CUVIOSUL SERAFIM ROSE DESPRE SEMNUL RACIRII INIMII. Cum “ajuta” galceava teoretica a calendarului la denaturarea credintei

“Am spus mai înainte că Părintele Serafim nu şi-a schimbat niciodată poziţia de principiu împotriva ecumenismului şi a reformei în Biserică. Totuşi, în anii de pe urmă, văzând cum unii îi numesc „eretici” pe cei din alte jurisdicţii pentru că participă la întruniri ecumenice, şi-a dat silinţa să-şi definească poziţia mai clar. Iată ce scria în articolul său „In apărarea Părintelui Dimitri Dudko”:

„Unii aşa-zişi râvnitori ai Ortodoxiei folosesc acest termen [ecumenism] într-o manieră total imprecisă, de parcă simpla utilizare a termenului sau contactul cu o organizaţie ecumenică ar fi deja o «erezie». Asemenea păreri sunt vădit nişte exagerări. «Ecumenismul» este o erezie numai dacă implică negarea faptului că Biserica Ortodoxă este adevarata Biserică a lui Hristos. Prea puţini dintre întâi-stătătorii ortodocşi care participă la mişcarea ecumenică au mers atât de departe; însă marea majoritate a participanţilor ortodocşi la mişcarea ecumenică nu au susţinut aşa ceva; iar câţiva (între care răposatul Părintele Georges Florovsky) au ajuns să-i irite pe protestanţii din mişcarea ecumenică, afirmând în mod repetat la întrunirile ecumenice că Ortodoxia este Biserica lui Hristos. Desigur, am putea critica participarea chiar şi a acestor persoane la mişcarea ecumenică, care în cel mai bun caz este mult prea vagă şi poate duce în rătăcire în ce priveşte natura Biserici lui Hristos; dar nu-i putem numi pe acesti oameni «eretici», şi prea putini dintre personalităţile ortodoxe au învăţat că ecumenismul este cu adevarat o erezie. Bătălia pentru adevărata Ortodoxie în vremea noastră nu este ajutată de asemenea exagerări”.

Intr-altă parte Părintele Serafim spunea:

„Reacţia exagerată împotriva mişcării ecumenice este animată de acelaşi duh lumesc prezent în mişcarea ecumenică însăşi”.

Tot astfel, deşi nu şi-a schimbat poziţia cu privire la calendarul bisericesc, Părintele Serafim avertiza impotriva exagerarii importanţei acestei chestiuni care provoacă inutile certuri si dezbinari. In prelegerea sa de la pelerinajul Sf. Gherman din 1979, după ce a vorbit pe larg despre însufleţitoarele evoluţii din Biserica Ortodoxă din Africa, Părintele Serafim s-a referit la îngrijorarea ortodocşilor supercorecţi, reticenţi deoarece convertiţii ortodocşi africani erau după noul calendar:

„Cei ce vor cu tot dinadinsul să fie corecţi ar putea să ne atragă atenţia că Biserica Ortodoxă din Africa ţine de Patriarhia Alexandriei, care este pe stil nou; şi poate că dânşii cred că nu ar trebui să avem nici o legătură cu ei. Aş vrea să spun câteva cuvinte despre aceasta. Bun lucru este a păstra vechile tradiţii şi canoane ale Bisericii. Iar cei ce în chip jalnic şi inutil se îndepărtează de ele vor fi judecaţi de Dumnezeu. Cei ce au introdus noul calendar în Biserica Ortodoxă în anii ’20 şi după aceea, şi care prin aceasta au adus dezbinare şi au deschis calea modernismului în Biserică, greu răspuns vor avea de dat.

Dar oamenii simpli din Africa nu înţeleg nimic din toate acestea, iar a le predica despre vechiul calendar corect nu ar duce la nimic altceva decât la o gâlceava legată de chestiuni teoretice care nu ar face decât să împiedice primirea simplă a credinţei ortodoxe. Cel mai adesea convertiţii din Occident sunt foarte pricepuţi în a dezbate astfel de probleme teoretice, ajungând să scrie tomuri întregi şi tratate despre canoane şi interpretarea lor. Dar aceasta nu este decât o ortodoxie a minţii, plina de duh de calcul şi îndreptăţire de sine. In primejdioasele zile ce ne stau în faţă este nevoie de mult mai adânca Ortodoxie a inimii, pe care o dezvăluie scrisorile simple pe care le primim din Africa”.

Intr-o vreme, Părintele Serafim nutrise nădejdi faţă de o mişcare zelotistă ortodoxă unită, spre a contracara amăgirile vremurilor de pe urmă.

„Cu ani în urmă“, scria el în 1979, „când Părintele Gherman şi cu mine eram tineri şi naivi, visam la o mişcare viguroasă a Ortodoxiei râvnitoare, unită într-un cuget, care să lucreze printre tinerii convertiţi ca şi printre ruşi, greci etc. Dar vai, am ajuns, bătrâni şi înţelepţi, şi nu mai aşteptăm prea mult. Toţi ai noştri care sunt mărturisitori ai Ortodoxiei au şi o latura mult prea omenească. [...] Mi se pare că la majoritatea ortodocşilor zelotişti este o anume îngustime intelectuală care, combinată cu o anume orientare politică, dă naştere la facţiuni de stânga sau de dreapta si pierde din vedere <<sarcina comuna>>, despre care am crezut si credem ca este atat de limpede – mai ales în contrast cu revizionismul grosolan care se petrece acum în Mitropolie (OCA), Arhiepiscopia Greacă etc.”.

Dar dacă Părintele Serafim şi-a pierdut nădejdea în orice «mişcare zelotistă», el nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în mişcarea sufletelor care vin în chip minunat la Hristos, în Biserica Sa Ortodoxă, din tot felul de nenorociri, păcate şi împrejurări disperate. Aşa s-a întemeiat întregul creştinism: oamenii păcătoşi au văzut harul în Iisus Hristos, iar sufletul lor a răspuns; ei au văzut că se îneacă şi El i-a salvat; şi din aceştia Hristos a zidit Biserica Sa care va dăinui până la sfârşitul veacurilor.

In prelegerea sa de la pelerinajul Sf. Gherman din 1981, intitulată „Căutarea Ortodoxiei”, Părintele Serafim îşi împărtăşea optimismul pricinuit de faptul că oameni din întreaga lume, în cele mai diverse împrejurări, descoperă adevăratul chip al lui Iisus Hristos în Ortodoxie:

„Americani, atât tineri, cât şi bătrâni, sătui de învăţăturile arbitrare şi lipsite de rădăcini ale protestantismului contemporan, descoperă creştinismul adânc şi adevărat al Ortodoxiei. Romano-catolici, aflaţi într-o structură eclesiastică în plină degringoladă, descoperă că Ortodoxia este tot ceea ce credeau ei odinioară că ar fi romano-catolicismul. Tineri evrei, atât din Uniunea Sovietică, cât şi din lumea liberă, descoperă tot mai mult răspunsul la vidul duhovnicesc de astăzi din mijlocul poporului lor convertindu-se la Ortodoxie. [...] In Rusia, căutarea rădăcinilor este evidentă şi se leagă de redescoperirea conştiinţei naţionale în rândul poporului rus după mai bine de 60 de ani de ateism şi de nimicire a instituţiilor religioase ruseşti. Dacă cineva încearcă să revină la ceea ce a fost înainte de regimul ateu, dă inevitabil de Ortodoxie. Ceva asemănător se petrece la o scară mult mai mică cu tinerii ortodocşi din Grecia care resping occidentalismul modernist ce a otrăvit societatea grecească de mai bine de un secol; tinerii aceştia îşi descoperă rădăcinile în trecutul ortodox al Greciei şi, mai presus de toate, în centrul vieţii ortodoxe, monahismul”.

După cum am văzut, Părintele Serafim era deosebit de interesat de convertirea popoarelor din Africa la creştinismul ortodox, corespondând cu oameni de acolo, publicând articole despre ei şi străduindu-se să sprijine convertiţii ortodocşi africani.

„Ce am putea spune despre Africa?” - întreba el în cadrul prelegerii sale. „Ce fel de rădăcini ortodoxe şi-ar putea găsi africanii? Oricât ar părea de surprinzător, Ortodoxia – şi creştinismul în general – creşte mai rapid si Africa decât oriunde în lume şi, în doar câţiva ani, Africa va deveni principalul continent creştin, atât ca număr de credincioşi, dar şi ca osârdie a credinţei lor. Tertulian, scriitorul creştin din veacul al II-lea, spunea că sufletul omenesc este crestin din fire, iar aceasta se vădeste in râvna cu care primesc creştinismul popoarele africane odinioară păgâne, deşi el s-a propovăduit doar în zona subsahariană în ultima sută de ani. Romano-catolicismul şi diversele secte protestante au făcut mulţi adepţi în Africa, dar cei ce caută cu adevărat rădăcinile crcştinismului găsesc Ortodoxia. Poate că nu toţi cunoaşteţi istoria a doi seminarişti anglicani din Uganda anilor ’20, care prin studiile lor au ajuns la concluzia că numai Ortodoxia este «adevărata credinţă veche» din care au ieşit toate sectele moderne din Occident. Astăzi Bisericile Ortodoxe Africane din Uganda, Kenia şi din alte ţări din estul Africii sunt pilde ale rodniciei căutării Ortodoxiei. Cu foarte putin ajutor din partea lumii ortodoxe, ele au ajuns la deplinătatea Ortodoxiei, ferindu-se de capcanele în care au căzut mulţi convertiţi din Occident“.

După adormirea Părintelui Serafim, o misiune din cealaltă latură a continentului african, cea din Zair, a cunoscut o creştere însemnată, mulţumită îndeosebi cuviosului Ieromonah Cosma Aslanidis (+ 1989) şi altor calugări misionari de la Muntele Athos. Ulterior, un preot grec din Australia, Arhimandritul (acum Episcopul) Nectarie Kellis, a început o misiune ortodoxă în Madagascar, care la ora actuală este înfloritoare. Mii de suflete au fost botezate în aceste ţări, slujind lui Iisus Hristos în smerenie, sărăcie şi adevăr. Părintele Serafim s-ar fi bucurat să vadă toate acestea.

[...] In strânsă legătură cu căutarea rădăcinilor, arăta Părintele Serafim, se află şi căutarea stabilităţii:

„Stabilitatea Ortodoxiei este adevărul neschimbător pe care l-a primit şi l-a transmis din generaţie în generaţie, din vremea lui Hristos şi a Apostolilor Săi, până în zilele noastre. Deci nu este de mirare că atrage sufletele însetate mai ales de adevăr – de acel adevăr care vine de la Dumnezeu şi care dă sens şi un punct de sprijin tuturor celor rătăciţi pe marea acestei vieţi. Insă probabil lucrul cel mai profund şi mai atractiv al Ortodoxiei de astăzi este mesajul ei de dragoste. Cel mai dezamăgitor lucru din lumea de azi este că a devenit asa de rece si lipsita de inima. In Evanghelia de la Matei, Domnul nostru ne spune că principalul semn al vremurilor de pe urma va fi faptul ca dragostea multora se va raci (Mt. 24, 12); iar Apostolul dragostei, Sf. Ioan Teologul, scrie ca Domnul a spus ca principalul semn de recunoaştere a ucenicilor Săi este dragostea dintre ei (In. 13, 35).

Cei mai influenţi dascăli ortodocşi din vremurile mai recente au fost şi cei mai plini de dragoste, atrăgând oamenii la bogăţiile credinţei ortodoxe prin pilda dragostei lor copleşitoare şi plina de jertfelnicie: Sf. Ioan din Kronstadt, Sf. Nectarie al Pentapoliei şi Arhiepiscopul nostru Ioan Maximovici. [...]

Pătrunzându-ne de învăţăturile evanghelice şi încercând să trăim după ele, ar trebui să avem dragoste şi milă pentru sărmana omenire din ziua de azi. Nu cred ca oamenii să fi fost freodată mai nefericiţi decât azi, în ciuda tuturor facilităţilor şi aparatelor pe care ni le furnizează societatea noastră. Oamenii sufera si mor din lipsă de Dumnezeu iar noi îi putem ajuta dandu-le pe Dumnezeu. Este adevărat că dragostea multora s-a răcit în zilele noastre, dar noi să nu fim reci. Cata vreme Hristos ne trimite har şi ne încălzeşte inimile, nu avem voie sa ne racim” .

Nădejdea Părintelui Serafim pentru convertirea sufletelor la Ortodoxie era înrădăcinată în credinţa că Biserica Ortodoxă, fiind cu adevărat Biserica întemeiată de Hristos, detine plinătatea harului lui Hristos şi toate mijloacele date de El omenirii spre a se pregăti pentru împărăţia Lui. Intr-o scrisoare către Alison, scrisă in 1963 la puţin timp dupa convertirea sa, Părintele Serafim afirma:

„Ortodoxia este pregătirea sufletelor pentru această Impărăţie, Impărăţia Cerurilor. Bisericile schismatice au uitat, într-o măsură mai mare sau mai mică, acest adevăr şi au făcut compromisul cu lumea; singura Ortodoxia a ramas nelumeasca. Ţelul vieţii ortodoxe (de care toţi suntem departe) este acela de a ne trai viata aceasta amintindu-ne mereu de cealalta si a deslusi inca de pe acum, prin harul Domnului, inceputul acelei vieti”.

Nădejdea Părintelui Serafim în Biserică era, în ultimă instanţă, o nădejde în viaţa cealaltă, căci numai crezând în Hristos şi participând la viaţa Trupului Său pe pamant, vom trăi pururea în Trupul Său în ceruri. Aceasta - viaţa veşnică în Hristos, în împărăţia Cerurilor - era ţelul ultim al Părintelui Serafim”.

(Fragment din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Cap. 99, “Nadejde”)

• Prima parte a aceluiasi capitol, la fel de interesanta, la: Din “Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”: TOATA NADEJDEA LA HRISTOS!

Sfînta Olimpiada a fost numită după numele maicii sale. Ea s-a născut în Constantinopol din părinţi slăviţi şi de neam mare. Tatăl ei a fost unul din cei mai renumiţi senatori, Anusie Secundul, iar maica sa a fost fiica slăvitului Avlavie eparhul, care se pome-neşte în minunile arhiereului lui Hristos, Nicolae. Acela, în zilele Marelui Constantin, era întîiul după împărat. Deci, Olimpiada, fiica lui Avlavie, a fost mai întîi logodită cu Consta, fiul cel tînăr al Marelui Constantin, care a luat împărăţia Romei celei vechi după tatăl său. Dar el fiind ucis mai înainte de nuntă, ea a fost dată după Arsac, împăratul Armeniei, dar nici cu acela n-a trăit multă vreme şi a rămas văduvă. Deci, însoţindu-se cu senatorul cel mai sus zis, Anusie Secundul, a născut pe Sfînta Olimpiada, care neavînd încă vîrsta desăvîrşită, părinţii au logodit-o cu un tînăr de bun neam, fiul lui Nevredie eparhul.

Nunta lor fiind îndelungată şi trecînd 12 luni, mirele a murit, iar Olimpiada a rămas fecioară văduvă. Deci, chiar dacă cu anii era desăvîrşită, n-a voit să se mai logodească cu alt mire, ci a dorit ca să petreacă toate zilele vieţii sale în feciorie şi în întreagă înţelepciune. Murindu-i părinţii, ea a rămas moştenitoarea multor bogăţii şi averi fără de număr. Dar pe toate le-a încredinţat lui Dumnezeu şi cu mînă darnică le-a împărţit celor ce aveau trebuinţă: bise-ricilor, mînăstirilor, vieţuitorilor în pustie, bolniţelor, caselor de săraci, caselor celor primitoare de străini, sărmanilor, văduvelor celor ce se primejduiau în sărăcie mare, la cei ce şedeau în temniţe şi în legături, la cei ce erau în surghiunie departe, într-un cuvînt, la toţi din nevoi le trimitea milostenie îndestulată, încît se umpleau de îndurările ei multe ţări. Ea însă petrecea în rugăciuni şi în postiri, omorîndu-şi trupul cu totul şi robindu-l duhului.

Pe vremea aceea împărăţea Teodosie cel Mare, tatăl lui Arcadie şi a lui Onorie. El, avînd o rudă cu numele Elpidie, voia să dea după dînsul pe fericita Olimpiada, deoarece era tînără şi foarte frumoasă. Ea însă nu voia. Împăratul a trimis la dînsa de multe ori, rugînd-o şi sfătuind-o să se însoţească cu Elpidie, rudenia lui. Ea nu voia nicidecum, deşi auzea oarecare îngroziri şi ştia că împăratul se porneşte spre mînie. Deci a trimis răspuns, zicîndu-i astfel: "Împărate şi domnul meu, dacă Dumnezeu ar fi voit să fiu în însoţire, atunci nu mi-ar fi luat pe bărbatul meu cel dintîi. Dar, de vreme ce ştia că nu-mi este de folos în viaţa aceasta să fiu cu bărbat, a dezlegat pe bărbat din viaţa cea împreună cu mine şi pe mine m-a eliberat din jugul cel greu al însoţirii, punînd în mintea mea jugul Său cel bun".

Împăratul, mîniindu-se, a poruncit eparhului cetăţii să ia toată averea ei în stăpînirea sa, iar pe ea s-o păzească pînă ce va împlini 30 de ani. Eparhul, nu atît din porunca împăratului, cît din îndemnul lui Elpidie, îi făcea atîta necaz şi strîmtorare, încît nu numai că nu-i lăsase nimic din averea sa, dar chiar pe ea o ţinea sub stăpînirea lui. Pentru că n-o lăsa să vorbească nici cu arhiereii cei plăcuţi lui Dumnezeu, nici să se ducă la biserică. El făcea aceasta, ca ea, supărîndu-se, să se ducă după bărbat. Ea însă, bucurîndu-se mai mult, mulţumea lui Dumnezeu.

După cîtăva vreme, Sfînta Olimpiada a scris împăratului astfel: "Împărătească milă şi cuvioasă datorie mi-ai făcut mie, stăpîne al meu, poruncind altuia să rînduiască şi să păzească sarcina mea cea grea, de care mă îngrijeam. Dar îmi vei face o mai mare facere de bine, dacă vei porunci pristavului să împartă toate averile mele bisericilor, săracilor şi celor neputincioşi, ca să pot scăpa de slava deşartă, nedînd singură, şi să nu fiu cu grijă pentru fireasca bogăţie, tulburîndu-mă pentru averile pămînteşti care pier repede".

Împăratul, citind acea scrisoare a ei şi socotind singur în sine, a poruncit să-şi stăpînească ea singură averile, pentru că auzise de viaţa ei îmbunătăţită, petrecută în mare înfrînare şi în aspră omorîre de sine, fiind plăcută lui Dumnezeu. Ea nu mînca nimic din animalele care se tăiau, nici nu intra în baie. Iar cînd avea trebuinţă să se spele pentru curăţenia trupească, atunci intra cu o cămaşă într-un vas plin cu apă caldă şi astfel se spăla. Ea, nu numai de slujnicile care îi slujeau, se ruşina, dar şi de sine însăşi, nevoind să se uite la goliciunea trupului său.

Pentru o înţelepciune ca acesta şi cinstită viaţă a sa, Sfînta Olimpiada, de ale cărei fapte bune se minunau şi arhiereii, a fost înălţată la bisericeasca slujbă a diaconiei de Preasfinţitul Patriarh Nectarie, făcînd-o diaconiţă. Ea slujea Domnului cu celelalte sfinţite diaconiţe în cuvioşie şi dreptate, întocmai ca Sfînta Ana, văduva cea din Evanghelie, care nu ieşea din biserică, slujind ziua şi noaptea cu post şi rugăciuni.

Viaţa fericitei Olimpiada era atît de neprihănită, încît nici vrăjmaşii nu puteau să găsească vreo pricină asupra ei. Pentru că vrăjmaşii care duşmăniseră pe Sfîntul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, erau vrăjmaşi şi nevinovatei roabe a lui Hristos. Cel mai mult, Teofil, Patriarhul Alexandriei, s-a mîniat asupra ei, pentru că ea primea cu mare cinste şi odihnea pe toţi monahii străini, care veneau în Constantinopol, pe care el îi alungase din pustia Egiptului, slujindu-le din averea sa. Chiar şi pe Teofil, ea îl odihnise mai înainte de multe ori şi îl cinstea cu daruri; despre aceasta se scrie pe larg în viaţa Sfîntului Ioan Gură de Aur.

Dar el, mîniindu-se împotriva ei, pe de o parte, pentru monahii cei zişi mai înainte, iar pe de alta, pentru Sfîntul Ioan Gură de Aur, se ispitea cu cuvinte hulitoare şi cu pricini nedrepte s-o necinstească. Însă nimeni nu credea învrăjbitoarele lui minciuni şi clevetiri, de vreme ce toţi o ştiau pe dînsa că este cu viaţă curată şi sfîntă.

Această roabă adevărată a lui Hristos, despre a cărei laudă străbătuse slava prin toate bisericile, a făcut asemenea samarinea-nului din Evanghelie, care, pe omul cel rănit de tîlhari şi nebăgat în seamă de trecători, l-a pus pe dobitocul său şi l-a dus în casa de oaspeţi, avînd purtare de grijă pentru dînsul. Ea a fost adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-şi plece capetele; a fost purtătoare de grijă cu osîrdie pentru cei săraci şi bolnavi, pentru cei vătămaţi de răni, aruncaţi pe uliţe şi părăsiţi de toţi şi, pe drept cuvînt, a fost o adevărată mamă duhovnicească şi lucrătoare a tuturor faptelor de milostivire. Cîtă avere nu cheltuia ea cu facerile de bine, dînd la săraci în toate zilele: aur şi argint, haine şi hrană, şi la cei scăpătaţi toate cele de trebuinţă! Dar toate acestea nu este cu putinţă a le spune.

Sfînta Olimpiada făcea mult bine şi arhiereilor care veneau la Constantinopol pentru trebuinţele lor, împlinindu-le nevoile lor cu toată îndestularea. Ea a slujit bine din averea sa şi Sfinţitului Amfilohie, Episcopul Iconiei, şi lui Optim al Pontului. Iar mai înainte a slujit şi Sfîntului Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, care fusese arhiereu în Constantinopol, înaintea lui Nectarie; lui Petru al Sevastiei, fratele Marelui Vasile; şi lui Epifanie al Ciprului, dăruindu-le din destul aur, argint şi podoabe bisericeşti. Iar lui Optim, care a murit în Constantinopol, i-a închis ochii cu mîinile sale.

Dar nu numai sfinţilor şi bărbaţilor celor îmbunătăţiţi, ci şi clevetitorilor şi învrăjbitorilor le făcea faceri de bine, precum lui Antioh, episcopul Ptolemaidei, lui Acachie al Veriei, lui Severian al gavalilor şi celor asemenea. Ea era fără de răutate, dîndu-se lui Dumnezeu cu totul. Drept aceea, averile pe care le avea, nu le socotea ca ale sale, ci ale lui Dumnezeu. Sfîntul Ioan Gură de Aur o cinstea ca pe o mare roabă a lui Dumnezeu şi o iubea cu dragoste duhovnicească, precum altădată Sfîntul Apostol Pavel iubea pe Persida, despre care scria: Sărutaţi pe Persida cea iubită, care mult s-a ostenit pentru Domnul. Sfînta Olimpiada nu a făcut mai puţin decît Persida, ostenindu-se mult pentru Domnul, căci slujea sfinţilor cu mare credinţă şi dragoste fierbinte.

Cînd Sfîntul Ioan Gură de Aur a fost izgonit din scaunul său, fără de vină şi cu judecată nedreaptă, fericita Olimpiada cu celelalte diaconiţe au plîns foarte mult. Sfîntul Ioan, la cea din urmă ieşire a sa din biserică, a intrat la locul de botez şi a chemat pe fericita Olimpiada cu Pentadia, pe Procla şi Salvina, diaconiţele care şi-au împodobit fecioria lor cu bunătăţi alese, şi le-a zis: "Apropiaţi-vă aici, fiicelor, şi ascultaţi-mă pe mine, căci precum văd acum, cele lucrate pentru mine au ieşit la sfîrşit. Însă şi eu acum am săvîrşit alergarea mea şi socotesc că de acum n-o să mai vedeţi faţa mea. Dar vă rog să nu vă despărţiţi de Biserică pentru episcopul pe care îl vor pune în locul meu, ori după nevoie, ori cu sfatul cel de obşte; ci să vă supuneţi lui ca şi lui Ioan. Pentru că Biserica nu poate să fie fără de episcop, şi astfel veţi primi de la Dumnezeu mila Sa. Pomeniţi-mă şi pe mine în rugăciunile voastre!"

Ele, plîngînd, au căzut înaintea lui cu feţele la pămînt. Apoi sfîntul a plecat în calea rînduită lui, în surghiun. După izgonirea lui, aprinzîndu-se biserica cea sobornicească şi arzînd o mare parte a cetăţii, atunci cei ce au fost prietenii Sfîntului Ioan erau cercetaţi de eparhul cetăţii dacă sînt vinovaţi pentru focul acela, ca şi cum dînşii ar fi pus foc bisericii. Atunci Sfînta Olimpiada a răbdat pentru acea năpastă, ca şi cum ea ar fi fost pricinuitoarea acelei arderi. Deci, au adus-o la judecată şi au întrebat-o cu groază, pentru că eparhul era cumplit şi fără de omenie. Dar, deşi nu s-a dovedit vina ei, însă acela a judecat cu nedreptate, ca Olimpiada să dea o sumă mare de aur pentru pricina arderii, de care ea nu era vinovată.

După aceasta, sfînta a părăsit Constantinopolul şi s-a dus la Cizic. Însă vrăjmaşii nu i-au dat pace nici acolo, ci, osîndind-o la izgonire, au surghiunit-o în Nicomidia. De acest lucru înştiinţîndu-se Sfîntul Ioan Gură de Aur, i-a scris o carte din surghiunia lui, mîngîind-o în necazurile ei. Fericita, petrecînd în surghiunie multă vreme şi răbdînd multe chinuri, s-a mutat către Domnul. După ce s-a sfîrşit din viaţă şi încă fiind neîngropat cinstitul ei trup, sfînta s-a arătat în vis episcopului Nicomidiei, zicîndu-i: "Să pui trupul meu într-o raclă de lemn şi să-l arunci în mare, ca să fie îngropat la malul unde va fi dus de valuri". Episcopul aşa a făcut. De aceea racla, fiind dusă de valuri, a ieşit la mal la un loc care se cheamă Brohti, unde era biserica Sfîntului Apostol Toma. Acolo s-a făcut înştiinţare de la Dumnezeu locuitorilor acelui loc, despre trupul Sfintei Olimpiada. Iar ei, ieşind la mal şi găsind racla cu trupul, l-au pus în biserica Apostolului Toma şi se dădeau tămăduiri de toate neputinţele.

După mulţi ani, năvălind barbarii, au ars biserica, iar moaştele sfintei au rămas nearse. Ei le-au aruncat în mare, iar acolo unde s-au aruncat moaştele, apele erau însîngerate. Dumnezeu înştiinţînd pe credincioşi de pătimirea roabei Sale, ei iarăşi au scos din mare moaştele cele făcătoare de minuni. De acest lucru aflînd Patriarhul Serghie, a trimis pe preotul Ioan şi i-a poruncit să aducă acele moaşte cu cinste la Constantinopol. Cînd preotul a ajuns la locul acela şi a ridicat sfintele moaşte, a curs dintr-însele mult sînge. Aceasta a fost la toţi de mare mirare, căci după două sute de ani, curgea sînge din oase uscate, ca dintr-un trup viu. Acele moaşte sfinte şi făcătoare de minuni, au fost duse în mînăstirea de fecioare, pe care a zidit-o Sfînta Olimpiada. Multe minuni se făceau la acele sfinte moaşte, pentru că toate bolile se tămăduiau şi diavolii se izgoneau cu rugăciunile Sfintei Olimpiada şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă - Viaţa acestei sfinte este adunată din Lavsaiconul lui Paladie, din scrierea lui Nichifor, din cartea lui Sozomen şi din viaţa Sfîntului Ioan Gură de Aur, precum şi din ale cărţi.

Viaţa necenzurată a Părintelui Arsenie Papacioc – Apostolul iubirii al Neamului românesc

Parintele Aldea despre lectiile esentiale pentru noi ale marturisitorilor din inchisorile comuniste. CE INVATAM DIN CADERILE SI RIDICARILE NOILOR MARTIRI? CUM LUPTAM IMPOTRIVA DIAVOLULUI?

“Nu agitatiile politice, nu acuzele interminabile, si nu disperarile fata de conspiratiile unora sau altora pot sa elibereze lumea, nu! Ci adancirea tainei lui Hristos, apropierea de Hristos…”

“Daca ne uitam in inchisoare, vedem ca cei care au incercat sa fie tari, ca sa zic asa, cu pumnul, sa se ridice asa fortosi, au cazut foarte repede, iar cei care s-au intors catre adancurile lor, pentru ca acolo sa deschida portile lui Dumnezeu, aceia au tinut cel mai bine, au rezistat cel mai mult”.

“Despre sfintii inchisorilor si despre suferintele celor din inchisoare s-a scris cate ceva, destul de mult poate, prea mult pentru ca  un om obisnuit sa poata cuprinde tot ceea ce s-a scris, dar nici pe departe de ajuns. Si este foarte greu sa vorbesti despre cei care au suferit in inchisori pentru ca sunt foarte multi, oameni foarte deosebiti intre ei, care au avut cruci foarte grele si foarte deosebite. Chiar daca pentru cineva din afara, poate sa para ca celulele erau la fel, si prin urmare si destinele celor de-acolo erau la fel, nu a fost asa. Au fost drumuri foarte, foarte deosebite intre ele, dupa cum si oamenii au fost foarte deosebiti intre ei.

Si, inca odata as spune, foarte multa bogatie de jertfa, de suferinta, de durere, de cadere si de ridicare. Noi, fie ca ne dam, fie ca nu ne dam seama, ne hranim din jertfa lor. Pentru ca si in Romania de astazi, si in lumea de astazi, traieste datorita jertfei celor dinainte. Astazi este, sigur, la moda sa se alerge dupa placeri, dupa pofte, dupa distractii, iar jertfa este un lucru simpatic, atunci cand apare in filme, la televizor, dar nu este un lucru pe care omul sa si-l asume cu adevarat. Tuturor le plac eroii din filme, insa nicunul nu se gandeste serios, sa-si ia o cruce si sa si-o duca pana la capat, sau, mai bine zis, si cei care o fac sunt foarte putini.

Si chiar si apropierea fata de sfintii inchisorilor se face, de multe ori tot pe aceste linii ale veacului de acum, cu foarte multa trufie, si foarte putina smerenie. Pana la urma ar trebui, insa, sa intelegem ca fara ei noi n-am fi putut exista. Fara femeile care acum 150 de ani sau acum doua sute de ani, sau acum trei sute de ani, stateau la cratita, si isi cresteau copiii, si se jertfeau, nici unul dintre noi nu ar mai fi astazi. Daca s-ar fi gandit si ele ca e mai bine sa aibe si ele o viata usoara, si ca n-are rost sa faca copii – mai ales ca erau vremuri cumplite, cu razboie, cu amenintari, cu navaliri – noi n-am mai exista astazi, tot neamul s-ar fi stins de mult. Si daca cei care au fost chinuiti pentru Hristos in secolul al XVIII-lea si in secolul al XIX-lea, s-ar fi gandit si ei sa mearga altfel, sa le fie mai bine, sa mearga in rand cu lumea, credinta ar fi pierit de mult in aceasta tara si Romania ar fi fost o tara pagana. Ne-am fi nascut intr-o tara pagana si foarte putini dintre noi ar fi putut vreodata sa-L urmeze pe Hristos.

Astazi putem sa-L urmam pe Hristos, dar cei mai multi dintre noi nu o facem. Si aici este o deosebire cutremuratoare intre noi si sfintii inchisorilor. Pentru acest lucru este nevoie sa fie cat mai multe carti despre jertfa lor, fiindca, inca o data o spun, fara jertfa nu exista mantuire. Si fara jertfa nu putem sa fim ai lui Hristos. Daca este sa vorbim despre sfinti, despre toti sfintii care au fost vreodata, trebuie sa intelegem ca primul lucru care a insemnat ceva, a fost jertfa.

Si chiar si pentru aceasta conferinta, a fost, din cate am vazut eu, destula discutie, destula dezbinare si tulburare, desi ar trebui sa ne unim cu totii cand este vorba despre acesti oameni care au suferit pentru Hristos si sa nu existe dezbinari. Daca am avea dragostea pe care au avut-o ei pentru Dumnezeu…!

Sfantul Apostol Pavel zice asa:

“Voiesc ca voi să ştiţi, fraţilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, in aşa fel că lanţurile mele, pentru Hristos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul şi tuturor celorlalţi, si cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu. Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă. Unii o fac din iubire, ştiind că stau aici pentru apărarea Evangheliei; ceilalţi, însă, – din zavistie – vestesc pe Hristos, nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanţurile mele. Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos se propovăduieşte şi întru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura. (Filipeni 1,12-18)”.

Vedeti ce inseamna dragostea adevarata de Hristos, chair si atunci cand era facuta de unii care din propovaduire doreau de fapt sa sporeasca suferintele Sfantului Apostol Pavel, el se bucura foarte mult, pentru ca tot rostul vietii lui era Hristos, si vestirea lui Hristos nu putea decat sa-l bucure.

Iar pentru noi este acest cuvant care, zic eu ca ar trebui sa ne ramana in suflete, din aceeasi Epistola, Epistola catre Filipeni a Sfantului Apostuol Pavel :

“Să vă purtaţi numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie venind eu şi văzându-vă, fie nefiind de faţă, să aud despre voi că staţi într-un duh, nevoindu-vă împreună întru-un suflet, pentru credinţa Evangheliei fără să vă înfricoşaţi întru nimic de cei potrivnici, ceea ce pentru ei este un semn de pierzare, iar pentru voi de mântuire, şi aceasta este de la Dumnezeu. Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El, ducând aceeaşi luptă, pe care aţi văzut-o la mine şi o auziţi acum despre mine” (Filipeni, 1, 27-30).

Deci, lectia pe care o da Sfantul Apostol Pavel este aceeasi lectie pe care ne-o dau si sfintii marturisitori din inchisorile comuniste.

Pentru cei care-L iubesc pe Hristos, li s-a daruit acest dar mare, sa sufere impreuna cu Hristos. Suferinta este o cale a curatiei, calea prin care ne desprindem de obisnuinta pacatului, si cu care izbutim sa ne insusim felul de a fi, foarte, foarte neobisnuit pentru noi, al lui Dumnezeu.

Dumnezeu a lasat toate ca sa se faca Om, pentru ca in felul acesta sa Il poata izbavi pe om. Omul, de obicei nu lasa aproape nimic pentru Dumnezeu, si chiar cand face un sacrificiu cat de mic pentru Dumnezeu, se asteapta ca Dumnezeu sa-i fie foarte recunoscator. In fapt noi ar trebui sa  luptam sa castigam generozitatea nesfarsita a lui Dumnezeu. Aceasta este starea in care ar trebuie sa fim in chip firesc. Sa nu sa ni se para ceva neobisnuit in a ne jertfi, in a darui, in a fi asemenea lui Dumnezeu, pentru ca de fapt asta este porunca data de Hristos inca din predica de pe munte: “Fiti desavarsiti precum Tatal vostru ceresc desavarsit este“. Ar trebui sa avem o dragoste inteleapta care sa-i poata cuprinde pe toti, si cand spun “sa-i poata cuprinda pe toti“, aici intra si cei mai cranceni dusmani ai nostri.

Ce se vede in realitate stim: foarte multa dezbinare intre crestini, foarte multa dezbinare intre cei care isi spun crestini, foarte multa trufie, foarte multa ranchiuna, greutate de a trece peste cea mai mica contrazicere a celuilalt; lucruri triste si care arata foarte multa imaturitate duhovniceasca. Cu totul si cu totul altfel ar trebui sa fie comunitatea noastra. Si, daca ne uitam la sfintii inchisorilor, ne dam seama cat de departe suntem noi de masura jertfei lor.

Cartea aceasta “Marturisitorii” din inchisorile comuniste, am spus, este numai una, dar este una de mare folos pentru ca avem nevoie de ele si de toate marturiile sfinteniei celor din inchisoare. De ce avem nevoie de ele? Pentru ca sunt o scoala. O scoala pe care ar trebui sa o urmam.

Am, alaturi de cartea despre care vorbim astazi, cartea lui Demostene Andronescu, “Reeducarea de la Aiud. Peisaj launtric“. Imi place foarte mult aceasta carte a “Reeducarii de la Aiud” pentru ca vorbeste mult despre caderi, despre clipele de slabiciune, despre alunecare. Si, aceste clipe de alunecare sunt de cea mai mare insemnatate. Daca le invatam asa cum trebuie, pot fi cheia mantuirii noastre.

In prefata minunata pe care a scris-o la “Patericul Egiptean“, Parintele Bartolomeu Anania spune ca poate unii se vor scandaliza de cadere – de caderile care sunt infatisate in Pateric – dar nu le va ramane straina lectia redresarii, a ridicarii, a indreptarii. Si intr-adevar este o lectie fundamentala.

De obicei, se prabusesc ca sa nu se mai ridice niciodata cei care se cred perfecti, cei care isi inchipuie ca o data ce au inteles ceva, si li se pare lor ca au inteles adevarul, nu vor mai cadea niciodata, devin proprietarii adevarului. De fapt toti cadem, toti cadem! Incepand cu mine, si continuand cu oricare. Nu este niciunul care sa nu cada, nu este niciunul care sa nu aibe clipe de slabiciune, nu este niciunul care sa nu alunece. Ce este minunat este faptul ca Dumnezeu te iubeste si in cadere, si asteapta sa te ridici, si sta langa tine, si te ajuta neincetat. Si pana la urma este alegerea ta de a te intari in trufie, ca sa ramai in cadere, sau de a te intari in smerenie, si a accepta ca esti un om slab care cade, si sa te intorci catre Dumnezeu si sa-L iei in brate, pentru ca atata asteapta Dumnezeu, ca sa te ridici, sa te intorci catre El. Aceasta este de fapt lectia celor din inchisoare.

Eu nu pot sa nu ma gandesc, de pilda, la Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pe care am avut binecuvantarea sa-l cunosc si eu un pic, si care in inchisoare a cazut. A cazut foarte tare, a cazut atat de tare, incat a devenit pentru o vreme, el insusi, tortionar. Iar apoi, prin mangaierea si dragostea de Dumnezeu, s-a ridicat atat de sus, incat nu a mai putut fi prabusit niciodata de catre dusmanii lui Hristos, care l-au torturat cumplit de mult in fel si chip, dar nu au mai izbutit sa-l faca inca odata sa cada atat de adanc si atat de tare, chiar daca a avut si el clipele lui de slabiciune sau greselile lui. Si acest lucru ne arata noua ca trebuie sa ne asteptam la cadere. Nu trebuie sa fim cumva, vreo clipa, convinsi: “eu n-o sa cad nicodata“, dar in acelasi timp trebuie sa avem incredere ca Dumnezeu, si daca vom cadea, ne va ridica. Doar aceasta nadejde, in ocrotirea lui Dumnezeu, ne poate tine chiar sa nu cadem. Atata vreme cat exista aceasta smerenie de a sti ca poti oricand sa cazi, cata vreme exista aceasta smerenie, Dumnezeu te tine. In clipa cand o pierzi, vei cadea, pentru ca Dumnezeu n-o sa te mai tina. De ce starui pe aceste lucruri? Fiindca vremea prigoanei si vremea marturisirii este acum, in fiecare clipa.

In Moliftele Sfantului Vasile cel Mare este un cuvant foarte frumos si foarte folositor despre diavol. Se spune despre diavol ca “este vazut pentru nerusinare, si nevazut pentru fatarnicie“. Deci cand se fatarniceste, se ascunde, se face ca nu este acolo, dar nu o face din smerenie, ci din fatarnicie, ca sa poata ataca nevazut. Intotdeauna, dar intotdeauna diavolul a prigonit si va prigoni Biserica, si pe cei care sunt ai lui Hristos. Cei care voiesc sa traiasca cucernic in Hristos vor fi prigoniti.

Este un lucru pe care trebuie sa-l stim, si trebuie sa-l stim nu numai pentru a fi pregatiti, ci pentru a ne bucura. Fiindca stiti cine sunt cei care nu sunt prigoniti? Cei care nu sunt ai lui Hristos. Daca cineva o duce bine si este lipsit de orice fel de prigoana, si de orice fel de incercare, si de orice fel de greutate, si toata lumea se poarta frumos cu el, omul acela este pe un drum foarte gresit si care duce foarte departe de Dumnezeu.

Ar trebuie sa invatam de la sfintii inchisorilor sa ne bucuram cu adevarat in necazuri, in greutati, sa ne luam crucea, sa nu ne dorim o viata usoara, sa ne speriem cand viata este usoara si cand o ducem prea bine – si se cuvine cu adevarat sa ne inspaimantam. Si sfintii din vechime, atunci cand vedeau ca au o viata usoara, si ca nu sunt necajiti in vre-un fel sau altul din afara, se mustrau pe ei insisi ca si cum ar fi fost parasiti de harul lui Dumnezeu, si se osteneau cu postul, si cu rugaciunea, si cu metaniile, mult, mult, mult de tot. Ce bine faceau! Dupa cum ne arata istoria Bisericii, foarte bine faceau!

Acesti sfinti ai inchisorilor au avut multe caderi. Este un lucru de care, de obicei, se vorbeste mai greu si mai pe ascuns, ca si cand ar fi ceva de rusine. Dar nu este de rusine, dimpotriva. Daca m-a uimit ceva la sfintii inchisorilor atunci cand, venind la credinta, m-am apropiat de ei, si am aflat despre ei, si am inceput sa inteleg despre ei, m-a uimit faptul ca foarte multi dintre ei la inceput nu aveau o pregatire crestina, nu stiau foarte multe din lucrurile chiar elementare, fundamentale ale credintei. Multe dintre ele le-au invatat in inchisoare, le-au invatat in inchisoare de la cei peste doua mii de preoti pe care Dumnezeu a vrut sa-i treca prin inchisorile comuniste, de la nenumaratii calugari pe care Dumnezeu a vrut sa-i treaca prin inchisorile comuniste, si de la aceia dintre mireni care au fost prinsi de lucratorii lui antihrist pregatiti, si care intr-adevar stiau pentru ce sufera si ce este razboiul duhovnicesc. De la acestia au invatat si ceilalti foarte mult si au putut sa-si indrepte nenumarate din greselile si lipsurile pe care le aveau. Si a fost pentru mine un lucru uimitor sa vad cum, acolo in inchisoare, pentru cei care sunt cu adevarat mari, principala preocupare nu era eliberarea, nu era daca vin americanii sau daca vin francezii sau britanicii, sau alt ceva de acest fel. Principala preocupare era lupta impotriva pacatului, eliberarea de pacat, apropierea de Hristos, intelegerea credintei.

Noi nu suntem intotdeauna foarte pregatiti teologic, desi ne-ar placea sa ne inchipuim ca suntem, dar nu este asa. In fapt nimeni nu este pregatit teologic nici macar cat este diavolul, si diavolul a cazut. Deci nu suntem, nu suntem prea bine pregatiti teologic, dar noi sa aruncam grija noastra catre Dumnezeu. Asta ne arata sfintii inchsorilor. Chiar si aceia dintre ei care nu erau foarte bine pregatiti teologic, daca si-au pus nadejdea in Dumnezeu au fost izbaviti. Uneori rugaciunile lor au fost foarte naive, uneori gesturile lor au fost foarte naive, si poate unii le iau in ras, nu le pretuiesc indeajuns. Uneori s-a intamplat sa fie inselati usor, sa dea o semnatura pe care au socotit-o fara insemnatate si de fapt prin asta sa faca o eroare, sa greseasca foarte tare; sa nu reziste la lucruri care privite, asa din fotoliu, sau de pe scaun, par usor de dus – un pic de bataie acolo, un pic de foame dincolo – dar s-au ridicat. Si inca odata spun: s-au ridicat, si s-au ridicat iar, si iar, pana cand au devenit biruitori. Insa sfintii inchisorilor ne invata inca ceva: ca dupa ce au iesit din puscarie, batalia a trebuit dusa mai departe.

Si aici este un punct foarte mare, pentru ca sunt destui care au cazut foarte tare tocmai la sfarsitul chinului lor din inchisoare [sau dupa ce au iesit din inchisoare].

Fiindca razboiul nu inceteaza niciodata, si este o mare amagire sa ne inchipuim ca inceteaza vreodata razboiul diavolul impotriva noastra, ca vreodata diavolul este multumit cata vreme nu ne vede in fundul Iadului. Nu este multumit.

Sfantul Antonie cel Mare, cand era dus de ingeri catre ceruri, nu avea incredere ca s-a mantuit. Pana n-a intrat pe portile Raiului, inca nu credea ca s-a mantuit. Abia atunci s-a linistit sufletul lui, si a avut incredere ca s-a terminat cu razboiul acesta nevazut. Si intr-adevar se da, se da pana la capat.

Trebuie sa incercam sa adunam toate marturiile acestea ale sfintilor inchisorilor, toate marturiile minunilor facute de ei, ca sa intelegem ca Dumnezeu este cu noi, ca Dumnezeu este aici, si ca in acest veac atat de intunecat si de pustiu pentru unii, de fapt, lumina lui Hristos lumineaza tuturor, doar ca noi ne inchidem ochii si n-o vedem.

Mie mi se par foarte primejdioase si foarte pilduitoare pentru lumea de acum, artificiile, focurile de artificii. Daca stai noaptea, in intunericul noptii, linistit, incetul cu incetul ochii ti se obisnuiesc cu intunericul si ajung sa vada lumina, chiar foarte slaba, s-o vada. Si poti sa vezi, si poti sa-ti gasesti drumul. Dar daca izbucnesc artificiile, ele iti atrag indata privirea, sunt minunate, sunt stralucitoare, numai ca dupa aceea te lasa intr-un intuneric mai mare decat ai fost inainte; nu mai vezi, nu-ti mai vezi drumul. De fapt te inseala, nu te ajuta. Cam asa este societatea de astazi, lumea de astazi, are tot felul de lumini puternice, tot felul de focuri de artificii care rapesc inima omului, si-l fac sa nu mai vada ceea ce este esential, iar pe urma omul ramane in intuneric, intr-un intuneric foarte adanc, si foarte intristator, si deznadajduitor, si ajunge chiar pana la sinucidere. Sunt tot mai multe cazuri de sinucidere, si cu cat lumea o duce mai bine, cu atat se sinucide mai mult, pentru ca lipseste rostul vietii, lipseste Dumnezeu. Omul s-a lasat amagit, s-a lasat inselat, s-a lasat atras de aceste artificii, de sacanteierile artei, nu-i asa, a cinematografiei, televiziunii, internetului, jocurilor pe computer. Si L-a pierdut din vedere pe Cel Care este Lumina adevarata, pe Dumnezeu. Si fuge omul dupa lumini mincinoase, intr-un intuneric din ce in ce mai adanc, pentru ca paraseste neincetat Lumina cea vesnica.

Asa cum sfintii au gasit, in intunericul inchisorilor, cea mai deplina lumina a lui Hristos, la fel si noi am putea sa o gasim, daca am avea taria sa ne despartim de iluziile care astazi bantuie lumea. Nu agitatiile politice, nu acuzele interminabile, si nu disperarile fata de conspiratiile unora sau altora pot sa elibereze lumea, nu! Ci adancirea tainei lui Hristos, apropierea de Hristos.

Zice Scriptura: “stati impotriva diavolului si el va fugi de la voi“. Daca ne uitam in inchisoare, vedem ca cei care au incercat sa fie tari, ca sa zic asa, cu pumnul, sa se ridice asa fortosi, au cazut foarte repede, iar cei care s-au intors catre adancurile lor, pentru ca acolo sa deschida portile lui Dumnezeu, aceia au tinut cel mai bine, au rezistat cel mai mult.

Fiindca “stati impotriva diavolului si el va fugi de la voi“, nu inseamna sa te apuci sa dai pumni diavolului, ci inseamna sa te indrepti catre Dumnezeu. A sta impotriva diavolului inseamna a te indrepta catre Dumnezeu. Iar cea mai mare infrangere pentru cei care vor sa duca omenirea la pieire, este nu ca omul sa stea lor impotriva, certandu-se cu ei, luptandu-se cu ei, facand demonstratie impotriva lor. Nu! Cea mai mare infrangere pentru ei este ca omul sa se intoarca spre Dumnezeu. Atunci cand omul se intoarce catre Dumnezeu, Dumnezeu incepe sa lumineze in el, si cand Dumnezeu lumineaza in noi, lumineaza in jurul nostru, si atunci si altii Il gasesc pe Dumnezeu. Este cea mai mare infrangere a diavolului: “asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca ei vazand faptele voastre cele bune, sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri“. Asta s-a intamplat cu sfintii inchisorilor. Ei n-au avut posibilitatea de a propovadui de pe case, de a aparea in emisiuni la radio sau la televizor, dar au stiut sa-L gaseasca pe Dumnezeu in adancul lor, si Dumnezeu a luminat prin ei mai departe. Si cei care suntem astazi in credinta, in aceasta tara, si nu numai, suntem datorita luminii lor.

Pe scurt, atata am vrut sa spun astazi, bucurandu-ma ca mi-a ingaduit Dumnezeu sa-mi faca aceasta cinste de a spune un mic cuvant de lauda pentru sfintii inchisorilor si parandu-mi rau ca nu pot sa vorbesc la inaltimea jertfei lor si a iubirii lor de Hristos.

fragmente din Conferinta Marturisitorii cu parintele Mihai Andrei Aldea

NOTA - parintele Mihai Andrei Aldea slujeste la Parohia Cuviosul Daniil Sihastru din Bucuresti

Mărturisitorii Ortodoxiei din lagărele şi temniţele comuniste

La "Canalul morţii", a fost decimată cea mai mare parte a elitei neamului românesc.¹ Lagărul de la Poarta Albă, adăpostea peste 10.000 de oameni.² Aici s-a format o brigadă specială pentru tortură şi nimicire, numită brigada "Haş", în care erau adunaţi toţi preoţii din colonie. În această brigadă erau circa 80 de preoţi, dintre care un preot romano-catolic, trei greco-catolici şi în rest toţi erau preoţi ortodocşi.³

C. Baciu, "Brigada "Haş":... În mijloc o baracă în sârmă tot ghimpată, / De-un temnicer păzită, în post ca de ostaş; / Aici sunt strânşi "bandiţii" şi preoţimea toată / Din neagra colonie numiţi brigada "HAŞ".⁴

Preoţii au fost închişi "pentru Biserica lui Hristos".⁵ Sinistra existenţă a acestor brigăzi de preoţi, a fost o dovadă că Biserica s-a împotrivit regimului ateu comunist şi că ura ateee a lovit în slujitorii credinţei creştine pe care comuniştii doreau să o desfinţeze. În anul 1951, la Canal se aflau 3000 de preoţi.⁶

În temniţa de la Mislea au fost o mie două sute de femei condamnate.⁷ La mina Nistru numărul deţinuţilor lucrători era aproximativ de 1100.⁸ La Salcia, colonie de muncă silnică, se aflau în jur de o mie de deţinuţi, dintre care 1000 de preoţi.⁹
Numărul deţinuţilor de la minele de plumb din Baia Sprie a fost în total de 800 până la 1000 de condamnaţi.¹⁰Puşcăriile şi lagărele deveniseră veritabile morminte vii în care mii de martiri şi mărtusisitori care s-au perindat prin temniţele comuniste, au fost condamnaţi pentru simplul motiv că au dorit să-şi apere credinţa strămoşească.

Capacitatea de încarcerare a închisorilor a rămas cu mult în urma volumului extraordinar de mare de oameni arestaţi. România dispunea de un sistem penitenciar, până 1944, capabil să deţină circa 15.000 de oameni în întreaga ţară. Dar sub regimul comunist, în anul 1949, au fost peste 150.000 de deţinuţi sub lacăt în întreaga ţară.¹¹

În această perioadă bisericile au fost deschise, dar un număr foarte mare de preoţi şi monahi au fost întemniţaţi, deşi în lagăre de muncă forţată, chinuiţi şi batjocoriţi. Nu a fost permisă nici o activitate duhovnicească. Preoţii au fost întemniţaţi împreună cu intelectuali, muncitorii şi ţăranii. "Au fost de zeci de ori mai mulţi muncitori în temniţe decât în Partidul Comunist - şi asta într-un regim zis muncitoresc.¹²

Preoţii au fost urmăriţi în mod deosebit pentru că nu vroiau să se înroleze într-un partid ateu, care urmărea să-i aibă sub control pentru ca regimul să fie sigur că aceştia nu i se vor opune.

Goiciu, director al penitenciarului din Galaţi, a avut anume predispoziţii de a ucide pe preoţii şi pe fiii de preoţi. Puţini dintre aceia care au trecut prin temniţa de la Galaţi, au scăpat cu viaţă din mâna acestui călău. Au fost martori oculari, spune Mihai Rădulescu, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost sugrumat de Goiciu, în momentul când îşi făcea rugăciunea, Goiciu, după ce a intrat în celula fiului de preot, l-a lungit pe duşumea şi l-a zdrobit cu picioarele până l-a lăsat mort.¹³

Prezenţa figurilor bisericeşti în închisori în perioada 1948 - 1964 a fost benefică. Prin prezenţa sutelor de preoţi în închisori a existat o reală spiritualitate creştină. Preoţii şi-au făcut frumos datoria, atât prin învăţătura lor cât şi prin savârşirea Sfintelor Taine. Datorită preoţilor o bună parte din cei întemniţaţi puteau să moară creştineşte: spovediţi şi împărtăşiţi.

Părintele Justin Pârvu şi-a început ucenicia, de copil la Schitul Durău. A executat 16 ani de detenţie la Aiud, la minele Baia Sprie, la Gherla şi la Periplava. Înalt, subţire, senin şi tăcut, cu o voce blândă şi clară, rar auzită, la cei 35-36 de ani ai lui, pare desprins din iconografia cu reprezentări ascetice a ortodoxiei bizantine, imagine pe care mi-o obligă nu numai înfăţişarea lui şi conduita lui, ci gândul că are o condamnare lungă [Părintele Iustin] „are ceva indefinibil, bun şi luminos, cucernic şi discret în firea sa.”¹⁴

Grigore Caraza spune că părintele Iustin, încă de pe când se afla la Aiud, se bucura de o aureolă, de un halou în jurul fiinţei dânsului. A fost cunoscut de toată lumea „ca preot cu har”.¹⁵

Părintele Mihai Lungeanu ne spune despre Părintele Iustin Pârvu următoarele: „L-am cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu în penitenciarul Aiudului, în jurul anului 1956... N-am întâlnit fiinţă mai uşoară, mai discretă, care nu se plângea de nimic, care primea cu bucurie, trecea cu sufletul uşor peste orice ispită... Exemplul personal a fost multora model în mijlocul suferinţelor, în mijlocul încercărilor”.¹⁶

Părintele Mihai Lungeanu, din Iaşi, a trecut prin temniţa de la Piteşti, din care a scăpat în mod miraculos, fapt care i-a shimbat viaţa. El s-a rugat zile şi nopţi promiţând Mântuitorului că, dacă-l va scoate din acel Infern, toată viaţa şi-o va pune la picioarele Lui. Rugăciunea i-a fost ascultată şi pe motiv că a fost bolnav de TBC a fost mutat de la Piteşti la Tg. Ocna. După eliberare, a abandonat medicina şi s-a preoţit. Mihai Lungeanu, cât a stat în celulă cu Grigore Caraza, a reuşit să memoreze pasaje din Noul Testament. „Zile, săptămâni şi chiar luni la rând, Mihai a reuşit să memoreze Noul Testament. Totodată, în temniţă a învăţat Teologia prin alfabetul Morse.¹⁷
Anghel Papacioc, „era un monah în haină laică. Ca el erau mulţi, unii complet necunoscuţi celor din jur... Valeriu Gafencu, Traian Trifan, Ioan Schiau, Marin Naidin, Nicolae Mazăre, Iulian Bălan, Petru Foti, Sebastian Avram, Vasile Joacătă, Constantin Pascu...” Anghel Papacioc, când se ruga nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur. Era complet absorbit de rugăciune.¹⁸


Ioan Ianolide spune că sute de clerici ortodocşi români au fost arestaţi şi deportaţi.¹⁹ „Numărul preoţilor a fost mare, printre ei fiind şi călugări.”²⁰ Preoţimea, inclusiv tineretul şi marea majoritate a oamenilor, au fost persecutaţi pentru credinţa ortodoxă şi nu pentru convingeri politice sau alte motive.²¹ Criteriul de condamnare a fost credinţa. Preoţii „au fost condamnaţi pentru credinţa în Dumnezeu, pentru puterea cu care propovăduiau credinţa în popor, pentru că îşi îndeplineau misiunea de apostoli. L-au mărturisit pe Hristos şi de aceea au fost martirizaţi.” Părintele Casian Bucescu, paroh în satul Calafindeşti a fost închis în 1958 şi eliberat în 1963.²²

În procesul politic, care a avut loc la Siret, în 1958, afirmă: „Nu am făcut parte din nici un partid politic şi nu am sabotat politica şi economia României, slujind interese străine. Toată viaţa am slujit Biserica lui Iisus Hristos, urmând regulile şi învăţăturile mamei poporului românesc.²³

Preotul Ioan Bărdaş a fost deţinut timp de şaisprezece ani. A intrat la 35 de ani şi a ieşit la 52. Cel mai mult s-a perindat prin temniţa de la Aiud, timp de zece ani.²⁴

Părintele Mihai Mitocaru a fost întemniţat împreună cu cei doi copii ai săi: unul elev la Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman şi celălalt de zece ani la Şcoala Primară din Crucea. Copilul cel mic a fost luat de pe stradă odată cu arestarea tatălui şi a fratelui său, îmbrăcat doar cu cămaşă, pantaloni scurţi şi sandale în picioare. S-a întâmplat ca Părintele să primească un telefon şi când a rămas singur pe hol a profitat şi a tras vizeta celulei în care se afla fiul cel mai mic pentru a-l vedea. Cu ochii plini de lacrimi l-a chemat să-l sărute. Copilul a început să plângă în hohote strigându-şi tatăl în timp ce cu mâinile încerca din răsputeri să se agaţe de el prin vizetă. Dar totul a fost zadarnic din cauza sistemului metalic protector; şi-au urat „Mulţi ani” unul la altul.²⁵

Un oarecare deţinut pe nume Popescu, purta din partea închisorii lanţuri grele. Maromet, unul dintre cei mai răi torţionari de la Jilava, cunoscându-l din libertate, l-a întrebat de ce poartă lanţuri. Şi el i-a spus că de un se află la Jilava fără judecată. Când a fost chemat la proces a văzut-o pe soţia lui în braţe cu o fetiţa. „A arătat către mine apoi i-a şoptit ceva, iar aceasta a întins mânuţa înspre mine strigând: „Tata! Tata! Tata!” Spune el mai departe că a fost un moment în care s-a răvăşit în el şi nu a mai ştiut ce face. „Am deschis portiţa boxei, am trântit-o peste gardianul care stătea în faţă şi din câţiva paşi am ajuns lângă soţia mea. Mi-am îmbrăţişat copilul, după care m-am întors liniştit în boxă. Totul s-a petrecut în câteva secunde.” Pentru acest motiv, judecătorul a decis să-i pună lanţuri. Maromet, după ce a ascultat toate acestea, i-a spus: „Scump ai plătit, Popescule! Scump! Iar Popescu îi replică: „Scump, domnule colonel! Scump, dar face! În România comunistă, faptul de a-ţi săruta copilul pe care nu l-ai văzut niciodată constituie o infracţiune foarte gravă şi se pedepseşte cu lanţuri grele..."²⁶

Profesorul Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Părintele Arsenie Papacioc, Arhimandritul Benedict Ghiuş, Părintele Cleopa, Părintele Iustin Pârvu condamnat la vârsta de 30 de ani, Părintele Ioan Negruţiu, Părintele Nil Dorobanţiu, Ieromonahul Sofian Boghiu, Sandu Tudor, fost stareţ la Rarău cu numele de schimnic, Daniil, Părintele Nicolae Grebenea, Antonie Plămădeală, Părintele Arsenie Boca, Părintele Petroniu Tănase, Părintele Dimitrie Bejan, Părintele Mina Dobzeu, Părintele Ioan Bunea, Părintele Ilie Lăcătuşu, Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Părintele Zosima Oancea,


Părintele Dumitru Bălaşa, Părintele Liviu Brânzaş, Părintele Constantin Sârbu, Părintele Ioan Bălădescu, monahia Mihaela Nicoară, Părintele Constantin Bucescu, Părintele Constantin Voicescu şi mulţi alţii, fac parte dintr-o listă lungă a celor întemniţaţi. Printre preoţii întemniţaţi a fost preotul Negruţiu²⁷ (deţinutul care a refuzat să fie scos din lagăr n.n.). A fost arestat dintr-un orăşel din Apuseni unde a fost profesor de religie.
Preotul Pîslaru din Roman, a fost în timpul anchetelor de la Suceava în atenţia torţionarilor.²⁸ Cartea lui Vasile Manea conţine foarte multe nume de preoţi ortodocşi din toată ţara, care au suferit în temniţele comuniste.

Părintele Dimitrie Bejan, la vârsta de numai 32 de ani, a suferit peste şapte ani ca prizonier în lagărele din Rusia şi Siberia până în toamna anului 1948. Părintele Zamfir Bârsan a fost închis de mai multe ori şi întemniţat la Piteşti, Bucureşti, Canal, fără să fie judecat.²⁹ Martirii din temniţele comuniste s-au sfinţit prin sângele şi prin nenumăratele lor nevoinţe şi în final au devenit biserică sfântă a lui Hristos.

Au fost arestaţi circa 2000 de preoţi, dintre care au murit 800.³⁰ În lagărul de la Vaslui au fost încarceraţi 120 de preoţi ortodocşi.³¹ Prin trăirea lor dădeau pildă de vieţuire în suferinţă, întărindu-i pe cei slabi şi totodată ajutându-i la urcuşul duhovnicesc pe treptele sfinţeniei. Modelul lor de viaţă în Hristos, încrederea pe care o insuflau celor din jur, întreţinea speranţa şi credinţa celor încercaţi de deznădejde. Dumnezeu i-a învrednicit pe aceşti martiri să sufere pentru El.

Preoţii nu numai că nu aveau dreptul să slujească pentru deţinuţi dar le era strict interzisă cea mai mică rugăciune în celule.³²

Părintele Manolache Dobrescu a gustat din potirul durerii temniţelor comuniste la Jilava, Aiud şi Gherla. „A fost om al iubirii”, „mila şi iubirea au fost mereu lucrătoare în preoţia sa”.³³

Părintele Ilarion Felea, din Hunedoara, a fost arestat şi condamnat de regimul comunist la ani grei de închisoare, la Aiud, Moare în temniţă la numai 58 de ani. El a fost condamnat pentru că a propovăduit pacea creştină şi pacea lui Hristos în familie şi societate. A fost un mare nevoitor şi trăitor al vieţii filocalice.³⁴ Părintele Ilarion Felea nu a murit de bătrâneţe ci pentru că nu i s-a acordat asistenţă medicală. Toţi cei din temniţă i-au oficiat slujba de înmormântare, pentru că au aflat prin morse de moartea Părintelui Ilarion.³⁵ Părintele Sinesie Ioja a fost un mare rugător. De asemenea Varlaam Lică, un alt monah.³⁶

Părintele Constantin Voicescu a fost „o minune de suflet”. În 1963 a fost întemniţat la Aiud, în secţia XII a bolnavilor de TBC. A fost „un doctor fără de arginţi”. Cu „patrahirul ascuns” pătrundea în spital şi mărturisea şi dezlega păcatele celor în suferinţă, împărţea daruri din puţinul pe care îl avea, după pilda Samarineanului milostiv. El rostea deseori: „Până la moarte luptă-te pentru adevăr şi Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine” (Is. Sirah 4,30), mai spunea: „Iertarea păcatelor o aflăm în iertarea fraţilor” sau „Moartea e un prilej de întoarcere acasă...”³⁷ Această afirmaţi venea de la un om care şi-a acceptat destinul şi a putut spune ceva incredibil despre un rău care secera vieţile deţinuţilor: „Tuberculoza mi-a salvat viaţa”.³⁸

Părintele Dumitru Stăniloae, închis la Jilava şi Aiud, după ce a ieşit de după gratii, excepţionalul cărturar trăitor al smereniei de chilie a spus: „În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru”.³⁹

Ei ştiau că există o dreptate supremă, dreptatea lui Dumnezeu. Ei au slujit Bisericii lui Hristos, au luptat împotriva regimului ateu, duşmanul de moarte al creştinismului. Cu sufletul neînfricat, au pornit în faţa morţii. Părintele Ioan F. Calotă, judeţul Dolj, a murit după 34 de ani de slujire la altar, având 9 copii. El nu a făcut niciodată politică.⁴⁰ Moare la 6 octombrie 1959, după ce este arestat a doua oară. Părintele Petru I. Focşeneanu, născut la Podul Turcului, s-a stins din viaţă în închisoarea Gherla, în 1953, ca urmare a schingiurilor din carcera unde a fost pedepsit pentru că a slujit Învierea.⁴¹
Aceşti creştini, îndumători ai spiritualităţii ortodoxe au luat jugul şi crucea şi le-au dus până la capăt şi, astfel, au rămas un model pentru toată lumea creştină ortodoxă. Au fost conştienţi că se aflau închişi pentru a-i ajuta în suferinţă şi a-i întări în credinţă pe cei închişi pentru Hristos. Ei au fost farul prin care s-a luminat calea poporului către Hristos. Au fost conştienţi că dacă vor fi credincioşi până la moarte, vor primi cununa vieţii, potrivit spuselor Mântuitorului: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da ţie cununa vieţii” (Ioan 2, 10). Au fost slujitorii unei credinţe, care a guvernat faptele lor şi pentru care şi-au asumat răspunderea până la capăt, adică până la mormânt. Ei aveau încredere adevărată în Dumnezeu, aveau nădejdea primită prin harul lui Dumnezeu şi de aceea nu s-au lepădat. Nădejdea îşi are izvorul în credinţă. Credinţa adevereşte bunătăţile făgăduite şi putinţa de a le avea. La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca 1, 37).
Condiţiile de muncă de la minele de plumb Baia Sprie, Valea Nistrului şi Cavnic erau de exterminare. Oamenii înfriguraţi şi goi, bătrâni, bolnavi, în cârje, înfometaţi, istoviţi de puteri, biciuţi de vânturi şi ploi reci de toamnă, viscole şi zăpezi, fără încălţăminte, cu picioare goale înfăşurate în hârtie din sacii de ciment, au fost scoşi afară pe poarta lagărului, goniţi de patul armei şi împinşi pe şantiere la munci istovitoare, au fost împinşi către moarte şi majoritatea dintre ei nu se mai puteau întoarce. Oameni cruzi, ziduri vrăjmaşe şi înfricoşătoare, cu monştri însetaţi de jertfe omeneşti, cu oameni care nu mai erau oameni, cu identitatea strivită într-un singur epitet: „Măi, banditule”. „Banditule” a fost apelativul cu care li se adresau. Pe lângă aceasta adăugau înjurăturile cele mai murdare. Părintele Iustin Pârvu spune că timp de 17 ani nu a avut alt nume decât acela de „bandit al poporului”.⁴² O parte dintre temniceri au fost şi foarte superstiţioşi. De pildă când un deţinut a zis temnicerului Georgescu: „Dumnezeu să te ierte!”, i-au ieşit ochii din cap şi l-a călcat în picioare până când acela şi-a pierdut conştienţa.⁴³ Au fost obligaţi să muncească peste măsură, pentru a putea face norma impusă, iar cine nu realiza acea normă nu primea cele 250 de grame de pâine pe zi. Puiu, deţinut la Ocnele Mari, în vârstă de 40 de ani, cu ambele mâini amputate din umăr, trebuia să-şi câştige pâinea realizând şi el norma. Pentru el a fost făcută o ladă din lemn, pe care o trecea pe după gât cu o funie. În ea căra deşeuri şi materiale, pe care i le aşezau alţii în cârcă.⁴⁴
În mine se îmbolnăveau foarte mulţi de boli de plămâni, iar mulţi se accidentau.⁴⁵
La canal femeile au făcut aceeaşi muncă brută, care de când lumea era împlinită de bărbaţi, cum a fost de pildă: să sape pământul şi să-l care cu roaba, să lucreze cu târnăcopul ş.a.⁴⁶ De asemenea, trebuie amintite şi femeile – mame, soţii şi fiice – care au rezistat eroic la suferinţe şi jertfe. Chinurile au fost generale, atât pentru ele cât şi pentru bărbaţi. Asupra lor s-au făcut presiuni specifice şi suplimentare pentru a le compromite şi demoraliza. Multe dintre ele au sfârşit prin martiriu, cum a fost de pildă Maica Mihaela (Marieta Iordache).
La Canalul Dunăre – Marea Neagră, ce se întindea pe o lungime de 65 km, au fost aşezate 11 lagăre pentru deţinuţi. La Columbia au fost 1200 de deţinuţi; la Saligny au fost 2000 (majoritatea femei); la kilometrul 31 – 1500; la Poarta Albă – 10000; Galeş – 3000, Noua Culme, 2000; Peninsula (Valea Neagră), 6000; Taşaul, 1500; Midia 500.Au mai existat şi alte lagăre auxiliare.⁴⁷

În mine au lucrat şi femeile,⁴⁸ pentru că în comunism se promova, egalitatea dintre sexe.
Din cauza exploatării, majoritatea dintre bieţii oameni au avut picioarele umflate de efortul brusc şi prelungit, sub soarele nemilos al Dobrogei. Unii au avut plăgi, arsuri provocate de soare, pe faţă şi în special pe nas. „Foarte mulţi şchiopătau, alţii se spijineau în nişte toiege, târându-se spre locul de muncă.”⁴⁹

Toate acetea par fantezii, greu de crezut, dar aceşti oameni le-au trăit cu toate cruzimile lor. Dar în ciuda acestora, ei au biruit, au devenit prieteni ai lui Dumnezeu. Orice jertfă curată, pornită din credinţa în Dumnezeu, nepătată de impulsuri egoiste, făcută pentru binele tuturor, nu poate fi zadarnică, ea dă roade.

Regimul comunist, cu caracterul său antiuman, a tratat la fel de inuman chiar şi pe adolescentele şi femeile care apărau cu statornicie credinţa cea adevărată. De „aceleaşi bătăi, aceeaşi foamete, acelaşi frig, aceeaşi singurătate, aceeaşi muzerie de toate felurile, aceleaşi insulte şi vulgarităţi”⁵⁰, au avut parte şi cele care au fost întemniţate de regimul anti-creştin.

„Femeile erau duse la Canal unde lucrau la un loc cu bărbaţii.”⁵¹ La Canal lucrau la cărat pământ cu roaba, lucrau şi cu târnăcopul, cu hărleţul şi cu lopata.⁵² Acestea au fost instrumentele de tortură care le-au însoţit întreaga detenţie la Canal.

Condiţiile de la Canal au fost extrem de aspre. Trebuiau să muncească peste puterile lor atât femeile cât şi bărbaţii, să mănânce dintr-o gamelă rareori spălată etc.

În ciuda condiţiilor grele în care trăiau aceşti martiri ai neamului nostru reuşeau să crească foarte mult duhovniceşte. „La Canal am ajuns să iubesc cu adevărat pe fiecare dintre cele ce mă înconjurau şi pe toate cele ce sufereau, chiar fără să le cunosc. Le iubeam fără rezervă... iubeam fără alegere pe toţi şi pe toate... Iubindu-i, cu i sufeream pentru ei... Începeam să înţeleg o parte din iubirea divină şi jertfa Mântuitorului.”⁵³

Se poate observa că niciodată, până în această grea perioadă pentru creştinism, credinţa şi datinile primite de la strămoşii noştri nu au fost pângărite şi batjocorite ca sub acest regim ateu.

Niciodată fiinţa umană nu a mai fost chinuită şi mai degradată iar Biserica lui Hristos prigonită şi răstignită.

Ispita, care aduce suferinţă ajută fiinţa umană să se mântuiască mai uşor. Numai prin suferinţă se poate scăpa de suferinţă. Hristos a mântuit lumea prin suferinţă. Mântuitorul, când a fost pe cruce, satana se văita. Suferinţa este o cale de a ajunge la Hristos.

În ciuda acestor suferinţe, ei nu se temeau de nimic, pentru că aveau credinţă puternică în Dumnezeu, Cel care le dădea o linişte şi o trăire sufletească, prin care puteau să păstreze echilibrul. Spune avva Pimen: „Când Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem ?”⁵⁴

În faţa acestui proces de distrugere totală a celor închişi, ştiinţa a rămas fără răspuns.
Aiudul a răsturnat toată ştiinţa lumii, iar ca mărturie stau cei care au rezistat în faţa acestor chinuri aplicate pentru ai distruge.

Părintele N. Grebenea, născut la 25 octombrie 1905, a stat închis în temniţele comuniste timp de 22 de ani. A fost arestat în ziua de 12 februarie 1942 şi eliberat în seara de 28 iulie 1964.⁵⁵ În 2005 a împlinit 100 de ani. Cum explică ştiinţa faptul că, după o perioadă de 22 de ani petrecuţi în tereoarea temniţelor comuniste, părintele a împlinit vârsta de 100, pe care puţini o ajung în zilele noastre? Existenţa lui dovedeşte, că sufletul care nădăjduieşte în Dumnezeu, nu lasă să moară trupul ale cărui forţe sunt epuizate. Pe de altă parte Dumnezeu i-a dăruit „zile îndelungate” cu sănătate, ca să poată recupera perioada petrecută în detenţie şi ca, în felul acesta, să fie pentru noi, cei de astăzi, martor al jertfelor oferite de poporul român în perioada terorii comuniste anticreştine.

Comuniştii au vrut să-L ucidă pe Dumnezeu din sufletele oamenilor dar paradoxul a fost tocmai pe dos, pentru că Dumnezeu a rămas neatins în sufletele lor.

Încrederea în ajutorul lui Hristos a fost imens, pentru că încrederea în Dumnezeu este o mare forţă, este o minune. Sfinţii martiri ai acestui secol au acceptat toate umilinţele cu resemnare. Au primit toate aceste suferinţe pentru smerenie, pentru că prin umilinţă vine smerenia, însă numai dacă este acceptată în interior.

Toţi creştinii erau „uniţi în acelaşi ideal de rugăciune, de credinţă”⁵⁶, spune Părintele Calciu.

Astfel cei întemniţaţi, au ajuns să se roage pentru duşmanii lor care îi persecutau.

Aceşti martiri au slujit până la sacrificiul suprem. Moartea, pentru ei nu era moarte, ci trecere la o viaţă infinit superioară. Pentru cei ce cred în Dumnezeu, moartea nu este un eşec, ea nu reprezintă punctul terminus. Ea este pragul care depăşeşte cele două tărâmuri, poarta pe care se intră în Rai. A muri pentru Hristos, pentru omul creştin, este o mare fericire. Cel ce doreşte cu adevărat moartea pentru Hristos, trebuie să moară în primul rând faţă de patimi. „Omul are prin fire frică de moarte şi de desfacerea trupului. De aceea e un lucru prea minunat că, îmbrăcând credinţa crucii, dispreţuieşte cele după fire şi nu se teme de moarte, pentru Hristos.”⁵⁷

1 Petru C. Baciu, „Răstignire ascunsa” Ed. Cit. p. 262

2 ibidem, p. 262

3 Petru C. Baciu, op. Cit., pg 356; Ion Cârja, op. cit., p. 427.

4 Petru C. Baciu, „Cine?”, „Poezii din inchisori”, Ed. Buna Vestire, Bucuresti, 2002 p. 36

5 Petru C. Baciu, „Rastigniri ascunse” Ed. Cit, pg. 356

6 Mihai Radulescu, Irineu Slatineanul „Preoti in catuse”, Ed. Cit pg. 91

7 Nicole Valery-Grossu, „Binecuvantata fii inchisoare”, ed. cit pg. 76

8 Preot N. Grebenea, op. cit. pg. 238

9 Gheorghe Vasilescu, „Benedict Ghiuş, duhovnicul inimii”, ed. Cit. p. 9

10 Radu Mihailescu, „Rugul aprins”, ed. Cit. p. 55

11 Ion Cârja, „Canalul mortii”, ed. Cit. p. 119

12 Ioan Ianolide, op. cit. p. 277

13 Mihai Radulescu, op. cit. p 56.

14 Gheorghe Stanescu „Jurnal de prigoana” ed. cit. p. 172

15 Adrian Aluigheorghe „Cu Părintele Justin Pârvu despre moarte jertfă şi iubire” ed. cit. p. 31

16 ibidem op. cit. p. 32-33

17 Grigore Caraza, op. cit. p. 316, 318

18 Virgil Maxim, op. cit. p. 107

19 Ioan Ianolide, op. cit. p. 325

20 Dan Lucinescu, „Jertfa” ed. cit. p. 75

21 Petru C. Baciu, „Răstigniri ascunse” ed. cit. p. 257

22 Ioan Ianolide, op. cit. p. 325

23 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor” ed. cit. pg. 200-201

24 Preot Ioan Bărdaş, „Calvarul Aiudului” ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, pg. 7

25 Grigore Caraza „Aiud însângerat”, ed. cit. p. 36

26 Grigore Caraza „Aiud însângerat”, ed. cit. p. 52-53

27 Dan Lucinescu, „Jertfa”, ed. cit. pg. 75

28 Dan Lucinescu, „Jertfa”, ed. cit. pg. 75

29 Vasile Manea, „Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste” ed. Patmos, 2002

30 Petru C. Baciu „Răstigniri ascunse” ed. cit. pg. 257

31 ibidem pg. 465

32 D. Baciu, „Piteşti”, ed. cit. pg. 93, 96

33 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor” ed. cit. pg. 233-234

34 Preot Ilarion V. Felea, „Spre Tabor”, ed. cit., 2007, pg. 10

35 Preot Ioan Bărdaş, „Calvarul Aiudului”, ed. cit. p. 74-75

36 Mihai Rădulescu, op. cit. pg. 58

37 Constantin Hrehor, op. cit. p. 235

38 ibidem pg. 235

39 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor”, ed. cit., pg 236

40 N. Mărgineanu, „Amfitreate şi închisori”, ed. cit., pg. 145

41 Mihai Rădulescu, „Rugul aprins”, ed. cit., pg 43

42 ibidem, pg. 68-69

43 Adrian Aluigheorghe, „Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate”, Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2007, pg 56

44 Ioan Ianolide, op. cit., p. 67

45 Nae Tudorică, „Mărturisiri în duhul adevărului”, ed. cit., pg. 200-201

46 Adrian Aluigheorghe, op. cit., p. 74

47 Gheorghe Stănescu, „Jurnal de prigoană”, ed. cit., pg.62

48 Ion Cârja, „Canalul morţii”, ed. cit., pg. 206

49 Gheorghe Stănescu, „Jurnal de prigoană”, ed. cit., pg. 166

50 ibidem, pg. 84

51 Preot Liviu Brânzaş, „Raza din Catacombă”, ed. cit., pg.98

52 Nicole Valery-Grossu, op. cit., pg. 124

53 ibidem, pg. 132

54 Nicole Valery-Grossu, „Binecuvantata fii inchisoare”, ed. cit., pg. 142

55 „Patericul egiptean”, Alba Iulia, 1990, pg.187

56 Preot N. Grebenea „Amintiri din întuneric”, ed. cit., pg. 91, 394

57 Revista „Rost”, art. „Radu Gyr, poetul temniţei comuniste”, an. II, nr. 14-15, 2004, pg. 44

58 Sfântul Atanasie cel Mare, „Despre întruparea Cuvântului”, pg 123, apud. Preot Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, ed. cit., pg. 225

Mitropolitul Augustin de Florina: PE ACESTA SA-L ASCULTATI! este porunca cerului. NOI INSA NE-AM ASTUPAT URECHILE CU DOPURI DE CEARA SI NU VREM SA AUZIM

Postat de admin pe 05 Aug 2010 la 11:00 pm | Categorii: Cuvantul ierarhilor, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisirea Bisericii, Mitropolitul Augustin de Florina, Schimbarea la Fata, Talcuiri ale textelor scripturistice, Vremurile in care traim Print

***

„Pe Acesta să-L ascultaţi!” este porunca cerului. Noi însă ne-am astupat urechile cu dopuri de ceară şi nu vrem să auzim. În altă parte ciulim urechea, ca să auzim minciunile; dar glasul lui Hristos, care ne spune cele bune şi drepte nu vrem să-l ascultăm. (…) Şi vine, vine pedeapsa cea mare: trăsnete, cutremure, războaie, „Armaghedonul” (Apocalipsa 16, 16). Într-o noapte se vor goli oraşele şi toţi care vor avea timp vor fugi în munţi, ca să nu fie prinşi. Pentru că noi toţi, preoţi – episcopi, mici – mari, L-am părăsit pe Dumnezeu. Nu-L ascultăm.

***

ASCULTARE FAŢĂ DE VOIA LUI DUMNEZEU

„Şi iată glas din nori zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Pe Acesta să-L ascultaţi!” (Matei 17, 5).

Religia noastră, iubiţii mei, este singura adevărată în lume. Pe cât se deosebeşte diamantul de pietriş, atât se deosebeşte religia noastră de toate religiile din lume. Şi este singura adevărată, pentru că Cel care a întemeiat Sfânta noastră Biserică nu este un om, ca noi toţi, ci este Dumnezeu şi om, Dumnezeu-Om. Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu. O strigă îngerii şi arhanghelii, proorocii, miriade de oameni. O strigă şi nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor. Iar una din cele mai mari minuni ale Sale este aceasta pe care o sărbătorim astăzi: Schimbarea la Faţă. Să vedem în câteva cuvinte această minune şi ce anume ne învaţă.

Când Hristos s-a născut din Preasfânta, s-a arătat în lume ca un om comun, ca cel mai sărac om. Noi toţi avem o căsuţă; nimeni nu este fără acoperiş. El nu a avut unde să locuiască. Când cineva a vrut să-L urmeze, Hristos i-a spus:

„Păsările şi vulpile au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20; Luca 9, 58).

Haine scumpe n-a purtat. Bani în buzunar nu a avut, pe jos mergea din sat în sat ca să propovăduiască Evanghelia. Aşadar, văzându-L oamenii aşa, nu au putut să-şi imagineze că sub această înfăţişare smerită se ascunde dumnezeiasca măreţie, se ascunde Dumnezeirea.

Ştiţi ce a făcut Hristos? Ceva asemănător cu ce a făcut odată un împărat din Rusia, înainte cu mulţi ani, în vremea ţarilor. Acesta, în palat, purta coroană pe cap, era îmbrăcat în veşmânt, cu sabie şi însemnele regale, iar când ieşea afară toţi i se închinau. A înţeles însă că toate acestea sunt formale şi ascund o ipocrizie. De aceea, ce a făcut? Într-o noapte şi-a scos coroana, sabia şi hainele de mătase, s-a îmbrăcat în hainele unui cerşetor, a luat un toiag şi a început să se plimbe desculţ printre supuşii săi. Toţi îl alungau. Puneau şi câinii să-l alunge. Şi nimeni nu-şi închipuia că sub zdrenţe se ascunde ţarul tuturor ruşilor. Doar o colibă din afara Moscovei s-a deschis şi l-a primit… Aşadar, ceva asemănător a făcut şi Hristosul nostru. Nu S-a arătat pe pământ ca un împărat al îngerilor şi arhanghelilor, cu măreţia orbitoare a Dumnezeirii Sale. S-a arătat ca un om comun şi sărac, şi, de aceea, puţini au crezut în El.

Dar astăzi, în această sfântă zi, Hristos a arătat că este Dumnezeu. Cum a arătat-o? Prin minunea pe care a făcut-o. Schimbarea la Faţă este o minune diferită de celelalte. Hristos a făcut minuni în natură: pe mare, pe uscat, în copaci, în multe făpturi ale Sale; dar această minune a făcut-o asupra propriei Sale Persoane. Adică?

I-a luat pe cei trei ucenici – Petru, Iacov şi Ioan, şi s-au suit pe un munte înalt, care există până astăzi, iar în această sfântă zi urcă acolo patriarhul romeilor–elini şi are loc întotdeauna Dumnezeiasca Liturghie în cinstea şi pomenirea evenimentului. Prin urmare, în timp ce Hristos era pe Tabor cu cei trei ucenici, deodată ce s-a întâmplat? Smerita Lui Faţă, care nu se deosebea de faţa oricărui om, a strălucit ca soarele – parcă se coborâse soarele pe pământ – şi hainele lui sărace, pe care le-a ţesut în războiul de ţesut Preasfânta, s-au făcut albe ca lumina. Ce măreţie dumnezeiască! Lângă El, de-a dreapta şi de-a stânga, s-au arătat două fizionomii cunoscute şi vorbeau împreună cu El. Unul era Moise, care murise înainte cu 2000 de ani, iar celălalt Ilie, pe care l-a luat Dumnezeu la cer – precum ştim. Petru uluit, zice: Să rămânem aici, Doamne; să nu mai coborâm de aici (în faţa acelei privelişti uitase de femeie, copii, rude); dacă vrei, să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie (pentru el însuşi nu voia nimic; îi era de-ajuns că-L vedea pe Hristos). Şi în timp ce zicea acestea, un nor luminos i-a acoperit şi din nor s-a auzit un glas zicând:

„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care bine am voit. Pe Acesta să-L ascultaţi” (Matei 17, 5)

Doar cei trei ucenici au auzit aceste cuvinte şi au căzut speriaţi cu faţa la pământ. Hristos se apropie, îi atinge şi le zice: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”. Când şi-au ridicat ochii, L-au văzut doar pe Iisus. Şi în timp ce coborau de pe Tabor le-a poruncit:

„Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului nu va învia din morţi”.

Aceasta este minunea de astăzi. Nu cred în ea necredincioşii? Alegerea lor. Noi credem în ea. Astăzi Hristos prin transfigurarea feţei Sale a arătat că este Dumnezeu. Toate câte le-am auzit sunt spre învăţătură: Taborul, norul, Moise, Ilie, Petru, Iacov, Ioan, toate învaţă. Dar eu din toate acestea vreau să luaţi aminte doar la un lucru: La glasul care a zis „Pe Acesta să-L ascultaţi!”.

Cerul a dat o poruncă să-L ascultăm pe Hristos. Acesta este Conducătorul nostru şi noi Acestuia trebuie să ne supunem, ca orice zice să îndeplinim. Aceasta este datoria fiecărui creştin; fie preot, fie patriarh, fie laic, orice ar fi, din clipa în care s-a botezat în cristelniţă şi nu mai este un idolatru necredincios şi un ateu, ci s-a făcut creştin – a primit numele cel mai înalt din toate –, din ceasul acela, de acum aparţine lui Hristos. Şi aşa cum un elev ascultă de învăţător, soldatul de ofiţer, bolnavul de medic, marinarul de căpitan, aşa şi noi trebuie să ascultăm de Hristos.

Se naşte întrebarea: Ascultăm noi de Hristos? Să-şi pună fiecare mâna pe inimă şi să examineze. Ce cere Hristos?

Să luăm o poruncă. Ne spune că trebuie ca şase zile să lucrăm, dar duminica toţi la biserică (vezi Ieşire 20, 8-10; Deuteronom 5, 12-15). Facem asta? Nu o facem. Cu foarte mici excepţii. În Prespe este un sătuc, Oxia, în apropierea unui lac. Am fost acolo şi am tras clopotul. 18 locuitori? 18 prezenţi. Niciunul nu lipsea! Însă în mod regulat lumea nu merge la biserică.

Altă poruncă a lui Hristos este să ne spovedim. Dacă vă întreb pe rând, unul câte unul, şi unii dintre voi nu s-au spovedit de când s-au născut. Foarte puţini se spovedesc, foarte puţini; cei mai mulţi sunt nemărturisiţi.

Ne zice Hristos să studiem Sfânta Scriptură. O facem? Sunt sigur că ascultaţi radioul, vă uitaţi la televizor, ziarele le citiţi, dar Evanghelia? Nimic!

Ne zice Hristos că soţii trebuie să se iubească. Nici această poruncă nu se ţine. Dacă în binecuvântaţii ani de demult cuvântul „divorţ” era necunoscut, acum s-a deschis fabrica diavolului şi cuplurile se destramă. Femeile străine şi stricate au ajuns şi la noi, pentru că a căzut banul; şi unde cade banul, acolo vine stricăciunea (căderea morală).

„Pe Acesta să-L ascultaţi!” este porunca cerului. Noi însă ne-am astupat urechile cu dopuri de ceară şi nu vrem să auzim. În altă parte ciulim urechea, ca să auzim minciunile; dar glasul lui Hristos, care ne spune cele bune şi drepte nu vrem să-l ascultăm.

Ce se va întâmpla? Pe mine mă întrebaţi? Nu are nevoie de noi Hristos. Noi avem nevoie de El. Deschideţi profeţiile! Ce zice Isaia? „Dacă veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca”. Iar de nu Mă veţi asculta, „sabia vă va mânca”, veţi trece prin sabie (Isaia 1, 19 – 20).

Şi vine, vine pedeapsa cea mare: trăsnete, cutremure, războaie, „Armaghedonul” (Apocalipsa 16, 16). Într-o noapte se vor goli oraşele şi toţi care vor avea timp vor fugi în munţi, ca să nu fie prinşi. Pentru că noi toţi, preoţi – episcopi, mici – mari, L-am părăsit pe Dumnezeu. Nu-L ascultăm.

Fericit este cel care-L ascultă pe Hristos.

Acestea, iubiţilor, şi fie ca Dumnezeu prin mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să ne miluiască şi ne mântuiască pe noi. Amin.

† Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis în Sfânta Biserică a Schimbării la Faţă a Domnului, Ardassis-Eordeea, 06.08.1976, într-o zi de vineri)

Inchinarea lucrurilor – lucrare crestin ortodoxa de zi cu zi

ÎNCHINAREA LUCRURILOR

Închinarea lucrurilor – puterea semnului Sfintei Cruci !

Închinarea lucrurilor este o mângâiere uitată de creştinii din ziua de astăzi, dar şi o armă deosebit de puternică împotriva diavolului. Lupta diavolului spre a-l surpa pe om şi a-l înşela este una neîncetată şi nemicşorată. Cu cât creştinul se apăra mai puţin, cu atât diavolul caştigă o tot mai mare putere asupra lui şi asupra lumii din jurul lui.
Din ce în ce mai puţini creştini apelează astăzi la această practică a închinării lucrurilor. Mai sunt încă mulţi creştini care zilnic ard tămâie sau smirnă şi îşi tămâiază casa, care aprind lumânarea la rugăciunea de seară, care iau Anafură şi Aghiasmă dimineaţa şi care fac Sfeştanie în casă, de câteva ori pe an. Cu toate acestea, într-o oarecare măsură, ceva lipseşte din viaţa noastră de zi cu zi, şi anume: închinarea lucrurilor.

În tradiţia ortodoxă rusă, mama îşi binecuvintează copilul, închinându-l pe frunte cu semnul crucii, înainte ca acesta să plece într-o călătorie sau să treacă printr-o greutate. Creştinul îşi închină perna, la culcare, mâncarea, la masă, cât şi orice lucru folosit în cursul zilei, de la paharul cu apă şi până la lopata şi cartea de citit. Aceasta fac şi mulţi dintre părinţii din mănăstiri, simpli călugări, iar nu clerici.

Fiecare lucru poate fi înălţat sau pogorât din rostul lui natural !

Fiecare lucru poate fi înălţat sau pogorât din rostul lui natural, „pentru că orice făptura a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (I Timotei 4, 4-5)

Se poate vorbi de “un botez” al lucrurilor prin închinarea acestora lui Dumnezeu. Până la oferirea lor, înapoi, lui Dumnezeu, lucrurile sunt parcă într-o stare de neîmplinire, de aşteptare a împlinirii cuvântului liturgic: “Ale Tale, dintru ale Tale. Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.”

Fiecare lucru este un dar, el putându-se întoarce înapoi Dăruitorului – lui Dumnezeu – sau diavolului, celui care nu ne dă nimic, ba mai mult, ne ia cât poate de mult din viaţă şi lucruri, el fiind „tatăl minciunii”, al hoţiei şi al distrugerii.

Scoaterea materiei de sub puterea celui rău şi oferirea ei, înapoi, lui Dumnezeu este ceea ce se înţelege prin „preoţia universală”, prin preoţia fiecărui creştin în parte, ca purtător al mesajului mântuitor adus de Hristos.

După închinarea lucrurilor, acestea se află în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi a îngerului lor păzitor. Tot lucrul are un înger păzitor, rânduit de Dumnezeu la crearea lui, şi cu atât mai mult acel lucru care este neîncetat binecuvântat prin rugaciune şi închinarea cu semnul Sfintei Cruci.

Acest lucru este posibil deoarece materia se poate împărtăşi de harul necreat al lui Dumnezeu. Energiile necreate sunt împărtăşibile, iar omul şi materia au puterea de a se împărtăşi de ele. De aceea vorbim despre Sfânta Biserică, despre Sfintele Moaşte, despre Sfintele Icoane, despre Sfânta Aghiasmă, şi alte asemenea lucruri sfinte.

Materia are capacitatea de a primi harul, binecuvântarea şi puterea lui Dumnezeu. Trebuie doar ca omul să îşi dorească acest lucru şi să înalţe lui Dumnezeu toate, spre a le lua înapoi binecuvântate, curate şi încărcate cu putere multă.

Pâinea poate ajunge Trupul Mântuitorului, dat creştinilor la Sfânta Liturghie, dar poate ajunge şi hrană pentru lacomie şi luptă între oameni. Vinul poate ajuge Sânge al Mântuitorului, dat creştinilor la Sfânta Liturghie, dar poate ajunge şi materie pentru beţie şi aprindere trupească. Tot aşa, fiecare lucru poate fi înălţat sau denaturat din rostul lui.

Seara, fiecare creştin trebuie să îşi închine patul şi perna, precum şi este îndemnat la sfârşitul Rugăciunilor de seară, în Ceaslov, după rugăciunea închinată Sfintei Cruci: „Apoi să-ţi săruţi Crucea şi să faci semnul Sfintei Cruci pe locul unde vrei să te culci, de la cap până la picioare, asemenea şi spre toate laturile.”

Femeile creştine de la ţarp încă mai închină cu palma cele pe care le dau de pomană. Astfel, pâinea, colacul, lumânarea, cât şi orice alte lucruri, sunt închinate de ele cu catul palmei, în lung şi în lat, rostind rugăciune de pomenire.

A face semnul Sfintei Cruci pe orice lucru, a închina orice lucru lui Dumnezeu, a face rugăciune pentru orice, aceasta este calea şi lucrarea creştină de zi cu zi. Putem închina maşina, casa, mâncarea, hainele, cât şi orice lucru.

Închinarea lucrurilor şi puterea semnului Sfintei Cruci !

Sfântul Grigorie, Episcopul din Neocezareea, făcătorul de minuni, sărbătorit la 17 noiembrie, închina văzduhul dintr-o capişte idolească, unde rămâne peste noapte. În urma facereii semnului Sfintei Cruci în văzduh, toţi diavolii ascunşi în acea capişte au fugit, lăsând locul curat. Redau, în continuare, fragmentul cu pricina, din viaţa Sfântului Grigorie:

„Sfântul Grigorie, mergând la Neocezareea, în cale sa a avut prilej să dea de o capişte idolească. Era atunci seara şi căzuse şi o ploaie mare, de aceea sfântul a fost nevoit să intre în acea capişte idolească, împreună cu călătorii şi a rămas într-însa. Acolo erau mulţi idoli în care vieţuiau draci şi se arătau aievea slujitorilor lor şi vorbeau cu ei. Deci, înnoptând Sfântul Grigorie acolo, îşi săvârşea obişnuitele sale rugăciuni de miezul nopţii şi de dimineaţă, însemnând cu semnul Crucii văzduhul spurcat de jetfele idoleşti. Iar dracii, înfricoşându-se de semnul Sfintei Cruci şi de rugăciunile Sfântului Grigorie, au lăsat capiştea şi au fugit.

Făcându-se ziuă, Sfântul Grigorie şi-a urmat calea sa, care îi era înainte, împreună cu ceilalţi călători, iar slujitorul cel idolesc a intrat în capişte, după obiceiul său, vrând să aducă jertfă idolilor, însă n-a găsit pe draci, căci fugiseră de acolo. Dar, deşi aducea jertfă dracilor, nu i se arătau, precum se obişnuise mai înainte, încât slujitorul nu pricepea pentru care pricină au fugit zeii săi din capişte. El i-a rugat mult să se întoarcă iarăşi la locul lor, dar ei de departe strigau, zicând: “Nu putem să intrăm acolo, unde a fost străinul acela care mergea din pustie la Neocezareea.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie despre „şarpe de aramă din pustie”, vorbeşte şi el despre puterea semnului Sfintei Cruci, arătand cum numai privind cineva spre ea (spre închipuirea ei) se vindecă de moarte. Şi tot el zice că dacă numai închipuirea ei avea atâta putere, în pustie, Crucea în sine este cu atât mai tare decât aceea. „Nu era şarpele de aramă ? Şi totuşi ce putere ! Dar cum putea materia moartă să biruie moartea ? Putea pentru că ea reproducea chipul Crucii ! Şi să nu credem în realitatea însăşi a acestei Cruci, când ea avea o astfel de putere atunci, fiind numai preînchipuită ?!”

A face creştinul cruce pe orice lucru, a închina orice lucru lui Dumnezeu, a face rugăciune pentru orice lucru şi pentru orice lucrare, aceasta este calea şi lucrarea creştină de zi cu zi voită şi binecuvântată de Dumnezeu.

Preluat de pe site-ul ortodox Crestinortodox.com

Decizii ale Sinodului BOR: CANONIZAREA MITROPOLITILOR ANDREI SAGUNA SI SIMION STEFAN si… reluarea neconditionata a dialogului cu greco-catolicii. Oare si a cedarilor de biserici?

• Basilica: Sfântul Sinod a hotărât canonizarea mitropoliţilor Transilvaniei Andrei Şaguna şi Simion Ştefan

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează:

În ziua de 21 iulie 2011, în Sala Sinodală din Reşedinţa Patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

În deschiderea lucrărilor, după oficierea slujbei de Te Deum în Catedrala Patriarhală, ierarhii au participat la slujba de pomenire a părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc, trecut la Domnul în ziua de 19 iulie 2011.

Dintre hotărârile luate menţionăm:

- Sfântul Sinod a aprobat canonizarea mitropoliţilor Transilvaniei Andrei Şaguna (cu zi de pomenire la 30 noiembrie) şi Simion Ştefan (cu zi de pomenire la 24 aprilie), ca urmare a propunerilor sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului şi Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

- În legătură cu răspunsul Sinodului episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) privind reluarea dialogului dintre cele două Biserici, Sfântul Sinod consideră că dialogul trebuie reluat fără condiţii prealabile întrucât problemele invocate pot fi discutate în cadrul dialogului însuşi spre a fi identificate soluţii în vederea rezolvării acestor probleme. De asemenea, dialogul trebuie extins şi la alte aspecte ale unei posibile cooperări practice.

Andrei Şaguna: mângâierea, speranţa tuturor românilor

Andrei Şaguna în memoria ardelenilor

Mitropoliţii Andrei Şaguna şi Simion Ştefan canonizaţi

1. Mitropolitul Şaguna Andrei (din botez Anastasie) a fost mitropolit al Ardealului (de origine aromână). S-a născut la 20 decembrie 1808 (1 ianuarie 1809 st. n.) în Mişcolţ, în Ungaria şi a trecut la Domnul la 16/28 iunie 1873 în Sibiu (înmormântat în Răşinari). Studiile gimnaziale la Mişcolţ şi Pesta (abs. 1826), superioare – de Filosofie şi Drept – la Universitatea din Pesta (1826-1829) şi de Teologie la Seminarul ortodox din Vârşeţ (1829-1832). După terminarea studiilor teologice, a intrat la mănăstirea sârbească Hopovo, unde a fost tuns în monahism, sub numele Andrei (24 octombrie 1833) şi hirotonit ierodiacon (februarie 1834); profesor la Seminarul Teologic din Carloviţ şi secretar al „Consistoriului arhidiecezan’ de acolo (din 1834), ieromonah (29 iunie 1837), protosinghel, „asesor’ (consilier) mitropolitan şi «administrator’ (locţiitor) de egumen la mănăstirile Iazac (1838), apoi la Beşenovo (1841); arhimandrit şi egumen la mănăstirile Hopovo (1842), apoi la Covil (1845); după 1842 a funcţionat un timp ca profesor la secţia română a Seminarului Teologic din Vârşeţ şi „asesor’ al Consistoriului de acolo. La 15/27 iunie 1846 numit „vicar general’ al Episcopiei Ardealului, cu sediul la Sibiu; la 2 decembrie 1847 ales episcop (recunoscut la 5 februarie 1848, hirotonit la Carloviţ la 18/30 aprilie 1848); la 12/24 decembrie 1864 numit arhiepiscop şi mitropolit al reînfiinţatei Mitropolii a Ardealului cu reşedinţa în Sibiu.

Ca episcop, a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului, prin numeroase memorii înaintate Curţii din Viena, patriarhului ortodox sârb şi Congresului naţional-bisericesc sârb din Carloviţ, prin sinoadele eparhiale – formate din clerici şi mireni – convocate la Sibiu în 1850, 1860 şi 1864. După reînfiinţarea Mitropoliei (1864), cu două eparhii sufragane – la Arad şi Caransebeş -, a convocat un Congres naţional-bisericesc al românilor ortodocşi din întreaga Mitropolie, la Sibiu (septembrie-octombrie 1868), care a aprobat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (sancţionat de autoritatea de stat la 28 mai 1869), după care s-a condus Biserica Ortodoxă din Transilvania şi Banat până în 1925. Principiile fundamentale ale acestui statut – autonomia faţă de stat şi sinodalitatea, adică participarea laicilor (2/3) alături de clerici ( 1 / 3 ) la conducerea treburilor bisericeşti – au stat la baza Statutului de organizare a întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925 şi a celui din 1948.

Pe tărâm cultural, a organizat învăţământul primar şi mediu ortodox românesc din Transilvania, punându-l sub îndrumarea Bisericii; preoţii parohi erau directori ai şcolii „poporale’ din parohia lor, protopopii „inspectori’ ai şcolilor din „tractul’ lor, iar episcopul (sau arhiepiscopul), „inspector suprem’ al şcolilor din întreaga eparhie, principii înscrise şi în Statutul Organic. La sfârşitul păstoririi sale, în Arhiepiscopia Sibiului existau aproximativ 800 de şcoli „poporale’, un gimnaziu cu 8 clase la Braşov (înfiinţat în 1850), o şcoală reală-comercială (din 1869) la Braşov, un gimnaziu cu 4 clase la Brad (din 1868). La îndemnul lui s-au tipărit peste 25 de manuale şcolare, unele în mai multe ediţii (de Sava Popovici Barcianu, Ioan Popescu, Zaharia Boiu ş.a). La Sibiu cursurile de teologie au fost ridicate de la 6 luni la un an (1846), iar în 1853 a înfiinţat un Institut teologic-pedagogic cu două secţii: teologică (doi, apoi trei ani de studii) şi pedagogică (doi, apoi trei ani de studii), cumpărând câteva case pentru nevoile şcolii şi internatului, pentru studenţii teologi şi preoţi a tipărit un număr însemnat de manuale didactice, lucrate de el însuşi sau de profesorii Institutului; a trimis numeroşi tineri la studii de specializare la Universităţile din Austria şi Germania, cu burse oferite din fondurile şi fundaţiile create de el. A avut un rol decisiv la, întemeierea şi organizarea „Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român’ (Astea), fund primul ei preşedinte (1861-1866); a iniţiat ziarul „Telegraful Român’ (ianuarie 1853), care apare până azi.

Ca „om politic’, a îndeplinit un rol de seamă în perioada 1848-1849: preşedinte al Adunării Naţionale româneşti de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 3 / 1 5 mai 1848, delegat de Adunare să prezinte revendicările româneşti împăratului Austriei, la Innsbruck şi Viena, apoi Guvernului din Pesta. în anii următori – fie singur, fie cu alţi delegaţi ai românilor – a prezentat în mai multe rânduri memorii către împărat, cu doleanţele naţiunii române; după 1860 a fost membru în Senatul imperial din Viena, între 1863-1865 deputat în Dieta Transilvaniei, copreşedinte al Conferinţei naţionale-politice a românilor (1861) şi al Congresului naţional al românilor (1863), ambele la Sibiu; după crearea statului dualist austro-ungar (1867), a fost mentorul direcţiei „activismului’ în viaţa politică a românilor transilvăneni. Îndrumător şi sprijinitor al preoţimii şi al credincioşilor, ctitor al bisericii din Guşteriţa, lângă Sibiu; membru de onoare al Societăţii Academice Române (1871), preşedinte de onoare al Societăţii „Transilvania’ din Bucureşti.

2.

lia. A învăţat în Colegiul academic din Alba Iulia; călugărit în mănăstirea românească din acest oraş. În 1643 ales mitropolit al românilor ardeleni, cu sediul în Alba Iulia (Bălgrad).

A fost reeditat în 1988 şi 1998. În 1651 a tipărit o Psaltire în limba română.

MARTURISIREA TESTAMENTARA A PARINTELUI ARSENIE PAPACIOC: “Numai in Adevar e unitate; daca nu e Adevar nu e unitate. HRISTOS ESTE ORTODOX”

Cuvîntul III

- Sfinţia voastră, este un cuvînt, spune Mîntuitorul: “In Casa Tatălui, Meu multe locaşuri sunt” .

- Arhimandrit Arsenie: Asta nu în ce priveşte Adevărul, ci în ce priveşte trăirea Adevărului, este acest pasaj.

- Este o părere, pe care o exprimă chiar unii dintre teologii ortodocşi, cum că ar fi vorba de un locaş mai mic pentru protestanţi, un locaş pentru catolici etc.

- Arhimandrit Arsenie: Aceste locaşuri sunt considerate după gradul de trăire, de împlinire privind Adevărul; asta este, nu altceva pentru că, dacă sunt mai multe locaşuri, îşi fac loc şi adventiştii, de ce nu? Dar îşi fac loc, dacă vrei aşa, chiar şi turcii şi îşi fac loc toate religiile pentru că sunt locaşuri multe acolo; nu?

- Dacă-i mîntuie Mîntuitorul…

- Arhimandrit Arsenie: Mîntuitorul doreşte să se mîntuie toată lumea, dar El a spus cum se mîntuie; şi cine nu va respecta, a spus că nu se va mîntui – gata; spune Mîntuitorul: “Cine n-adună cu Mine risipeşte“.

Adevărul este numai unul care a făcut revoluţie mare în toate veacurile. Dacă nu era Adevărul-Hristos se desfiinţa Vechiul Testament; dacă nu era Adevărul, filosofiile şi toate adversităţile împotriva lui Hristos nu ar fi avut motiv să mai existe.

Duşmanii adevărului Ortodox vin cu fel de fel de aspecte dialectice, cu fel de fel de personalităţi cu renume care au creat epoci, că a spus cutare şi cutare.

După aceştia, ar avea dreptate şi unii ca Voltaire, care parafrazează tot ce-i împotriva lui Hristos, că Mîntuitorul este un bastard al unei mironosiţe cu un legionar roman; dacă-i vorba de aşa ceva. Dar să-l întrebăm pe Voltaire, acuma [unde se afla el acum, n.n.], ce-i cu bastardul….

- Acuma, unde-o fi… [in iad, se subintelege. n.n.]

- Arhimandrit Arsenie: Unde e, ce-a văzut acuma? Nu le e ruşine!

- Era duhul masoneriei atunci.

- Arhimandrit Arsenie: Nu ne interesează; masoneria este o preocupare şi învăţătura pe limbă drăcească.

Ne interesează care este Adevărul şi avem obligaţia să-l respectăm chiar pînă la moarte; asta-i poziţia. Altfel nici nu s-ar putea judeca lucrurile, nici nu avem cum; dacă nu eşti în Adevăr, nu-i jenat Satana.

Unul, după Învierea Mîntuitorului - a atacat Satana tocmai acolo unde era Adevărul trăit, care era chiar Mîntuitorul - în veselia care a adus-o în toată creştinătatea, unul oarecare era trist. Cum să nu fiu trist? Că şi eu am făcut minuni, dar nu m-a răstignit nimeni. N-a răstignit Satana decît pe cei care-i convenea, deci numai Adevărul omoară pe dracul.

- Sfinţia voastră, ce a vrut să spună Mîntuitorul prin cuvintele: “Părinte Sfinte, păzeşte-i pe dînşii întru Numele tău, pe care ai dat mie, ca să fie una, precum şi Noi”? Pentru că, adesea, dialogurile ecumenice se bazează pe aceste cuvinte.

- Arhimandrit Arsenie: Noi, ortodocşii, suntem deja una cu Adevărul. “Una” – adică asta-i speculaţie! Una în Adevăr, Adevărul-Hristos!

- Adică Biserica Ortodoxă.

- Arhimandrit Arsenie: Biserica Ortodoxă; n-a propovăduit Hristos şi pe ăla şi pe ăla! Am fost una şi am rămas cu Hristos; n-am schimbat nimic din ce ne-a vorbit El, deci El este ortodox.

- Se poate spune despre Bisericile Ortodoxă şi Catolică că sunt Biserici surori? Referitor la termeni.

- Arhimandrit Arsenie: Ascultă, e inutil; repetăm mereu lucrurile astea. Suntem fraţi, dar nu în Adevăr. “Drag mi-e Platon, dar mai drag mi-e Adevărul”. Numai în Adevăr e unitate; dacă nu e Adevăr nu e unitate.

Şi pe urmă, ca să se apere, trebuie să mă facă pe mine habotnic, nepoliticos, necivilizat, neoccidentalizat; ei, ştii, ia uite!

- Se pot căsători ortodocşi cu catolici sau cu protestanţi?

- Arhimandrit Arsenie: Nu recomandăm, deşi se fac lucrurile astea. Le recomandăm să se facă ortodox respectivul sau repectiva.

- Pot participa clerici ortodocşi la Liturghia catolică să spună diverse rugăciuni?

- Arhimandrit Arsenie: Nu recomand acest lucru.

- Se poate oficia Mesa catolică, Liturghia catolică, într-o biserică ortodoxă?

- Arhimandrit Arsenie: Eu nu aş permite. Nu aş permite pentru că, de ce să se facă lucrul ăsta, cînd suntem Biserică Ortodoxă?

- Ei au venit cu o serie întregă de metode; cum să fac dacă ei n-au Proscomidie?

- Nu-i vizibil că e propagandă? Dar de ce te bagi peste mine? De ce nu mă laşi în pace? De ce? Ce te mînă? Nu vezi! E un vierme care este Neadevărul; n-au identitate.

- Sfinţia voastră, se folosesc acum noi termeni “teologici”; unul ar fi: biserică nedeplină. Poate să fie o biserică nedeplină?

- Arhimandrit Arsenie: Nu poate să fie, nu mai e biserică.

- Este un nou limbaj – limbaj teologic – care se foloseşte.

- Arhimandrit Arsenie: Nu este teologic, ci este speculativ, în tot felul şi, dacă noi susţinem acest Adevăr cu sîngele nostru, Adevăr pe care-l vedem neforţaţi şi nu putem să-l vedem altfel pentru că s-au făcut atîtea, s-a confirmat prin atîtea semne grozave Adevărul acesta, ne consideră habotnici; adică de ce? Pentru că nu zic ca tine, sunt habotnic?

- Este un limbaj folosit şi de unii ortodocşi.

- Arhimandrit Arsenie: Ăsta este un prost ortodox care nu cunoaşte ortodoxia; dacă-i vorba.

- Biserică nedeplină este un termen greşit?

- Arhimandrit Arsenie: Nu există aşa ceva. Nu este Biserică dacă nu este deplină. Ei au făcut aceste greşeli de dogmă şi atunci e biserică nedeplină.

- Da, adică e o taină nedeplină, ceva mai aşa…

- Arhimandrit Arsenie: Uite ce-i, la Sinoadele astea Ecumenice dădea anatema pe toţi cei care erau împotriva adevărului care forma obiectul Sinodului. Sinodul cu privire la monotelism chiar pe patriarhul care a făcut acatistul Bunei-Vestiri, Serghie, l-a scos anatemizat pentru că a fost de părerea ereticilor că o singură voinţă are Mîntuitorul.

- Sub anatema se cade automat? Sau cum?

- Arhimandrit Arsenie: Se cade automat dacă nu susţii Adevărul. Dacă eşti în erezie intri de la sine în blestem, nu mai este nevoie să te anatemizeze cineva.

Nestorie a fost patriarh pe vremea aceea la Sinodul III Ecumenic privind Teotokos şi a susţinut pe eretici. El a spus că nu-i susţine, şi l-au luat direct pe Nestorie: dar tu cum zici ? Nestorie a răspuns: Nu-i născătoare nici de Dumnezeu, nici de om, e născătoare de Hristos. Şi l-au prins, şi a căzut în anatemizare.

Era o hotărîre sinodală şi au rămas aşa aceştia.

- Rămîn în vigoare toate anatemele acestea ?

- Arhimandrit Arsenie: Rămîn în vigoare, fără discuţie.

Noi avem datoria să păstrăm Adevărul, se spune cu sabia în mînă; de aceea şi Apostolul Pavel este în icoană cu sabia, de aceea l-am desenat şi eu cu sabia.

Adică el era habotnic? Era habotnic – ce-ai zice de asta?

Adevărul este apărat cu sînge – asta înseamnă; că îşi fac loc cu sabia - sabia cuvîntului. Spune Sfîntul Pimen: “o dată rabzi, a doua oară rabzi, a treia fă-te sabie“.

Învăţătura creştină pare un paradox, pe ici pe colea, pentru că iese din logica omenească, pentru că este logică divină; să crezi într-un loc pe care nu-l vezi, aceasta nu mai este o logică pipăibilă. Aceasta este puterea credinţei, şi aici este toată puterea creştinului: să creadă; ferice de cel ce nu a văzut şi a crezut.

- Sfinţia voastră, se spune că este biserica văzută, luptătoare şi biserica nevăzută, biruitoare; şi această biserică văzută, vizibilă, se spune despre ea că este divizată, împărţită.

- Arhimandrit Arsenie: Biserica propriu-zisă nu-i divizată, oamenii sunt divizaţi, oamenii s-au despărţit. Cînd zici Biserică se înţelege adevăr mîntuitor, de credinţă; nu e glumă. Ce se numeşte dogmă? Adevăr de credinţă revelat, cuprins în Scriptură şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Biserică.

- Sfinţia voastră, în cadrul ecumenismului se vorbeşte de o nouă mentalitate, de un om ecumenic care să fie un creştin îngăduitor, receptiv pentru respectarea tradiţiilor fiecăruia. Ce recomandaţi teologilor ortodocşi care poartă discuţii şi intră în contact cu cei ce s-au desprins de Biserică – discuţii teologice?

- Arhimandrit Arsenie: Eu cred că sunt influenţaţi atunci cînd spun că trebuie să fim maleabili şi nu habotnici; nici nu-i vorba de habotnicie. A apăra Adevărul este un erou al Adevărului, pentru că altfel ar însemna să ne tremure mîna pe sabie, pe sabia Adevărului; nici o biruinţă nu va fi cu mîna tremurînd.

Adevărul este acesta, îl respectăm de mii de ani, l-au respectat şi ei sute de ani şi s-au rupt de adevărul mîntuitor. Acuma ne pare foarte rău, suntem destul de îndureraţi, dar asta nu înseamnă că sunt de partea lor. Domnule, te compătimesc şi atît.

- Ei sunt lăudaţi că sunt teologi de talie mondială.

- Arhimandrit Arsenie: Nu mai vorbim; dracul e mai mult, zice că e Dumnezeu. E, ia uite!

- Dar cum să-şi manifeste dragostea pentru că, dacă le spui că sunt schismatici sau eretici, se supără?

- Arhimandrit Arsenie: Dragostea iartă totul, dar se bucura numai de Adevăr. Asta-i dragostea! Dragostea nu-i chiar aşa să bem o cafea împreună şi gata, suntem o unitate. Dragostea crede totul, uită totul, dar se bucură numai de adevăr. A fost grozav acest Corinteni 13!

- Sfinţia voastră, se vorbeşte despre viaţă ecumenică, vocaţie ecumenică, cununie ecumenică, rugăciune, cultură, vizite, bibliotecă ecumenică, calendar ecumenic şi există şi un Institut Ecumenic “Sfîntul Nicolae”, institut ortodox, dar care propagă ideile acestea ale ecumenismului. Ce credeţi că ar spune Sfîntul Nicolae, sfinţia voastră?

- Arhimandrit Arsenie: Eu ştiu ce ar spune Sfîntul Nicolae, şi asta ar spune toţi; aş spune că toţi ştiu ce ar spune Sfîntul Nicolae. Care este scopul de se fac aceste amestecări de concepţii să zicem că e una religia? Aceste jocuri de lumini, momente demonstrative se fac cu un scop. Nu adevăraţii oameni ortodocşi organizează lucrurile acestea, pe ici pe colea.

- Dar acum unora chiar le place.

- Arhimandrit Arsenie: N-au nici o răspundere, n-au conştiinţă, n-au răspunderea Adevărului.

- Şi ce ar spune Sfîntul Nicolae, sfinţia voastră?

- Arhimandrit Arsenie: Le-ar da cîte o palmă; ca lui Arie. Asta a făcut Sfîntul Nicolae. La urma urmei, ce altceva făcea Arie, decît nu recunoştea Adevărul despre Hristos; i-a tras două palme. Asta ar face….

- Ar avea cam multe palme de dat acum.

- Arhimandrit Arsenie: Acum, păi da; adică nu vezi cu ce aspecte de subţietate vin să se apropie prin asta, prin asta, prin asta! Domnule, am băut o cafea împreună la masă – am băut cafeaua aia; eu puteam să o beau şi acasă, dar am băut-o cu el. Cu ce scop? Ce, vrei să spui că a fost altă cafea? A fost mai gustoasă că ai băut-o cu ăla? E un scop care urmăreşte ceva.

Uite dovada: Papa a venit în România nu ca să vadă organizaţia Bisericii, bisericile pline şi credinţa statornică, în masă, cum este în România. A venit şi a făcut o slujbă catolică-demonstrativ; deci a avut un scop. A avut un scop să se facă o legătură că nu era nici o legătură cu el.

- În aer liber s-a făcut să vadă toată lumea.

- Arhimandrit Arsenie: A făcut o şi mai mare greşeală că au văzut românii: ce, uite, …ce-i aia, dom’le!?!

- Au rîs.

- Arhimandrit Arsenie: Au rîs, pentru că mai înainte de toate, românul nostru respectă tradiţia pe care a moştenit-o, Adevărul. Aşa şi cu Greco-catolicii s-a făcut cînd au vrut să-i schimbe. Ei n-au vrut să se închine altfel, şi cînd au văzut că nu puteau să-i facă să se închine, le-au zis: închinaţi-vă ca voi, dar ţineţi administrativ de noi; şi, uite, acum sunt mai catolici decît catolicii.

- I-a prins cu puţin.

- Arhimandrit Arsenie: I-a prins cu puţin; dacă au ţinut de ei organizatoric, fac ca ei pentru că ăla comandă. Acesta a fost scopul. Aşa face şi aici; încet-încet, încet-încet. Acestea sunt nişte demonstraţii, niste apariţii cu scopuri veninoase‘.

PREDICĂ LA SFÂNTUL PROOROC ILIE TESVITEANUL (MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA)

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA SĂRBĂTOAREA

SFÂNTULUI PROOROC ILIE TESVITEANUL

PROOROCUL ILIE RÂVNITORUL

-20 IULIE-

’’Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul’’(III Regi 19,10 )

Iubiţii mei, astăzi este sărbătorit un erou al credinţei şi al virtuţii, unul din cei mai mari bărbaţi ai lumii antice, ai epocii Vechiului Testament, Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul.

Precum stea de stea se deosebeşte în strălucire şi floare de floare se deosebeşte în înfăţişare şi parfum, aşa şi fiecare sfânt are ceva deosebit, care-l distinge de toţi ceilalţi. De aceea, Biserica alături de numele fiecărui Sfânt pune câte un epitet: Pantelimon – Tămăduitorul, Dimitrie – Izvorâtorul de Mir, Spiridon – Făcătorul de Minuni, Cosma şi Damian – Cei-fără-de-arginţi; iar pe Proorocul de astăzi îl numeşte Râvnitor: Ilie Râvnitorul. Proorocul Ilie a avut râvnă.

Ce înseamnă râvnă? Inima să nu fie rece, ci să aibă un foc, o dorinţă puternică. Şi ce dorinţă a avut Ilie? A vrut ca toţi să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu, pretutindeni să fie închinat Dumnezeul cel Sfânt. Şi această dorinţă n-a ţinut-o ascunsă înlăuntrul său, n-a lăsat-o să rămână teorie, ci a manifestat-o, şi-a declarat-o.

***

„Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!” (III Regi 19,10 ).

Proorocul Ilie şi-a arătat dragostea şi râvna lui pentru adevăratul Dumnezeu în toate împrejurările, pe toate fronturile.

În primul rând, în epoca sa, poporul iudeu, poporul ales al lui Dumnezeu, s-a abătut, a părăsit calea Domnului. Au ajuns până în punctul în care şi-au făcut o statuie-idol, pe zeul Baal şi-i aduceau acestuia drept jertfe umane pe pruncii lor! Cum s-a întâmplat asta? Un proverb zice: “Peştele de la cap se strică”. Aşa şi cu idolatria. Au adus-o în poporul lui Dumnezeu regii Ahab şi Isabela. Dar cine a îndrăznit să-l mustre pe rege? Toţi tăceau. Doar unul a îndrăznit. Cine? Cel care nu avea nimic altceva decât o malotea (blană), un cojoc; dar cât valora cojocul acesta nu valorează bogăţiile tuturor celorlalţi. Acest sărman s-a suit la palatele împărăteşti şi l-a mustrat pe Ahab: Tu – i-a spus, tu rătăceşti poporul! (vezi III Regi 18,18 ).

“Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!”.

Dar şi împotriva nedreptăţii sociale şi-a arătat sensibilitatea. A ocrotit pe văduve, pe orfani, pe săraci, pe neputincioşi. Un om sărac, Nabot, avea o vie. Această vie era aproape de domeniul regal. Deşi era atât de mare averea regală, Ahab a vrut să ia şi via lui Nabot. Nu o dau, zice Nabot, este moştenirea mea părintească! Atunci Izabela a înscenat un proces şi a dispus ca Nabot să fie judecat. Într-adevăr, cu doi martori mincinoşi, care-l acuzau calomniator că L-a hulit pe Dumnezeu şi pe rege, Nabot a fost condamnat şi a fost executat prin ucidere cu pietre. Şi legea spune că averea celui condamnat la moarte revine regelui. Toţi văzuseră nedreptatea, dar stăpânea groaza şi frica. Cine să mustre nedreptatea şi crima? Cine altul? “Cojocul” – Ilie! La porunca lui Dumnezeu merge de-l găseşte pe Ahab şi-i zice: La celelalte răutăţi aţi adăugat şi asta: l-aţi ucis pe Nabot; dar acestea zice Domnul: Deoarece ai ucis şi ai moştenit, de aceea, unde a picurat sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău (III Regi 20). După acestea, Izabela s-a mâniat, iar Proorocul Ilie a fugit şi s-a ascuns.

„Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!”

Acest Sfânt Profet s-a întors chiar şi împotriva clerului. Ce făceau acei „popi”? În loc să conducă poporul spre adevărata credinţă, aceştia l-au părăsit pe adevăratul Dumnezeu şi s-au închinat lui Baal, pe care l-au adus regii. Erau 450 de preoţi. Şi mâncau la masa Izabelei. Împotriva lor şi-a aruncat Ilie fulgerele. De ce l-aţi părăsit, le zice, pe adevăratul Dumnezeu? A chemat deci întreg poporul pe muntele Carmel şi a spus preoţilor lui Baal: Veniţi să dovedim cine are pe Dumnezeul cel adevărat. Luaţi pietre, zidiţi un jertfelnic, junghiaţi un viţel, şi rugaţi-vă dumnezeului vostru să trimită foc care să mistuie. Au făcut asta, dar în zadar strigau, invocând pe falsul lor dumnezeu. Ilie îi ironiza: Strigaţi mai tare, poate că Dumnezeul vostru doarme şi nu aude… Când deja începuse să se însereze, Ilie zice: Daţi-vă la o parte. Cheamă poporul să se apropie. Îşi ridică propriul jertfelnic, strânge lemne, junghie un animal, îl pune deasupra şi dispune să se toarne de trei ori apă din belşug peste el şi peste toate cele din jur, aşa încât să nu se creadă că ar putea exista pe undeva vreo sursă de foc. Îşi ridică apoi ochii la cer şi se roagă. Şi – ce putere are rugăciunea! – într-o secundă cerurile s-au deschis şi s-a coborât un foc care a mistuit toate. Atunci au crezut toţi, au căzut la pământ şi s-au închinat adevăratului Dumnezeu. Aşadar, porunceşte imediat: Acum, toţi ai lui Baal, în temniţă! Să nu scape nimeni, niciunul! Apoi i-a coborât acolo jos şi i-a junghiat pe toţi cei 450 (III Regi 18, 17-40). N-a făcut-o din răutate. Împlinea porunca lui Dumnezeu.

„Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!”

S-a întors în cele din urmă şi împotriva mulţimii. Era răspunzător şi poporul. Pentru că acesta nu urmase adevărul, ci minciuna. Până când, le zice, veţi şchiopăta de amândouă picioarele? (III Regi 18, 21).

Profetul Ilie nu a linguşit pe nimeni. A fost un râvnitor al Domnului.

***

Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoarea lui. De ce sărbătorim? Ca să ne diversificăm plictiseala? Ca să ne distrăm? Sărbătoarea înseamnă imitarea sau urmarea sfântului. Cum putem să-i imităm noi pe prooroci? Putem noi să facem tot ce a făcut Ilie? Cine de pildă poate să treacă Iordanul cu cojocul? Asta este o minune. Minunile pe care le-a făcut el noi nu putem să le repetăm. Putem însă să-i imităm virtuţile, putem să-i imităm râvna.

Astăzi suntem în pericol. Eu mă tem de indiferenţă. Suntem indiferenţi. Numai cele materiale ne interesează. Doar de pâine şi de mâncare ne îngrijim să dăm copiilor noştri. Dar copilului nu-i trebuie doar hrană; îi trebuie şi învăţătură şi înţelepciune şi educaţie. Dar faţă de acestea, din nefericire, noi suntem indiferenţi. În timp ce fiii diavolului lucrează, ceilalţi din urmă, aşa numiţii conservatori îţi zic: „Păi, eu voi corecta dreptul?” În felul acesta stricăciunea merge mai departe. Hiliaştii (martorii lui Iehova) în urmă cu patruzeci de ani erau trei şi acum au devenit mai mult de 50.000. Şi ateii materialişti de dinainte de 1917 erau trei, acum sunt mii. Nu s-ar fi înmulţit aceştia, dacă noi am fi avut în noi puţin din focul pe care l-a avut Ilie. Eşti tată, eşti mamă, eşti învăţător, eşti poliţist, eşti preot? Nu fi nepăsător, nu fi indiferent! Arată grijă, să ai pasiune pentru slujba ta.

Suntem în Elada? Eu mă-ndoiesc. Am ajuns nişte necredincioşi. În această ţară mai demult n-ai fi auzit pe cineva înjurând. Acum nu trece o secundă fără să se audă o înjurătură. Va veni iarăşi Ilie. E sigur. Închipuiţi-vă că atunci când va veni va auzi înjurături. Acesta, care a apucat 450 de preoţi ai ruşinii şi i-a junghiat, îi va apuca şi pe toţi cei care înjură şi-i va pedepsi. Dacă ar veni acesta, “al doilea Înaintemergător” (Tropar), i-ar duce la mare, i-ar da morţii şi-ar înroşi apele cu ei.

Desigur, nu înţeleg că trebuie să facem şi noi aşa; autoritatea lui Ilie a fost o autoritate excepţională. Eu suspin şi plâng pentru că tu arăţi indiferenţă. Vei spune: Ce să fac? Dacă eşti femeie, iar bărbatul tău înjură, spune-i: Mănâncă tu, bărbate, că eu nu mănânc. Am cunoscut în Mesolonghi o femeie care în felul acesta l-a făcut pe bărbatul ei să înceteze cu înjurăturile. Nu îngădui înaintea ta ca Dumnezeu să fie hulit. Dacă sparg un geam, alergi la Poliţie. Pentru o înjurătură de ce nu mergi? Nu vrei să asculţi de mine?! Ascultă-l pe Sfântul Gură-de-Aur care zice: Când auzi pe cineva că înjură, vorbeşte-i, sfătuieşte-l o dată, de două ori, de trei ori. Dacă nu ascultă, atunci, ai mână? Loveşte-l. Cel ce loveşte pe cel ce înjură îşi sfinţeşte mâna.

Să vă luminaţi. Vă jur astăzi pe numele proorocului. Cel mai bun praznic şi cea mai bună cinste pentru un sfânt este să dezrădăcinăm acest spin care este în grădina noastră. Să închidem gurile hulitorilor. Îngrijiţi-vă toţi să dispară înjurătura şi toate gurile să devină o chitară interpretând un imn: “Lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii”. Amin.

† Episcopul Augustin

(20.07.1960, Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Proorocului Ilie)

Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca (1910-28. XI.1989) – The Martyrdom of rev. Arsenie Boca

April 1st, 2011 · No Comments · Diary, OPINION, PEOPLE

Isabela Vasiliu-Scraba

Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca (1910-28. XI.1989), un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu

Sambata-de-Sus Monastery - founded in 1696 by Prince-Martyr St. Constantin Brancovan

Motto:

“despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis”

(Î.P.S Laurenţiu Streza).

Intre surprizele internetului se află pe un site povestea morţii martirice a părintelui ieromonah Arsenie Boca. În mod curios, în nici unul din cele trei volume ale Părintelui Arsenie Boca îngrijite de P.S. Daniil Stoenescu (Cărarea împărăţiei, Deva, 2004 şi 2006; “Cuvinte vii”, Deva, 2006; Biserica de la Drăgănescu –“Capela Sixtină” a ortodoxiei româneşti, Deva, 2005) şi nici în volumul care are pe cotor trecut (fără sfială) “Episcop Daniil – Părintele Arsenie” (Deva, 2008) nu este menţionată moartea martirică şi nici pătimirea Sfântului Ardealului, despre care preotul Petru Vanvulescu spusese că a murit mucenic şi că

“a fost mucenic în fiecare zi, a avut cruce grea, pe măsura harului”

(Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agathon, Făgăraş, 2004, p. 116).

După ocuparea României de către armata sovietică, părintele ieromonah Arsenie (care prevăzuse bombardarea Bucureştilor din aprilie 1944) a fost prima oară anchetat în toamna lui 1944 după slujba de la Sălişte, apoi a fost închis fără vină între 17 iulie –30 iulie 1945, între Sf. Paşti şi august 1948, dus la Canal din 15/16 ianuarie 1951 până pe 23 martie 1952, arestat de Rusalii (7iunie) 1953, închis între 20 sept. 1955 şi 7 aprilie 1956, scos abuziv din preoţie în 1959, urmărit, interogat de Securitate şi hărţuit încontinuu până la moartea sa martirică din 1989, de ziua Cuviosului Mucenic Ştefan cel Nou, “a cărei mucenicie tocmai o pictase pe absida altarului din Biserica Drăgănescu” (ibid.).

Deşi sfinţilor li se povesteşte pătimirea pentru care au primit cunună de martiri, Î.P.S Laurenţiu Streza (Mitropolitul Ardealului) spunea la Centenarul Părintelui Arsenie Boca organizat de Fundaţia creştină Arsenie Boca împreună cu Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus că:

“despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis”.

Rev. Arsenie Boca (martyred in Nov 1989): "About Saints we are not interested to know how many hours and why they were martyred, or indeed where they were imprisoned" said in his homily Laurentiu Streja, Bishop of Transylvania

Desigur, pe 25 septembrie 2010 părerea sa era menită să-mi taie mie avântul de a vorbi de pătimirile de o viaţă ale Sfântului Ardealului, pe care făgărăşenii îl pictează în biserici alături de sfinţii canonizaţi. O tăcere inexplicabilă asupra morţii martirice a sfântului Arsenie Boca a fost respectată în numărul omagial Arsenie Boca scos în urmă cu câţiva ani de revista Rost, ca şi în recentele cărţi despre urmărirea de către Securitate a fostului stareţ de la Sâmbăta, pretexte (poate inconştiente) de a difuza şi unele informaţii măsluite.

In scurta mea interventie de la Centenarul Părintelui Arsenie Boca (29 sept. 1910-28 nov. 1989) din Aula Academiei de cultură şi religie din cadrul Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus am atras atenţia asupra modului cum în prefaţa albumului Biserica de la Drăgănescu (Deva, 2005, p. 11-13), îngrijitorul volumului a trecut o declaraţie de anchetă poliţienească drept autobiografie a Părintelui Arsenie, fără specificarea provenienţei. Era vorba de prima arestare a ieromonahului Arsenie Boca, pe atunci stareţ al Mânăstirii Brâncoveanu. La data arestării, Părintele se afla la Mânăstirea Bistriţa (Vâlcea) unde fusese invitat să ţină prelegeri. Punând cap la cap nişte informaţii, ajunsesem la concluzia că eliberarea stareţului s-a datorat atunci Patriarhului Nicodim Munteanu (decedat în condiţii suspecte la începutul anului 1948), care a condiţionat prezenţa preotului Burducea în Sinodul din 30 iulie 1945 de eliberarea preoţilor arestaţi. Din păcate nu am reuşit să duc ideea până la capăt fiindcă

Bistrita Monastery, Co Valcea, Romania, founded in 1495 by Prince VLAD the Monk - ancestor of Prince Charles of Great Britain

“despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis” (Î.P.S Laurenţiu Streza). Din dosarul de Securitate (de peste 1500 de file) intrat de puţină vreme în atenţia cercetătorilor s-a mai fotocopiat prima pagină dintr-o a doua declaraţie semnată pe 23 iulie 1945 care însă n-a mai fost copiată în întregime, spre a se vedea ce informaţii mai fuseseră smulse în urma torturii. Neputând vorbi de pătimirea din detenţie, n-am ajuns nici la pătimirea finală din care i s-a tras Părintelui Arsenie Boca moartea martirică din 28 noiembrie 1989.
In cele trei volume de mărturii din Ţara Făgăraşului (Ed. Agathon, Făgăraş, 2004, 2005 şi 2008), dl ing. Ion Cişmileanu inserează şi el povestea schingiuirii de către Securitate a “călugărului iconar” Arsenie Boca la vârsta de 79 de ani. Despre moartea sa martirică vorbeau pe şoptite toţi cei veniţi în 4 decembrie 1989 la Prislop la înmormântarea Părintelui. Iată ce spunea călugărul care a fost la Sinaia când a murit Părintele ieromonah Arsenie Boca, iniţiatorul reînvierii duhovniceşti de la Sâmbăta de Sus, care a prevăzut că după moarea sa “ţara va lua foc” [duhovnicesc] de la Prislop:

Prislop Orthodox Monastery (13th c) where Rev Boca is burried following his martyrdom in the hands of the Securitate secret services in Nov, 1989.

“ În 1989 părintele Arsenie spunea celor apropiaţi: ‘nu mă mai vedeţi în curând că aştia mă termină’. În ultimii ani celor de la conducere le era foarte teamă de părintele Arsenie. Era ţinut în satul Drăgănescu iar intrările în sat erau păzite zi şi noapte de Securitate (..). Ultimele momente şi le-a petrecut  la Sinaia. Trebuie neapărat să scrieţi asta. Am fost la el împreună cu parintele Dometie care a fost ţinut acolo timp de o săptămână şi jumătate. Si nu i-au dat voie să vorbească cu el. Maica de acolo ne spunea că e la Drăgănescu. Părintele Arsenie avea însă un căţel mic, flocos, negru. Unde era părintele, acolo era şi căţelul. Când am văzut căţelul, mi-am dat seama că este acolo. În cele din urmă ni s-a spus că este bolnav şi că nu poate vedea pe nimeni. I se poate trimite doar un pomelnic sau o scrisoare… După trei zile ni s-a spus că a murit părintele. L-au adus şi era aşa cum era: TORTURAT şi CHINUIT. Se vedea la degete şi la faţă faptul că a fost torturat. Eu am fost la înmormântare şi am văzut: unghiile de la două degete îi erau pur şi simplu zmulse…Toate acestea s-au petrecut pentru că a prezis căderea şi moartea lui Ceauşescu. Nu mi-e frică să spun adevărul, chiar dacă unii mai vor să ascundă acest lucru. Puteţi fi şi un om trimis de cei care l-au torturat şi acum vor cu orice preţ să ascundă adevărul. Eu spun adevărul pe faţă, pentru că mulţi îl ştiu, dar nu îl spun”.

Transcrierea începutului interviului figurează şi pe un alt site ca interviu luat în toamna lui 2007 de dl Claudiu Târziu, directorul Revistei Rost. Numai că pe blogul acestuia,  spusele din partea finală pe care le-am citat mai sus nu apar (sic!).

Isabela Vasiliu-Scraba

http://isabelavs.blogspot.com

Sinaia Monastery in the Carpathians founded by Prince Cantacuzino and dedicated to Mt Sinai (1695). Here Rev Arsenie Boca was kept isolated to be martyred by Ceausescu's secret services in November 1989.

Filmul “Agora”, inca o palma lui Hristos

Thursday, 14 October 2010 13:00

   Bucură-te, ceea ce ne hrăneşti cu Pâinea Vieţii!

  „Toată nădejdea noastră la tine o punem, Maica lui Dumnezeu, şi în necazurile noastre la sfânta ta icoană Sporitoarea grânelor cu osârdie alergăm şi, aşteptând să primim de la tine harică mângâiere şi ajutorare în vremea restriştei şi sărăciei noastre, strigăm ţie: Bucură-te, Preamare vistierie a milostivirii...!” (Icosul 8 din Acatistul Maicii Domnului „Sporitoarea grânelor”)

 ©Analiza si redactare pentru Lacasuri Ortodoxe: teolog Mirela Sova

   Icoana „Sporitoarea grânelor” („Prosperess of Loaves”, „Sporitelnitsa Khlebov”) a fost pictată cu binecuvântarea Avvei Ambrozie de la Optina (10 octombrie 1891), care a avut inspiraţia de a contribui la apariţia unei Icoane inedite a Maicii Domnului.

   Astfel, bătrânul stareţ şi fondator de mânăstiri, a cerut egumenei Hilaria de la mânăstirea Bolkov în 1890 să-i trimită o Icoană în care Maica Domnului să fie reprezentată pe norii cerului, cu mâinile întinse spre binecuvântare, iar la picioarele ei să se afle un câmp de secară, pe jumătate legat în snopi. Dacă pentru prima parte a Icoanei, cu Maica Domnului pe nori, Sfântul Ambrozie a avut ca model o Icoană a Tuturor Sfinţilor din mânăstirea Bolkov, pentru partea de jos a Icoanei nu exista un model prealabil. Grânele binecuvântate sunt, deci, cu totul originale.

   Nu întâmplător Avva Ambrozie a dorit apariţia şi popularizarea rapidă a acestei Icoane. De mic, cinstea în mod deosebit sărbătorile Maicii Domnului, prin priveghere de toată noaptea, participare la sfintele slujbe şi înteţirea rugăciunilor pe parcursul întregii zile.

   Icoana „Sporitoarea grânelor” a fost dăruită de Sfânt mânăstirii de maici Kazan din satul Şamordino, provincia Kaluga (închinată Icoanei Maicii Domnului „Kazan”), unde el s-a retras în ultimul an de viaţă. Aşa se putea şi închina Icoanei, pe care a considerat-o de la început ca ajutătoare a celor ce muncesc, spre a-şi vedea rodul muncii. Stareţul Ambrozie s-a preocupat de stabilirea unei date de pomenire a Icoanei „Multiplier of Wheat”, la 15 octombrie, ca şi de întocmirea unui Acatist al Icoanei, căruia i-a compus un refren deosebit:
 

   „Bucură-te, Ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine! Dă-ne şi nouă, nevrednicilor, roua harului tău şi arătată fă milostivirea ta!”
 

   Mai mult, s-a îngrijit de realizarea mai multor copii ale Icoanei, pe care le-a trimis atât fiilor săi duhovniceşti din alte mânăstiri, cât şi în lumea laică. Bolnav, la pat, el asculta Acatistul Icoanei „Sporitoarea grânelor” („Спорительница хлебов”, „La Moissoneuse”, „Enhancer of the Grain Harvest”, „She Who Ripens the Grain"), cântat de măicuţe. După cum precizează textul Acatistului, cererile credincioşilor înaintea acestei Icoane nu se limitează la pâinea zilnică şi la îndestularea pământească, ci se continuă cu „roua harului” şi „Pâinea Vieţii”.
 

   Prima minune săvârşită de Icoană s-a întâmplat cu puţin timp înainte de moartea Bătrânului Ambrozie, în 1891, când Rusia trecea printr-o foamete, datorată în special manei grânelor (îndeosebi a secarei). Însă, în mod miraculos, ţinutul Kaluga şi terenurile mânăstirii Şamordino au fost ferite de dezastru, aflându-se chiar în prosperitate.

   O copie a Icoanei, trimisă de un ucenic al Sfântului Ambrozie, către mânăstirea Piatniţa (ţinutul Voronezh), s-a dovedit şi ea făcătoare de minuni, întrucât seceta şi foametea au fost stopate odată cu venirea Icoanei în ţinut şi cu o slujbă de cerere înaintea acesteia.
 

   O altă minune a fost considerat şi faptul că Sfântul Ambrozie a trecut la Domnul în data de 10 octombrie, fiind înmormântat pe 15 octombrie, în ziua stabilită de el spre cinstirea Icoanei „Sporitoarea grânelor”.
 

   Înainte de a muri, Avva a fost întrebat: „Părinte, cui laşi mânăstirea, dacă pleci?” „Împărătesei Cerului”, a răspuns.

   „...Pe săraci şi nevoiaşi hrăneşte-i, bătrâneţile sprijină-le, pe copii creşte-i şi pe toţi înţelepţeşte-i să strige fără încetare către Domnul: Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi!” (din rugăciunea Acatistului Maicii Domnului „Sporitoarea grânelor”, a cărei Icoană este cinstită în Biserica Ortodoxă Rusă la 15 octombrie)
 

O analiza de: Teolog Mirela Sova

Despre sfinţi

Sfintii ii privesc pe oameni asa cum ii priveste Hristos. Sfinti precum Sfantul Vasile, Sfantul Nicolae, Sfantul roman Calinic de la Cernica, care plangea cand nu avea bani sa le dea oamenilor, au lucrat la propovaduirea, la afirmarea credintei celorlalti, pregatindu-i sa fie oameni adevarati. Ei si-au iubit semenii si i-au indemnat si pe ceilalti sa ii iubeasca, au urmat instinctiv aceasta directie. Sfintii sunt remarcabili nu ca niste eroi sau specialisti pe care este greu sa ii inlocuiesti, ci prin aceasta forta spirituala, prin forta iubirii, a rugaciunii pentru oameni care este in ei, mai mult decat prin faptele lor.

Nu fapta umana in sine, ci puterea lui Dumnezeu care straluceste in faptele lor si din ei insisi, ii face transparenti lui Dumnezeu, Care face sa iradieze capacitatile lor umane inradacinate in lumina dumnezeiasca.

Sfintenia este manifestarea indumnezeirii omului. Importanta minunilor tine de faptul ca ele sunt semne ale transparentei, ale luminii, ale bunatatii lui Dumnezeu aratate in sfinti. Bunatatea este o forta penetranta care depaseste forta legii. Sfantul iradiaza lumina lui Hristos Cel inviat.

Sfintenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care S-a aratat pe Sine mai presus de legi in Cel inviat si care este si cu noi intr-o lepadare de Sine, intr-o participare la suferintele noastre.

De aceea, aceasta participare isi gaseste sensul culminant in bucuria Invierii. Sfintii traiesc in viata lor pamanteasca transparenta Invierii care desavarseste legile naturii.

[…]

Sfintii arata in viata lor sfintenia lui Dumnezeu. Ei sfintesc in ei insisi numele lui Dumnezeu prin rugaciune, apoi il arata in mod transparent prin purtarea lor. Crestinii se uita in calendar pentru a vedea care este sfantul zilei si ii aduc rugaciuni. In acea zi ei isi aseaza viata sub obladuirea sfantului si cauta sa imite cum pot virtutile acestui sfant, simtindu-se ocrotiti de rugaciunile lui. Sunt venerati de asemenea si cei care au murit in sfintenie, care au facut totul pentru dainuirea Bisericii, care si-au dat viata pentru Dumnezeu, au iradiat in lumina lui Hristos si ne-au lasat prin aceasta o Biserica vie. Fara sfintii din trecut, Biserica n-ar fi ceea ce este, n-ar putea dainui. Traditia vie si prin aceasta Biserica insasi nu se poate mentine fara o succesiune a sfintilor. “Aduceti-va aminte de inaintasii vostri” (Evr 13,7), spune Sfantul Apostol Pavel. Este recunostinta pentru toti cei care ne-au transmis Evanghelia. Viata Bisericii nu a fost niciodata intrerupta pentru a reincepe din nou.

Sfintii sunt importanti si prin ceea ce ne transmit: si anume Biserica vie, in spiritualitatea ei, in forta sa spirituala si exemplul lor. Ii veneram pentru ca sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins culmile cele mai inalte ale indumnezeirii. Se intereseaza de uman asa cum se intereseaza de Hristos; sunt impreuna cu Hristos asa cum  sunt ingerii. Se spune ca, impreuna cu Hristos, ingerii au si ei un mare interes pentru mantuirea noastra. Sfintii, care sunt si oameni, o fac cu atat mai mult. Despre ei Sfantul Pavel spune ca nu vor avea fericirea deplin decat impreuna cu noi, cand vom fi cu totii impreuna. Ei se roaga pentru noi. Iar cand ne rugam pentru vrajmasi, ei se roaga cu si mai multa osardie. De aceea cerem rugaciunile lor.

Exista trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscatori pentru ceea ce ne-au transmis, pentru starea lor de indumnezeire si pentru rigaciunile lor pentru noi. De aceea spunem totdeauna: “Sfinte… roaga-te pentru noi!” Nu le cerem mantuirea. Doar Maicii Domnului i-o cerem, spunand: “Mantuieste-ne pe noi.” Nu este vorba de mantuire in sensul in care ne-a dat-o Hristos, dar in viata noastra exista atatea greutati, incat o rugam sa ne ajute, sa ne dea posibilitatea sa lucram pentru mantuirea noastra. Ea ne mantuieste in virtutea unirii ei desavarsite cu Fiul Sau, Mantuitorul nostru.

In aceasta cinsta cultul sfintilor care iradiaza, fiindca iradierea lor ajunge pana la noi. Nu credem ca exista doua Biserici, o Biserica pamanteasca si o Biserica cereasca. Exista o singura Biserica care se prelungeste de pe pamant in cer. Nu suntem rupti de viata pamanteasca pentru ca avem privirile indreptate, concentrate spre cer. Inaintam spre lumea de dincolo luptand aici pentru a ajunge acolo incununati de prezenta lui Hristos, a Duhului sfant in noi. Aici crestem, aici trebuie sa lucram, chiar si in viata sociala, in perspective vietii de dincolo. Fara viata pamanteasca nu putem creste. Este ceea ce fac sfintii. Facand voia lui Dumnezeu, ei traiesc “pe pamant ca in cer”.

Pr Dumitru Staniloae - "Mica Dogmatică vorbită" - dialoguri la Cernica cu

M.A .Costa de Beauregard

Nicolae Steinhardt şi aventura conştiinţei – JURNALUL FERICIRII

Autor: Nicolae Steinhardt

Editura: Dacia
Anul apariţiei: 1994
438 pagini


 

“O lectură ziditoare de suflet” sunt cuvinte potrivite, poate, pentru a descrie Jurnalul Fericirii, al lui Nicolae Steinhardt, o nestemată a literaturii noastre, a ortodoxiei, şi chiar a sufletului românesc, scrisă de un om pentru care suferinţa îndurată în închisorile comuniste nu a însemnat abrutizare ori deznădejde, ci trezirea conştiinţei – prin descoperirea creştinismului, prin apropierea de oameni, dar mai ales de Hristos, în urma unui botez tainic, şi petrecut în taină, “din apă viermănoasă şi duh rapid” . Nu întâmplător închisoarea a fost atât pentru Steinhardt, cât şi pentru Ţuţea un loc al fericirii şi revelaţiei creştine. Unde altundeva se împletesc mai bine suferinţa cu iubirea aproapelui, dacă nu într-o celulă, care pentru Steinhardt este “dovada că minunea face parte din viaţa reală”.

“În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare – şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare.”

Cartea lui Steinhardt nu seamănă cu o una memorialistică. Nu există o ordonare strict cronologică a evenimentelor, iar accentul cade nu pe întâmplări, ci pe interpretarea lor. Jurnalul Fericiriieste ca viaţa – o aventură a conştiinţei, o mărturisire a drumului lung pe care intelectul şi simţirea le urmează în strădania de a înţelege şi trăi condiţia creştinului. Exemplele din viaţa autorului, dar mai ales referinţele literare şi filosofice – atât de bogate, atât de convingătoare şi expresive – fac din această carte o exemplară pledoarie pentru creştinism. Este remarcabil cum, într-o zonă a existenţei care nu ascultă de legi sau determinări, Steinhardt reuşeşte să surprindă latura coerentă, logică a credinţei şi a manifestării lui Dumnezeu. Jurnalul Fericiriiare darul de a ne apropia şi în mod raţional de creştinism, răspunzând unor întrebări pe care toţi ni le punem: de ce Dumnezeu nu intervine în lume, de ce Iisus Hristos nu s-a salvat pe sine de la cruce, cum putem fi cu adevărat liberi etc.

Claritatea şi ineditul argumentării – cu referinţe de la Dostoievski şi Kierkegaard până la autori de romane poliţiste sau opere pop-rock -, exprimarea blândă şi poetică uneori sau tăioasă şi frustă alteori fac din Nicolae Steinhardt un altfel de cărturar al ortodoxiei, mai apropiat de artă, de filosofie, de logică, de viaţa complicată a mirenilor, şi mai puţin preocupat de dogme. Este unul dintre puţinii monahi care atenţionează că între credinţă şi prostie este o prăpastie.

“Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este o ispită. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă.”

Curajul fizic este singura posibilitate de a învinge pământul şi de a cuceri cerurile. Nicolae Steinhardt a luat calea curajului înainte de a se încreştina, îndemnat de tatăl său, un evreu proprietar al unei fabrici de cherestea din comuna Pantelimon, care i-a insuflat şi o sănătoasă iscusinţă “de mahala”: “E adevărat, zice tata, că vei avea zile grele. Dar nopţile le vei avea liniştite – vei dormi bine. Pe când, dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să poţi închide un ochi.” Îmbărbătat să nu fie “jidan fricos” şi “să nu se cace în pantaloni”, tatăl îşi îndeamnă fiul să nu facă jocul Securităţii, să nu-şi vândă conştiinţa pe iluzii. Logica aceasta o va folosi Steinhardt şi atunci când vorbeşte despre datoria intelectualilor de a dezvălui adevărul. Vine un moment când a tăcea este sinonim cu a închide ochii în faţa nedreptăţilor, iar acest lucru nu trebuie scuzat.

“A spune că doi şi cu doi fac patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr sau că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine, ca George Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viaţa lui Eminescu. Când alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferăstrăul, a enunţa că doi şi cu doi fac patru înseamnă a urla cât te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferăstrăul.”

Reproşul acesta la adresa unor personalităţi consacrate în manuale de literatură (Sadoveanu, Arghezi, Railea, Călinescu, T. Vianu) i-a adus, poate, un deserviciu din partea unei mari părţi a elitei româneşti, care a ales “să se descurce” cu sistemul comunist, în loc “să răzbată”. De la înălţimea sa morală, Steinhardt are însă tot dreptul să judece compromisul altora, care au aplicat atât de băbescul sfat cu “dracu’ şi puntea”. Conştiinţa unui adevărat creştin nu se poate închiria. “Adevărata libertate este creştinismul. Hristos ne arată calitatea de oameni liberi, de nobili. Dar ne cere efortul de (ar spune existenţialiştii) a fi ceea ce suntem. Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi”.

Fericirea lui Steinhardt este de fapt tăria omului care şi-a cucerit libertatea, şi nu oriunde, ci – paradoxal – într-o închisoare! Însă, cum ne aminteşte de atâtea ori autorul, absurdul şi paradoxul sunt coordonatele condiţiei de creştin. “Cea mai extraordinară cugetare citită vreodată, în afara textelor evanghelice, e a lui Kierkegaard: Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea.” Iubirea de oameni, credinţa neştirbită în Hristos, tăria de a îndura sunt virtuţile care eliberează omul din îndoială, îi astâmpără “setea de iubire şi de sens”, oferindu-i acea libertate pe care o căutăm cu toţii, dar nu ştim cât de aproape e. “Viaţa este un rai, însă noi nu vrem să ştim” şi “Omul e întotdeauna mai mult decât ceea ce este” sunt două din cugetările aparent paradoxale ale lui Dostoievski pe care Steinhardt le aminteşte vorbind despre libertatea creştinului. Atenţie mare, libertate care “nu-i totuna cu libertinajul”!

Un clar argument îl oferă autorul celor care acuză neintervenţia lui Dumnezeu în această lume. “Un lucru pe care nu vrem să-l înţelegem, pe care nu-l înţelegeau nici contemporanii Domnului. Cei ce aşteptau venirea lui Mesia în slavă. Ce nu puteau înţelege ei e că Dumnezeu, cum spune Kierkegaard, nu e un imens papagal roşu. Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată o uriaşă pasăre violent colorată, toată lumea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit. Credinţa, pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua. Dostoievski: Dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrângerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala”.

Cele mai frumoase pagini sunt cele care descriu botezul autorului, cu apă sălcie, la repezeală, în fugă, pentru a nu fi observaţi de gardieni: “Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. O fericire care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge… Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine… Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei.”
Iar proaspătul încreştinat în celulă este norocit câteva zile mai târziu cu un vis tulburător:

“În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Eu sunt, îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte. Şi înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice, sunt fericit, fericit, fericit. Fericirea creşte mereu; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, iar cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, fericirea mă înalţă, mă leagănă, şi în cele din urmă, fără menajamente – mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. (De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine)”.

În opoziţie cu Dumnezeu (calea, libertatea şi adevărul), diavolul este stăpân pe lumea iluziilor. Dacă Hristos îţi ia totul pentru a-ţi da totul, diavolul ia totul pentru a nu oferi nimic:

“În tren mă reţine formula “diavolul este stăpânitorul lumii acesteia”. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia – adică lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul. Cine oare, în cărţi prost tipărite, n-a văzut imagini colorate în poziţii de nesuprapunere faţă de cele în alb şi negru? Ei bine, lumea diavolului e totuna cu această mică deviaţie dintre fond şi culoare – adică o lume deformată, o imagine secundară, vrăjită, deviată… Operaţia de curăţire ne cere o exorcizare, o desvrăjire. E o deviaţie care se cere corectată. În acest sens lumea stăpânită de diavol (tatăl minciunii, fiindcă are putere numai asupra iluziilor) este reală. Este vorba despre aceeaşi lume, dar vrăjită, imaginară (pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre). În această lume diavolul este voievod. De aceea a putut constata iubita mea Simone Weil foarte exact: lucrurile de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale”.

Despre Iisus Hristos, Steinhardt consideră că a venit nu doar să ne mântuie, dar şi “să ne scandalizeze”, să ne scoată din lâncezeala obiceiurilor, să ne arate că ospăţul şi veselia sunt mai umane decât truda, să ne aducă aminte că legea a fost făcută pentru om, nu omul pentru lege. Steinhardt vede însă în Hristos şi un gentleman, un cavaler: “Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – Hristos ni se arată nu doar blând, bun, drept, fără de păcat etc., dar şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler. Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Iar încrederea e prima calitate a cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care până la proba contrarie are încredere în oricine şi nu se grăbeşte, avid, să dea crezare tuturor defăimărilor. La şmecheri şi la jigodii, reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei. Apoi, Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, sau o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui”.

Paradoxul este cheia înţelegerii creştinismului. Aşa cum crucea reprezintă un paradox – simbolizând poziţia verticală a omului (pe care Dumnezeu şi-o doreşte), pe care însă omul (la fel ca Hristos) e ţintuit -, tot astfel creştinismul conţine un paradox: acela că nu e din lumea aceasta! Altfel nu ar mai fi perfect.

“Să fii creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi chip. Ca să fii un bun creştin trebuie să mori pentru lumea aceasta, şi abia atunci poţi învia pentru Hristos. Menirea acestei vieţi este de a te duce la cel mai înalt grad al scârbei de viaţă. Dumnezeu este vrăjmaşul tău de moarte, iar creştinismul este cea mai mare durere omenească. Totuşi, Hristos nu e crud, ci blândeţe. Cruzimea provine din faptul că în această lume trebuie creştinul să-şi petreacă viaţa şi în ea trebuie să-şi exprime condiţia de creştin”.

Jurnalul Fericirii este unul din miracolele literaturii româneşti. Preţuită chiar şi de fostul papă (care avea un exemplar în biblioteca lui personală), este testamentul unui om care a cunoscut îndeaproape o generaţie de intelectuali ai României, un evreu care s-a făcut creştin şi român prin calea suferinţei. Transformarea este posibilă la nivel spiritual, deoarece “creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, ci a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNUEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea oamenilor, nici învierea lor – ci transformarea făpturii. Până unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care se lepădase.”

Una dintre prea puţinele “opere ascunse la sertar” de intelectualii români în timpul comunismului, capodopera lui Nicolae Steinhardt a luminat în confuzia de idei şi alternative de la începutul anilor ‘90, fiind apoi uitată şi prea puţin comentată în zilele noastre, pe măsură ce interesul pentru comunism a devenit tot mai scăzut, ori redus la glume radiofonice cu Ceauşescu sau la reclame infantile cu “Rom cel mare”. Sunt convins că pentru un elev de liceu lecturarea Jurnalului Fericirii şi popularizarea lui în licee ar fi un câştig cultural mult mai mare şi mai oportun astăzi, decât Sadoveanu ori eterna şi stufoasa Enigma Otiliei, de pildă.

Scrisă de Florentin Cristian

Cuvantarea-lui-neagoe-basarab-la-a-doua-ingropare-a-osemintelor-mamei-sale-si-a-copiilor-sai-la-manastirea-arges

Despre Singuratate

03 Iun 2011 Lasă un comentariu

by "DUMNEZEU este IUBIRE" Blog Crestin Ortodox-- Cristina David in articole proprii, Comentariile autoarei blogului la cele citite/aflate/traite, Cuviosul Siluan Athonitul, eseuri, Iubirea Lui Dumnezeu si de Dumnezeu Etichete:articolele autoarei blogului, despre singuratate, deznadejde, iubirea de Dumnezeu, singuratate, vremea in care traim [Editează]

Singuratatea este un subiect mult prea vast, o stare de suflet mult prea complicata si cu radacini extrem de incalcite in multitudinea si varietatea lor incat despre singuratate nu se poate vorbi aici in acest spatiu restrans decat eventual intr-o forma axiomatica sau daca preferati , metaforica.

Inseamna o incercare de a cuprinde o anume esenta a acestei stari sufletesti . Imi vin doua  posibilitati in minte pe moment.

Singuratatea – starea in care omul simte ca nu apartine niciunde si nimanui (asta doar in absenta unei credinte trainice in Dumnezeu) si poate avea accente grave, adesea tragice. Si ma refer aici la tentativele de sinucidere in special in randul tinerilor care  nu l-au cunoscut si nu l-au cautat pe Dumnezeu.

Tot singuratate este starea unei autoizolari pe care omul o cauta, o alege, o doreste din motive numai de el cunoscute.

In primul caz singuratatea ii este impusa omului dinafara, este cauzata de o incapacitate a  individului de a se adapta la un grup/societate din felurite si multiple cauze. El nu corespunde  cerintelor grupului/societatii respective care il ostracizeaza in consecinta. De aici apare de multe ori aspectul tragic de care aminteam mai sus.

In al doilea caz singuratatea este cauzata de nevoile interioare ale individului care pot fi dictate  de personalitatea lui ,sau dimpotriva, de niste cerinte de moment, de scurta durata. Intrucat este autoimpusa, aceasta forma de singuratate nu capata , de regula, dimensiuni tragice. Este ceea ce se numeste insingurare . Dureaza mai mult sau mai putin in timp si de obicei se autodesfiinteaza  tot asa cum s-a autoinfiintat.

Dar asta inseamna sa filosofam pe marginea acestei teme si riscam sa nu ajungem nicaieri… Felul in care concepem si traim singuratatea sta in noi, fiecare individ este unic, el vede , intelege si traieste viata  in mod diferit.

Un lucru este sigur si nu trebuie sa ne indoim nici o clipa  , sentimentul apasator al singuratatii pe care aproape  fiecare dintre noi il incearca sub o forma sau alta in cursul vietii sale , de multe ori in chiar mijlocul familiei inconjurat fiind de cei apropiati , poate fi “tratat” cu un medicament de suflet care este infailibil si oferit noua gratis:  dragostea si apropierea de Tatal ceresc Care ne asteapata cu bratele deschise spre a ne oferi mangaierea si siguranta dupa care tanjim atata! Iubirea Lui pentru noi este infinita , mai presus de  dragostea de care este capabila  vreo  fiinta omeneasca. Mai suferim noi , avandu-L pe Domnul cu noi , de singuratatea care aduce cu sine neagra deznadejde?

“Domnul iubeste pe toti oamenii , dar inca si mai mult il iubeste pe cel care Il cauta……O mare bucurie e in aceste cuvinte: daca Domnul e al nostru , atunci toate sunt ale noastre . Iata cat de bogati suntem.” (Cuviosul Siluan Athonitul – Intre Iadul deznadejdii si iadul smereniei)

 AMIN

 Cristina David