze la timp, aici în viața asta.

*

Părintele Adrian l-a iubit și-l iubește mult și se roagă pentru Părintele Daniil Sandu Tudor. Ba încă l-a urmat și la Govora, apoi la Rarău, și mereu securiștii i-au despărțit, ba arestându-l pe unul, ba pe celălalt, ba pe amândoi. Ultima întâlnire a lor a fost cu 2-3 zile înainte de moartea părintelui Daniil, la Aiud, la spălător. Deși nu mai știau unul de altul, fiind în corpuri diferite ale pușcăriei și fiind aduși la spălător la ore diferite (câte un dormitor întreg, cam 30-40 de oameni, 20 de minute), totuși, a îngăduit Dumnezeu ca cele două convoaie să treacă unul pe lângă altul. Toți dintr-un dormitor se uitau cu uimire, cu bucurie, cu așteptarea împlinită a revederii, către cei din celălalt dormitor. Atunci, entuziasmat părintele Adrian a exclamat ”Părinte Daniile!”, iar părintele Daniil l-a îmbrățișat cu putere (deși era mult slăbit) și cu bucurie pe părintele Adrian (că doar era ucenicul lui) și i-a zis: ”Nu ne lăsăm. Dumnezeu este cu noi.” Peste câteva zile părintele Daniil, chinuit fizic prin bătăi, dar mai ales psihic prin amenințări și minciuni (că alții l-au turnat deja), a trecut din lumea aceasta în viața cea fără de durere și fără întristare...
- ”Mare a fost părintele Daniil! Un om curajos, profund, plin de înțelepciune și de erudiție, cum n-am mai întâlnit. Nu răbda, însă, să fie contrazis de cineva, mai ales când știa că are dreptate și că ceea ce zicea acela era superficial, neadevărat, hulitor sau pe lângă subiect, și ăsta era defectul lui. Nu putea să tacă, ci se înfierbânta imediat pentru Adevăr. Chiar și pe anchetatori încerca să-i convingă logic că Dumnezeu există și că ei, comuniștii, sunt ilogici când spun că Dumnezeu nu există, dar ei luptă împotriva a ceva ce nu există.”

*

- În pușcărie, cel mai mult m-a impresionat un țăran, om simplu și credincios, răbdător ca nimeni altul la bătăile și ocările gardienilor... Pe el îl cheamă Ilie, pe soție Păuna și aveau un copil Teodor. Dumnezeu să-i ierte și să-i ajute dacă mai trăiesc. Acest Ilie, deși era bătut crunt, înjurat de tot ce e sfânt, nu comenta nimic, nu se văita, nici un ”au” nu scoteau de la el, darămite vreun nume al vreunui camarad... Și ăia se înverșunau mai tare. Nu am văzut pe nimeni mai dârz și mai demn ca el. Mulți intelectuali au cedat de frică, unii chiar înainte de bătăi, s-au compromis cu comuniștii, dar el ne-a dat o lecție tuturor...

*

- Odată, eu am trecut prin altă experiență în pușcărie. Abia fusesem băgat în sala de anchetă, că milițianul s-a și repezit la mine cu lovindu-mă cu pumnii și picioarele, încât, în acea stupoare și durere ce m-a cuprins, căzut fiind la pământ, am început să râd. Acela mă lovea și urla ca un îndrăcit iar eu râdeam și mai tare și mai înfundat, ferindu-mi fața de loviturile lui.
- De mine râzi, mă, banditule? ... Și dă-i cu înjurăturile ... Ce-ai, mă, de râzi, nu sunt și eu om?
- Păi cum să fii om, când nici nu mă cunoști și mă bați. -  a zis părintele printre loviturile și ocările celuia...

*

L-am întrebat pe părintele Adrian:
- Care dintre părinții întâlniți în viață sau în mănăstiri v-au impresionat cel mai mult?
- Mai mulți. Mai întâi părinții Gherasim de la Sitaru și Macarie de la Pasărea. Amândoi erau smeriți, foarte smeriți și rugători, pe primul l-am cunoscut în studenție, era șef de promoție la teologie în Cernăuți. Era un om cuminte și cu minte de pe atunci, credincios și patriot, foarte înțelept și smerit. Apoi, l-a ajutat foarte mult pe părintele Damian la Sitaru, încât amândoi au rectitorit mănăstirea. Și nu a primit să fie hirotonit, a rămas simplu monah până la sfârșitul vieții. Iar atunci, părintele Gherasim s-a odihnit, chiar așa, după ce a fost și s-a închinat la moaștele Sfântului Calinic la Cernica, în ziua praznicului Învierii și a Sfântului Calinic (11 aprilie 2003). Iar cu părintele Macarie, pe când eram la Căldărușani, el casier, eu secretar, slujeam împreună zilnic Sfânta Liturghie, iar ca să pomenim amândoi și să nu ne certăm, am hotărât ca să facem alternativ proscomidia, că acolo este cea mai mare rugăciune de pe pământ. Iar părintele Sofian a fost cel mai răbdător și constant om, smerit, cumpătat, cu darurile cuvântului, al cântării, al picturii și al rugăciunii. Nicăieri nu am văzut atâtea pomelnice ca la Antim, pentru că părintele Sofian ne era model și ne îndemna mereu să pomenim cu sârguință și atenție toate numele, că ”fiecare nume e un suflet nemuritor”. Adesea pomenea cu voce tare pomelnice în Postul Mare, la parastasul zilnic, până spre ora 1 după amiaza. Iar la spovedanie nu respingea pe nimeni, nici nu speria pe cineva, ci îl corecta cu blândețe, cum eu nu prea făceam... Mitropolitul Tit Simedrea m-a îndemnat și m-a tuns în monahism și era și el un om rugător și erudit. Părintele Ștefan Slevoacă, bun predicator, mi-a fost coleg în liceu, ca și părintele Paisie Prelipceanu, starețul meu de la Putna, apoi părintele Paulin Lecca, care-i știa opera lui Dostoievski mai bine ca nimeni altul în țară, și cu care mergeam ca oile după cioban, urmându-l pe părintele Daniil Sandu Tudor. Iar părintele Stăniloae strălucea și prin cultura sa vastă, patristică, dar și prin precizia matematică și totodată prin căldura vorbirii...

*

Trebuie să menționăm că în arhivele CNSAS (după cum ne-a spus un prieten care le-a cercetat), în dosarele de urmărire informativă a părinților Daniil și Adrian, care erau considerați ”elemente dușmănoase și periculoase la adresa clasei muncitoare, care promovează misticismul”, există ordinele de amplasare a tehnicii operative (microfoane, emițătoare) și transcriptul unor dialoguri pe care părinții le-au ținut în chiliile lor cu diverse persoane. Receptoarele erau amplasate în posturile de poliție sau în case mai apropiate, unde erau ”ascultătorii”. Părinții Daniil și Adrian erau considerați cei mai ”fioroși” dintre toți membrii Rugului Aprins și numai la ei și la părintele Dumitru Stăniloae au fost plasate urechi electronice... Au fost urmăriți ani de zile continuu, uneori erau ”filați” zile în șir, minut cu minut (după cum sunt notițele din fișele de supraveghere), de informatori care se schimbau și-și pasau ”obiectivul” ”pe ochi buni” (apoi și ”pe mâini bune”) unul-altuia. Astfel, aflăm din mărturiile lor, că părintele Daniil voia să facă o academie duhovnicească, mai întâi la Govora, apoi la Rarău, adică să adune într-un schit izolat 12 călugări și îmbunătățiți și erudiți care să traducă operele Sfinților Părinți (prin anii 1953-1957). De fiecare dată, pe când se închega o mică obște, părintele Daniil era arestat... Apoi, deși au fost ba speriați (prin bătăi) sau amenințați, ba lingușiți, părinții nu au cedat ispitei ”colaborării cu Securitatea”, încât funcționarii demoniaci își manifestau neputința și nereușita aducerii la ordin a celor doi părinți...

Părintele Arsenie Boca - un Serafim de Sarov al României. Ucis din ordinul Elenei Ceauşescu

Ziarul Atac, 19 iunie 2009

În epoca actuală, în care timpul trece parcă tot mai repede, iar viaţa este trăită din ce în ce mai intens, căile de evoluţie spirituală sunt şi ele caracterizate de intensitate şi rapiditate. Pe Pământ se nasc multe fiinţe înzestrate cu excepţionale calităţi de îndrumători spirituali. Integrate fiind în planurile divine de salvare a celor care sunt pregătiţi, aceste mari spirite creează gigantice curente spirituale care îi antrenează în curgerea lor pe cei, tot mai mulţi, care simt în ei chemarea lui Dumnezeu.

Unul dintre marile spirite a fost Părintele Arsenie. Se spune că avea darul clarviziunii şi că, atunci când mergeai la el, îţi spunea cum te cheamă, pentru ce ai venit şi îţi povestea toată viaţa înainte ca tu să scoţi vreo vorbă. Nu de puţine ori cei prezenţi erau martorii unor miracole. Părintele Arsenie Boca (având numele de botez Zian) s-a născut la 29 septembrie 1910 în Ardeal, la Vaţa de Jos, şi a fost singurul copil al unei familii de oameni înstăriţi şi credincioşi: "Când eram copil, în casa mamei mele era o icoană a Maicii Domnului care-mi plăcea foarte mult. Odată am întrebat-o pe mama: -De ce îmi place aşa de mult acea icoană? Iar ea mi-a spus: - Ei, dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat şi m-am rugat la această icoană”.

„Mama mea când a rămas însărcinată cu mine s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim şi Ana: "Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer". După ce-am terminat studiile, mama credea că am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce intenţii aveam, mi-a luat capul în mâini, m-a sărutat şi m-a binecuvântat zicându-mi: - O, dragul meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!". În perioada liceului, la Brad s-a remarcat prin profunzimea gândirii şi simţirii sale. Şi-a continuat studiile la seminarul teologic din Sibiu, apoi şi-a susţinut licenţa la Cernăuţi. Pentru că avea o înzestrare artistică deosebită, a fost trimis la Bucureşti unde a urmat Şcoala de Belle Arte.

A treia facultate pe care a urmat-o a fost medicina, timp de trei ani, după care a fost trimis de mitropolitul Bălan la Sfântul Munte Athos, la schitul românesc Prodromul, al cărui conducător spiritual era pe atunci un părinte cu mare forţă spirituală, Antipa Dinescu. Scurta perioadă petrecută acolo a fost prilejul unor experienţe spirituale de excepţie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: "Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!", la care tânărul şi-a spus în sinea lui: "Aici e de mine, la ăsta stau!”. Încă din prima tinereţe se simţea la el vocaţia asumată a celui ce mai târziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mânăstire se mântuiesc... Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti... De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!". Din frânturile povestite de Părintele Arsenie, se ştie că acolo a postit vreme de 40 de zile neîntrerupt şi că a avut o experienţă profund iluminatoare.

Un apropiat al său mărturiseşte: "Astfel, când s-a întors la Mânăstirea "Sâmbăta", era cu totul alt om: căpătase darul acela al său faimos, al proorociei, şi puterea lui cea mare, că dacă se uita la tine, te cutremurai şi te umileai pe loc. Şi-ţi ştia pe dată toate gândurile şi numele, fără să te cunoască, şi faptele toate, păcătoase sau bune, că nu puteai să le-ascunzi. Aşa s-a schimbat viaţa Părintelui Arsenie, şi mai apoi, vieţile noastre, pe lângă a sa." Este greu de imaginat acum, după aproape şaptezeci de ani, fascinaţia pe care o exercita Părintele Arsenie Boca, prin harul său, asupra miilor de credincioşi. Se spune că era căutat mai ales pentru că se îngrijea cu adevărat de sufletul oamenilor. Era preocupat ca omul să se întoarcă spre credinţă şi să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Mulţi îl compară pe Părintele Arsenie Boca chiar cu Sfântul Serafim de Sarov. Din cauza influenţei pe care o avea asupra oamenilor, încă din perioada de dinainte de război, era suspectat de regimul politic crezându-se că organizează ceva subversiv. După război, această teamă a conducătorilor politici ai ţării a crescut. În vremurile de restrişte care s-au abătut odată cu instalarea regimului comunist, Părintele şi-a continuat netulburat misiunea de îndrumător spiritual.

Era o perioadă în care era nevoie de miracole pentru a scăpa de persecuţiile autorităţilor de atunci, care loveau în tot ce afecta ideologia comunistă, iar Părintele era într-adevăr omul prin care Duhul Sfânt făcea minuni şi de aceea era tot mai căutat. După cum mărturiseşte maica stareţă de la Prislop: "De la nivelul lui se cobora şi putea să vorbească pe limba fiecăruia. Pe de o parte te atrăgea, iar pe de altă parte îţi răscolea conştiinţa. Te făcea să stai la locul tău, îţi arăta unde eşti tu, faţă de unde ar trebui să fii. Cred că asta este sfinţenie". Vacanţele spirituale pe care studenţii le făceau după 1946 la Sâmbăta Părintelui Boca reprezentau şi ele un pericol pentru intenţiile de viitor ale comuniştilor pentru generaţiile tinere, pentru educarea acestora în spiritul socialist şi clădirea "omului nou". Ajutându-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele a intrat în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. În timpul arestului în beciul Securităţii la un moment dat gardianul l-a găsit afară în faţa celulei, cu lacătul de la grilaj desfăcut. „Nu te teme. Nu plec nicăieri. Nu vreau să pătimeşti din cauza mea. Ai doi copii şi o femeie bolnavă”. Gardianul a încremenit.

Toate cele spuse de Părintele Arsenie erau adevărate. Mutat forţat de la Sâmbăta la Prislop, a devenit stareţ acolo, iar după ce sălaşul s-a transformat în mânăstire de maici, a rămas în continuare ca duhovnic până în 1959, când comuniştii au desfiinţat mânăstirea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a rămas aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, ca simplu pictor bisericesc, ţinut mereu sub supravegherea celor care aveau puterea politică. În legătură cu aceasta iată ce declara unul din apropiaţii Părintelui din acea perioadă: "Că ştiţi dumnevoastră, pe timpul lui Ceauşescu, Părintele Arsenie a fost marginalizat chiar de către cei din cadrul Bisericii şi nu l-a ajutat nimeni şi a suferit foarte mult. Chiar şi spune Părintele: "Dacă vrei să-l urmezi pe Hristos trebuie să pătimeşti ca Hristos". Ce vreţi mai mult ca asta?" Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o în aceste două locuri: Drăgănescu (unde, începînd din 1968, a pictat biserica timp de 15 ani, lăsându-ne o adevărată "predică în imagini") şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură în care obişnuia să se retragă tot mai des şi unde a şi închis ochii în pragul iernii lui 1989 la vîrsta de 79 de ani).

În ultimii ani de viaţă Părintele Arsenie era complet detaşat. Vorbea exact ca un trimis al lui Dumnezeu, care nici nu se plânge şi nici nu ia parte la bucuriile efemere ale acestei lumi. Avea o răspundere serioasă, apostolească şi o autoritate spirituală extraordinară. Cuvântul lui îţi pătrundea până în inimă şi simţeai că-ţi cunoaşte sufletul. Forţa lui spirituală venea de dincolo de cuvânt. Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat "pe sub mână", dactilografiate, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990. În Octombrie -89, Părintele Arsenie a avut o premoniţie gravă, şi anume afirma că atunci când Ceauşescu va pleca din ţară, va pierde la scurtă vreme şi conducerea ei.

Acest lucru se pare că a ajuns la cabinetul 2, la urechile Elenei Ceauşescu, care a dat ordin ca Părintele să fie ucis. Cu puţin înainte de a muri a mai spus în felul lui, simplu şi foarte limpede: "Eu am să mor martir". De altfel Părintele spunea: "Nu plângeţi, căci acolo unde mă duc, în ceruri, vă voi ajuta mai mult, rugându-mă pentru voi". Adorat de oameni pentru predicile sale şi pentru minunile pe care le săvârşea, prigonit de către autorităţi din cauza influenţei covârşitoare pe care o avea asupra oamenilor, Părintele Arsenie a fost ucis în plină forţă duhovnicească. Prezenţa sa a rămas însă printre noi, puternică şi luminoasă. (A.M.)

Atitudinea creștinului în lume - încuviințăm fărădelegea prin nepăsare sau frică?

Marţi, 14 Iunie 2011 15:59

Cred că fiecare din noi ne revoltăm atunci când vedem că se întâmplă o nedreptate în jurul nostru. Fie că vedem un animal maltratat, un copil abandonat sau o femeie abuzată, ne aprindem de mânie și ne dorim imperios dreptatea. Ne dorim ca cel care a făcut nedreptatea să fie pedepsit pe măsura nedreptății sale. Lucrul acesta este reflexul normal al firii întrucât omul neviciat din fire respinge răutatea evidentă.

Cu ceva timp în urmă, o cititoare de-a noastră ne-a rugat să scriem un articol de atitudine, prin care să venim cumva în ajutorul "Cailor bătuți de la Pădurea Letea". Ne întrebăm cu toții oripilați cum de s-a ajuns ca acei cai să fie atât de chinuiți, fără ca făptuitorii să fie trași la răspundere din timp? Cum s-a ajuns să se întâmple asemenea acte de barbarie în secolul XXI? Ei bine, există răspunsuri pentru această problemă, răspunsuri care arată cu degetul și spre noi, nu numai spre cei care comit astfel de nedreptăți strigătoare la cer. Să facem un pic de lumină:

În urmă cu ceva timp mi-a căzut pe mâini o carte care se numește "Ghidul nesimțitului". Cartea este un medicament necruţător de tratare a nesimțirii, scrisă sub formă de pamflet pentru a pica mai ușor la stomacul orgolios al celui vizat. Punându-mă pe citit, am realizat ca această carte tratează cu excelență problema nesimțirii de orice fel şi am zis în sinea mea că dacă fiecare nesimțit ar citi această carte, atunci nu ar mai exista niciun bădăran în lumea aceasta, niciun bătăuș, hoț sau alt fel de golan, iar cuvântul "cocalar" nu ar spune nimic nimanui.

Însă din păcate cei care suferă de nesimțire cronică nu citesc astfel de cărți, aşa cum nu vor citi nici articole care te învață să-ți pese de tot ceea ce te înconjoară. Nesimțirea este o boală sufletească paralizantă, întrucât a fi nesimțit presupune a fi nesimțit înclusiv față de propria ta boală. Deci nesimțitului nu-i pasă de nesimțirea lui și de aceea nici nu caută să se trateze. Și de aceea el comite nedreptăți fără să-i pese câtuși de puțin. Și tot de aceea articolul de față se adresează oamenilor care au sensibilitate, afinitate și empatie față de ceea ce îi înconjoară, oameni pot și sunt datori să acționeze prompt împotriva nedreptății nesimțitului.

Am să vă povestesc o întâmplare din care avem cu toţii ceva de învăţat. Într-o zi, soția mi-a povestit cum dimineața, în timp ce aștepta în staţie un maxi-taxi pentru a ajunge la servici, avea să asiste la o scenă care să arate cât de mult bine face puterea atitudinii.

Așadar, la câtiva pași dinstanță de staţie, doi aurolaci s-au luat la bătaie, dintre care cel mai puternic a început să-l maltrateze serios pe cel mai slab. În stație mai erau două femei alături de soția mea, una tânără și una mai în vârsta, dar și doi bărbați. Femeia cea tânără, văzând că bărbații care așteptau în stație nu iau vreo atitudine faţă de nedreptatea de sub nasul lor, a scos telefonul mobil și a început să strige către aurolaci că va suna la poliție dacă nu încetează imediat bătaia. Atunci, la auzul acelor cuvinte amenințătoare, aurolacul cel agresiv l-a lăsat pe cel slab în pace și fiecare și-a văzut de drum.

Văzând că altercația a luat sfârșit, doamnele au început să discute între ele despre faptul că bărbații de lângă ele nu au avut nicio atitudine. Și pe bună dreptate erau acuzați bărbații pentru nepăsare, întrucat ceea ce ar fi trebuit să facă acei bărbați a făcut o femeie firavă dar inimoasă. Pe bună dreptate, acea femeie a fost demnă de toată lauda, dând dovadă de bărbăție, adică de curaj, în timp ce bărbații au dat dovadă de nepăsare și lașitate. Datorită curajului de care a dat dovadă, femeia aceea a oprit un abuz și a scutit pe cel mai slab de a mai suferi. Iată ce faptă de omenie: să iei apărarea celor slabi, celor neapărați și neputincioși.

Însă din păcate scenele nedreptății se repetă sub diverse alte forme aproape zilnic, oriunde în țara și lumea aceasta. Și ne întrebăm de ce se întâmplă așa de multe astfel de nedreptăți? Desigur că din pricina celor fără de Dumnezeu vom spune. Da, dar răspunsul nu este complet pentru că nedreptatea îzbucnește și mai ales prisosește atunci când noi o încuviințăm tacit, atunci când noi stăm cu mâinile în sân și așteptăm să strige pietrele în locul nostru.

Așadar, când noi nu facem (mai) nimic pentru colegul de școală bătut, când noi nu luăm apărarea bătrânilor umiliți pe stradă, atunci când închidem ochii dacă vedem că cineva zace lat pe asfalt în mijlocul zilei, ce pretenții mai avem ca să nu se întâmple abuzuri cu animalele sau cu natura înconjurătoare? Dacă noi nu reacționăm împotriva nedreptății comise aproapelui nostru, celelalte abuzuri cum să nu se întâmple cu mult mai ușor?

Deși sunt convins că mare parte din voi vă considerați firavi, rușinoși sau emotivi, atunci când vine vorba să înfruntăm nedreptatea, aș vrea să vă încredințez că a crede în Dumnezeu înseamnă și a fi curajos. De aceea, în orice împrejuare am fi, să ne gândim că avem puterea de a fi curajoși prin credință! Dacă nu precum Hristos, sau precum apostolii și mucenicii măcar precum această bătrânică de 70 de ani:

Dim lights Embed

Fără cuvinte. Atât îmi vine să mai întreb: dacă spiritul civic este o condiție a oricărui cetățea, oare cu cât mai mult noi creștinii nu se cade să avem inițiativă și curaj, pentru a preîntâmpina nedreptatea din jurul nostru?

În final, aș vrea să îl las pe Fericitul Mărturisitor Nicolae Steinhardt să ne insufle curajul de care trebuie să dăm dovadă în calitate de creștini atunci când fărădelegea se desfășoară înaintea noastră:

"Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiție osândit la cecitate și paraplegie. [...]

Creștinismul neajutorat și neputincios este o concepție eretică deoarece nesocotește îndemnul Domnului  (Matei 10, 16: “fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”) și trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiți fără de minte”, II Tim. 4, 5:“tu fii treaz în toate…”, Tit. 1, 8: “să fie treaz la minte” și mai îndeosebi I Cor. 14, 20: “Fraților nu fiți copii la minte; ci la răutate fiți copii, iar la minte fiți oameni mari”). Dar nu tâmpiți. Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști" (Pr. Nicolae Steinhardt)

(Dan)

articol preluat de pe Ortodoxiatinerilor.ro

Lasă-mă să te iubesc (un text extraordinar)

Iată câteva cuvinte care mie mi-au dat mare nădejde şi bucurie. Sper să vă placă. Sunt extraordinare cuvintele si mai ales felul cum vede Dumnezeu relatia cu noi.



"Nu imi spune nimic. Iti cunosc mizeria, necazurile, luptele si ispitele sufletului tau. Iti cunosc si stiu si lasitatea pacatelor si cu toate acestea iti spun: “Iubeste-ma asa cum esti tu! Da-mi inima ta!” Daca o sa astepti ca sa devii un inger ca sa mi te daruiesti intru iubire, atunci n-ai sa ma iubesti niciodata! Chiar cand esti las, fricos, neincrezator in implinirea dragostei si in savarsirea sfinteniei, chiar cand ai sa recazi in acele pacate pe care nu ai vrea sa le mai faci Eu nu iti dau voie sa nu ma iubesti. Iubeste-ma asa cum esti tu, in orice moment si in orice situatie te-ai afla, in credinciosie sau tradare, in ravna sau in uscaciune. Tu iubeste-Ma asa cum esti.



Eu vreau sa ma poti iubi din putina si saraca ta inima. Daca astepti pana cand ai sa fii desavarsit ca sa ma poti iubi, atunci n-ai sa ma iubesti niciodata. N-as putea sa fac eu oare din fiecare fir de nisip un serafim, un inger care sa straluceasca de curatie si dragoste?! Nu sunt eu Domnul Dumnezeu care a creat toate si pot totul?! Omule, ti-ai dat tu viata pentru lume din dragoste pentru oameni, sau ai murit din iubire pentru mine? Atunci din ce motiv nu ma lasi sa te iubesc? Fiul meu, lasa-Ma sa te iubesc, eu iti vreau inima care este lacasul Meu.



Desigur, cu timpul am sa te schimb, insa chiar pana atunci iubeste-ma asa cum esti tu, fiindca eu te iubesc cu toate ca esti asa. Eu vreau ca dragostea ta pentru mine sa se nasca din putina si saraca ta inima, din adancul neputintei si al murdariei tale. Eu te iubesc si cand esti slab si necurat. Nu vreau o dragoste inzvorata si hranita din mandria virtutilor tale, ci dintr-o inima smerita pe care eu o pot curati oricand. N-am nevoie de virtutile tale, de talentele tale, de intelepciunea ta. Eu vreau doar sa ma iubesti si sa lucrezi cu dragoste pentru Mine.



Nu virtutile tale le doresc. Daca ti le-as da, tu esti asa de slab si mandru, incat ele ar hrani amorul tau propriu si nu m-ai cinsti pe Mine. Deci ele sa nu fie un motiv pentru care nu ma cauti si stai departe de mine. Aproprie-te cu dragoste. Unui fier ruginit, flacarile, nu numai ca i-ar curata rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeste-ma si pacatele se vor arde si tu vei fi fericit. Iubeste-ma nu numai ca sa fii curat, caci asta ar fi din nou o mandrie pentru tine, ci pentru ca Eu vreau sa ma odihnesc in inima ta. Deci nu te mai ingriji de asta!



As putea sa fac prin tine lucruri mari pentru mintea omeneasca, dar nu, tu ai sa fii sluga rea si nefolositoare si neputincioasa. Am sa-ti iau si putinul pe care tu te crezi ca-l ai. Eu te-am facut din iubire si pentru ca sa-ti dau iubirea fara ca tu sa-mi poti da ceva. Nu incerca sa-mi platesti iubirea prin nimic. Asta ma doare atat de mult de la tine. Iubeste-ma in dragostea duhului Meu si fara motive. Numai sta departe de mine. Iti lipeste nu sfintenia pe care eu ti-o pot da, ci o inima gata sa ma iubeasca oricand si pana la capat.



Astazi eu stau la usa inimii tale ca un cersetor. Eu, singurul, adevaratul Imparat si Domn. Eu bat si astept. Grabeste-te sa-mi deschizi prin smerenie. Nu-mi aduce motive intinaciunea si saracia ta. Daca ti-ai cunoaste-o pe deplin si in adanc, ai muri de durere. Dar ceea ce m-ar durea pe Mine ar fi ca tu si acum sa te indoiesti de Mine, de iubirea pe care o am pentru tine. Crede ca eu pot totul...si tu nu poti nimica fara mine. Doar pacatul esti in stare sa il faci fara ajutorul meu.



Sa nu te increzi in tine fara Mine caci astfel o sa fiu nevoit sa te las in cadere in masura in care tu te apreciezi. Nu te framanta ca nu ai virtuti, am sa-ti dau Eu sfintenia Mea. Deschide-ti inima prin pocainta si ma primeste in potirul sufletului tau prin trupul si sangele Meu pe care-n dar ti-l dau la Sfanta Liturghie. Atunci o sa te fac sa intelegi totul si sa ma iubesti mai mult decat iti poti inchipui.



Lasa sa curga sangele Meu in sangele tau si sa bata inima Mea in inima ta. Eu ti-am dat-o pe Sfanta si Preacurata Mea Maicuta. Lasa sa treaca totul prin inima ei curata incat sa poata mijloci pentru tine. Orice s-ar intampla nu astepta nici-decum ca sa devii sfant, ca pe urma sa ma iubesti. In acest fel tu nu mai iubi niciodata. Si acum dute acum. Eu sunt cu tine!"

Pr Ieromonah Rafail Noica
 

Parintele Rafail Noica – Despre frica lui Dumnezeu

Despre frica lui Dumnezeu

Cuvantare tinuta in Postul Mare 1995 in Catedrala Arhiepiscopala Alba Iulia

Ma gandesc sa spun cateva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindca este “inceputul intelepciunii”. Dar tare mi-e ca nu intelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adica, sa-ti fie frica de Dumnezeu daca faci rau, si atuncea, de frica batului, sa nu faci nici aia, nici ailalta? Dar atuncea, daca ne este frica de Dumnezeu in felul acesta, cum propovaduim noi un Dumnezeu al dragostei, si unde este dragostea daca ne este frica de Dumnezeu asa cum ne este frica de un caine rau?

Dar atunci ce este frica lui Dumnezeu? Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca sa se pazeasca de rele, si-a agatat in odaie o icoana, sau mai bine zis un tablou, unde se arata Judecata de Apoi, si mai ales chinurile iadului. Si atuncea nadajduieste, cand ii vin ganduri rele, ca uitandu-se la chinurile iadului sa se infricoseze si sa se ajute ca sa le taie. Spunea ca, la inceput, mergea tactica aceasta a nevointei, dar acuma se uita cu indiferenta la toate ororile pe care le arata tabloul, si inceputul intelepciunii parca nu se inteleneste in inima ei. Dar imi venea sa zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeasi cu frica de Dumnezeu, sau cand altii gandesc ca, tot asa, se infricoseaza cu gandirea la draci si la tot ce ne fac ei? Dar atuncea imi vine gandul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adica, Dumnezeul nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul?

Frica de Dumnezeu. Dar mie imi place, acolo unde se poate, unde fraza ingaduie, imi place mai mult sa spun “frica lui Dumnezeu,” fiindca expresia asta are un diapazon mai larg, inseamna mult mai multe lucruri, precum as vrea sa va pun lucrul acesta in gand acuma, din tineretele voastre. Tot cuvantul dumnezeiesc are un diapazon mult mai larg decat orice cuvant omenesc. Cu ajutorul Domnului o sa incep sa va vorbesc despre asta.

Prefer “frica lui Dumnezeu”, intai, fiindca “frica de Dumnezeu” prea mult sugereaza ca ti-e frica “de”; si atunci, daca ti-e frica “de” – fie Dumnezeu, fie un balaur – ce faci? Fugi si te ascunzi. Dar asta-i tocmai gresala pe care a facut-o Adam; ca, poticnindu-se si neascultand de Dumnezeu, vine Dumnezeu in Rai, si Adam aude glasul lui Dumnezeu in Rai, in “racoarea serii”, si fuge si se ascunde dupa copac.

Dar pe noi Biserica ne invata nu sa ne ascundem, ci sa ne marturisim: spovedanie. Adica ce este spovedania? Noi venim la Dumnezeu si ne dezvaluim. Nu ca Adam, asteptand pe Dumnezeu sa zica: “Adame, unde esti?” “Apai m-am ascuns, fiindca eram gol”. Si atunci Dumnezeu sa zica: “A, dar cine ti-a aratat ca erai gol? Nu cumva ai mancat din rodul acela de care ti-am spus Eu sa nu mananci?” Si iata ca Dumnezeu ii face spovedania lui Adam. Si pana la urma ce se intampla? Adam, cand s-a infatisat inaintea lui Dumnezeu, isi acoperise goliciunea cu frunze de smochin. Dar cand s-a terminat, tragic, tot dialogul acesta – tragic, fiindca Adam si-a pierdut frumusetea cea dintai, si nu si-a regasit-o prin marturisire, prin pocainta – cand Adam a pierdut Raiul in care se desfata, ce a facut Dumnezeu cu Adam? Iata ca l-a imbracat cu “haine de piele”.

Aceste haine de piei sau haine de piele – si expresia are multe intelesuri, pe care o sa le invatati, dar ma limitez astazi la una: Nu e oare haina de piele o imbracaminte, un acoperemant mai desavarsit decat frunzele de smochin? Adica, atuncea cand a iesit o cearta, cum ar fi, intre Adam si Dumnezeu, Adam a ramas imbufnat in starea lui si nu s-a intors ca sa spuna lui Dumnezeu: “Da, Doamne, asa cum ai zis, asa am facut. Am mancat din rodul din care mi-ai spus sa nu mananc, si uite ce s-a intamplat. Credeam ca mi se deschid ochii ca sa-i ridic la Dumnezeu, ca asa mi-a zis sarpele, atuncea cand Tu mi-ai spus ca aveam sa mor – si uite ca am murit, uite ca duhovniceste am murit. Mi s-au deschis ochii, si ce-am vazut? Goliciune si rusine. Dar de ce rusinea asta? Am pierdut harul Tau, am murit!”

Adam nu a spus asta. A ramas “in aer”: “Iata, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat sa mananc, si bineinteles ca am mancat.” A cui e vina? A lui Dumnezeu. Si deci, zic ca Dumnezeu, bland, a incercat prin Eva sa-l mantuiasca pe Adam, dar nici Eva nu s-a aratat a fi ce a fost mai tarziu Maica Domnului, care prin dragostea ei, prin smerenia ei sa mantuiasca pe Adam. Si Eva ca prin cearta a marturisit: “Apai sarpele m-a amagit.” Si de aceea zic “cearta”, ca nici Adam nu s-a pocait, nici Eva nu s-a pocait, adica nu s-au imblanzit catre Dumnezeu, nu s-au smerit cu starea aceasta, minunata pentru cine a gustat catusi de putin o data smerenia, ca sa dea ocazie lui Dumnezeu sa se arate bland si milostiv, indurat, iertator, vindecator; ca, dupa uraciunea pacatului, Dumnezeu sa-i vindece, si Raiul sa nu fie pierdut. Si a ramas cearta.

Si au plecat de catre fata lui Dumnezeu, si Raiul s-a inchis cu Arhanghelii si cu Serafimii; si cu sabie de foc! Si iarasi zic, Dumnezeu ce a facut? I-a acoperit, le-a acoperit rusinea goliciunii cu haine mai desavarsite decat au putut ei sa isi creeze. In aceasta vedeti iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. in cearta fiind, Dumnezeu i-a miluit mai mult decat au putut ei insisi sa se miluiasca.

Apai daca Dumnezeu este asa, de ce sa nu mergem la Dumnezeu de la inceput si sa spunem, cum ziceam adineauri ca ar fi trebuit sa faca Adam: “Da, Doamne, ara pacatuit, dar iti cer iertare; Doamne, am pacatuit, dar din viata nu vreau sa cad!” – fiindca nici Dumnezeu nu vrea sa cadem din viata.

Frica de Dumnezeu, in sensul prost al cuvantului, este ce a desavarsit pacatul in Adam: despartirea de Dumnezeu. Dar nu a desavarsit-o total, ca pocainta mai este, dar a pecetluit intr-o oarecare masura starea de pacat.

O, daca Adam ar fi inteles “frica de Dumnezeu” ca pe frica lui Dumnezeu cea adevarata.. Vedem in cei ce au trait cu frica lui Dumnezeu, in Sfinti, in Parinti, in Psalmii care ne vorbesc: frica lui Dumnezeu este ceva ce apropie pe om de Dumnezeu. Apai cum mai este frica, daca te apropie, si nu te desparte?

Frica lui Dumnezeu este una din trairile iubirii, cand ti-e frica sa pierzi pe Dumnezeu, caci este asa de pretios, asa de drag, asa de iubit, asa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este asa incat, cand il pierzi, intr-adevar ai inteles ce inseamna moarte. Ca “moarte” nu inseamna in primul rand despartirea sufletului de trup, ci despartirea duhului omului de catre Duhul cel Sfant, de harul lui Dumnezeu. Asta este moartea, si de asta suferim noi toti. Si atuncea, cunoscand harul, noi avem mai multa experienta decat Adam, tocmai fiindca cunoastem raul. Adam a cunoscut numai binele si, cum zicem noi, “i s-a urat cu binele”, cum ar fi. Nu ca i se urase – dar nu l-a pretuit; in sensul acesta s-a urat cu binele, ca nu a stiut sa-l pretuiasca.

Daca unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apai harul naste o oarecare teama, cu plangere. Cum a venit in mine? Cine se salasluieste in mintea mea? Ce este ce mi-a schimbat acum toate gandurile, toate simtirile? Dar, lucru si mai infricosat: cum sa-l pastrez? Cum sa nu-l pierd? Si cu cat e mai puternic harul, cu atat este mai puternica frica. Unii vorbesc de “teroare,” totusi nu in sensul urat al cuvantului: o “teroare” sa nu pierzi aceasta, harul acesta asa de pretios. Dar, o, cat de usor se pierde! Un gand, cat de mic, care nu este in armonie cu el, si s-a dus! Dar nici nu stii ca s-a dus. Te trezesti dintr-o data: A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atat de scump? Era pentru mine atat de bine. Cum sa-l mai aflu?

Si daca vine harul acesta la inceputul vietii, se pierde – fiindca omul nu stie sa traiasca fara pacat, si nu stie sa nu-l piarda. Dar daca continua educatia sfanta a omului, revine harul. Dar totusi sufletul il simte de asa o gingasie, incat te apuca o groaza cum sa nu-l pierzi. Si frica aceea care merge pana la groaza, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, daca vreti, frica de Dumnezeu, frica sa nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a facut. Este deja “in samanta” dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, in nesavarsirea noastra, in starea noastra de pacat, se manifesta ca o frica, frica de a fi nevrednici de frumusetea aceasta nespusa.

Si va spun si lucrul acesta: va rog sa nu va inchipuiti ce poate fi frumusetea aceasta; ci sa cereti lui Dumnezeu sa v-o arate si sa v-o dezvaluie, sa o traiti in sufletele voastre, in inimile voastre, in oasele voastre, in carnurile voastre, ca este reala, si daca nu e reala, nici nu avem nevoie de ea. Va spun asta ca preot al Bisericii Ortodoxe, ca monah de mai bine de treizeci de ani. Daca tot ce se propovaduieste in Biserica noastra este numai o filosofie, in lada de gunoi cu ea! Ma iertati ca vorbesc asa brutal, dar vreau sa stiti ca este adevar. Dumnezeu este adevar, si adevarul se traieste; este cu putinta, literal, sa fie trait pana “in oasele tale”.

Literal in oasele tale? Sfantul de care v-am mai vorbit, si va mai vorbesc si altii, Sfantul Siluan, spune ca harul cel mare patrunde pana in oasele omului, si de aceea oasele acelui om dupa moarte devin moaste. Moastele nu sunt doar “oseminte”, moastele sunt oseminte sfintite de salasluirea harului Duhului Sfant pana in oase, si se simte in inima, in suflet, in minte, in trup, si pana in oase! Si de aceea va cer, tot ca monah al Bisericii, nu incercati sa va inchipuiti, fiindca toate inchipuirile sunt o caricatura groaznica in comparatie cu ce este adevarul harului.

Ce este? Traiti in adevar, cereti lui Dumnezeu: “Daca esti adevarat, Doamne, trezeste-ma si pe mine! Scoate-ma din negura in care sunt. Iar pentru pacatele mele mustra-ma, Parinte, cu blandete, ca sunt slab, dar da-mi Tu strigatul celui care se mistuie, si da-mi puterea caintei, dar arata-mi-Te! Fa ca viata mea sa fie adevarata, daca esti Dumnezeul adevarului.” Si spun aceasta fiindca Dumnezeu, ori este adevar, ori nu avem nevoie de El. Si aceasta o spun din incredintarea pe care o am din putina mea experienta, dar si prin adeverirea multor sfinti, pe care pe unii i-am cunoscut din carti, dar si in viata.

Frica lui Dumnezeu atuncea incepe sa fie “inceputul intelepciunii” – inceputul, nu intelepciunea! Fiindca sfarsitul intelepciunii este dragoste, asa de puternica, incat nu mai ramane nici urma de frica, cum ne spune Apostolul Ioan intr-una din Epistolele lui. inceputul intelepciunii este frica lui Dumnezeu, si frica lui Dumnezeu este dulce, desi poate sa mearga pana la groaza. Si, sa stiti, cum o descria Parintele nostru Sofronie, ca e datatoare de viata, nu este covarsitoare, zdrobitoare, cum este teroarea si frica. Este datatoare de viata, si o simti ca pe un dar pretios, pe care instinctiv nu vrei sa-l pierzi. Nu instinctiv, intuitiv, dar am intrebuintat cuvantul acesta care este mai aproape de intelegerea noastra. Precum instinctul ne face, ne impinge, ne calauzeste, daca vreti, in viata materiala, trupeasca, asa si intuitia in viata duhovniceasca.

Frica lui Dumnezeu atuncea naste in noi o alta frica de pacat decat cele pe care le-am descris la inceput, fiindca, vazand ca sunt lucruri care nu sunt in armonie cu frumusetea aceasta nespusa si absolut de nedescris, dar reala, si ca frumusetea aceasta e asa de gingasa, ca o poti pierde, de nici nu stii ca s-a dus, dar te trezesti fara ea, te apuca o teama de orisice nu este in armonie cu aceasta. Si “orisice-ul” care nu este in armonie cu aceasta, acela este pacatul.

Si definitia pacatului nu este pe linie morala, sau sociala, sau etica, sau practica (si acolo e un adevar, dar nu-i adevarul ultim). Definitia pacatului este pentru noi definitie vitala: este ceea ce nu e in armonie cu mireasma aceea nemaipomenita pe care o numim harul lui Dumnezeu. Acesta este pacatul! Si ne apuca o teama de pacat. Nu o teama bolnavicioasa: Aoleu, sa nu fac asta! Aoleu, sa nu fac ailalta! Stie sufletul ca Dumnezeu este marinimos si puternic a vindeca de pacate, dar ne apuca un lucru care devine ce numeste Psalmistul: “Cu ura desavarsita i-am urat”, adica, tot ce nu este de-al harului devine ura acum. Dar iarasi zic, nu bolnavicioasa, ci desavarsita. O ura in care, daca ai iubit lumina aceasta si viata, urasti toate ale mortii si ale stricaciunii cu “ura desavarsita”.

Parintele Rafail Noica