IPS Timotei – Felea 28.03.2011 (fisier audio)

Cadrele didactice şi studenţii Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Arad, în frunte cu ÎPS Arhiepiscop dr. Timotei Seviciu, l-au omagiat în data de 28 martie, de ziua pomenirii Cuv. Ilarion cel Nou, pe Pr. Prof. dr. Ilarion V. Felea (1903-1961), printr-un parastas închinat acestuia.

Părintele Felea s-a născut la 21 mart. 1903, în Valea Brad, jud. Hunedoara, în familie de preot. A urmat, pe rând, cursuri la Liceele “Avram Iancul” din Brad şi “Moise Nicoară” din Arad, apoi la Academia teologică “Andreiană” din Sibiu şi doctoratul la Facultatea de Teologie din Bucureşti, absolvind şi Facultatea de Litere şi Filozofie din Cluj. Activitatea s-a preoţească a început în parohia Valea Brad, continuând în Arad-Sega unde a ridicat o biserică parohială, apoi la catedrala din Arad. Pe linie didactică a fost profesor de Dogmatică şi Apologetică la Academia teologică din Cluj şi la cea din Arad, ocupând şi funcţia de rector. A fost redactor al foilor “Biserica şi Şcoala” şi “Calea Mântuirii din Arad. A fost arestat şi condamnat la 20 de ani muncă silnică “pentru uneltire contra ordinei sociale” şi 20 de ani de temniţă grea pentru “activitate intensă contra clasei muncitoarei şi a mişcării revoluţionare”. La 18 Sept. 1961 a adormit, ca un mucenic, în închisoarea de la Aiud.

Lucrarea sa teologică a avut valenţe multiple. Astfel, Pr. prof. Ioan Tulcan, în lucrarea sa Prof. Dr. Ilarion V Felea ca apologet (Arad, 2006) apreciază că preotul profesor Ilarion Felea a marcat învăţământul teologic ortodox, fiind un dascăl bine pregătit care ne-a lăsat lucrări de o mare însemnătate şi care nu şi-au pierdut nici astăzi mesajul; a elaborat o teologie vie în corespondenţă directă cu interogaţiile şi temerile epocii sale, întrezărind la orizont apariţia ateismului militant de stat. Putem vorbi la Ilarion Felea încă din prima jumătate a secolului al XX-lea de existenţa relaţiei dogmatică-spiritualitate-cult. Ilarion Felea a fost în epoca sa un purtător de valori şi mesaj, inspirate din bogăţia inepuizabilă a Revelaţiei, toată creaţia sa teologică purtând amprenta unui spirit apologetic, de apărare şi fundamentare a adevărurilor Evangheliei.

Pe de altă parte, „Teologia Părintelui Felea a fost o teologie întrupată, o teologie trăită şi racordată nu numai la problemele lumii contemporane lui, pe care le cunoaştea destul de bine, ci, mai ales la nevoile spirituale ale credincioşilor Bisericii, care erau trăitori în lume. El nu a văzut teologia desprinsă de viaţa parohială, el a probat întotdeauna teologia sa în cadrul vieţii spirituale, confruntând-o cu manifestările, reacţiile, interogaţiile şi căutările spirituale ale creştinilor contemporani lui. Mai mult, teologia pe care o va aprofunda a luat naştere în cadrul vieţii şi ritmului parohial-cultic şi sacramental” (Cristinel Ioja, Ilarion V. Felea – preotul, teologul, mărturisitorul – după Jurnalul autobiografic, rev. „Teologia”, nr. 1/ 2008).

Ca unul ce a încununat atât de frumos şi înălţător slujirea preoţească şi cea didactică, instituţia academică teologică arădeană l-a ales ca patron spiritual. În cadrul slujbei de pomenire, ÎPS Timotei a arătat că „aşezarea acestui luminat dascăl de Teologie ca ocrotitorul duhovnicesc al Facultăţii de Teologie reprezintă un act deosebit, fiind receptat ca o călăuză pentru întreaga activitate de răspândire a cuvântului lui Dumnezeu către tineri şi către toţi credincioşii. Astăzi, noi încercăm să readucem în actualitate teologia sa, prin editarea lucrărilor teologice ce-i poartă amprenta, la care se adaugă şi o altă coordonată, aceea legată de retipărirea într-o formă îmbogăţită a antologhionului de strană”.

Pr. Filip Albu

Crucea din curtea bisericii din Vata de Sus, in memoriam Arsenie Boca

Intr-unul din cele 13 sate ale comunei, la Vata de Sus, acum mai bine de 100 de ani, pe 29 septembrie 1910, s-a nascut cel care acum ne copleseste cu uriasa sa putere duhovniceasca: Parintele Arsenie Boca. Sateni care in urma cu zece ani nu stiau nimic despre cel care a fost indrumatorul atator suflete, astazi se mandresc ca pe meleagurile lor a vazut lumina zilei o personalitate filocalica de statura sfintilor din Pateric. Unii dintre ei pretind, chiar, ca ar fi ruda de sange cu Parintele Arsenie, caci n-ar fi putin lucru sa fii de acelasi neam cu un sfant.
Iovu Mihut, fiu al satului Vata de Sus, a cercetat arhivele, si lucrurile sunt acum limpezi, in privinta arborelui genealogic al Parintelui Arsenie, care nu mai are rude in satul sau natal. Documentele, scrise in ungureste, caci au fost redactate inainte de Marea Unire din 1918, nu lasa loc de interpretari. Casatoria dintre Iosif si Crestina, parintii Parintelui, este inscrisa in registrul de stare civila al comunei Vata, la 7 noiembrie 1909. Asadar, cu o saptamana inainte de inceputul postului Craciunului.

Placa de pe cruce

 

Mormantul surorii parintelui Arsenie, Viorela

 

Invatatoarea Marina Vuzdugan din Vata de Jos

 

Lumea vazuta din curtea casei bunicilor

 

Ograda in care se juca micul Zian

�

Dealul Bujoara - sura veche, aflata in fosta ograda a casei in care s-a nascut parintele Arsenie

�

Cer si capite de fan

 

Cruce ridicata la Bujoara, in amintirea parintelui

Dumnezeu, in Fiinta Treimii,
S-a intrupat in Astrul Luminii
Si impreuna cu Maica Preacurata,
Preschimbata in Luna, pe bolta se arata.

O clipa cereasca au poposit
Deasupra unui catun si-au prorocit,
Ca aici se va naste peste-un an
Un slujitor al Cerului, pruncul Zian.

Mama copilului mereu se ruga
La icoana Maicutei Precista,
Sa-i daruiasca un copil sanatos,
Un slujitor bun al lui Hristos.

Asa s-a nascut la Vata de Sus
Zian-Valean, inchinat lui Iisus,
Care-mbracat in crezul monahal
A devenit Arsenie, sfantul din Ardeal.

Vata de Sus, unde-a venit pe lume,
Si Manastirea Prislop, loc de ingropaciune,
Sunt meleaguri de profunda inchinare
Pentru credinta, sanatate si binecuvantare.

Belief in God - Credinţa în Dumnezeu

Mareste imaginea.

Despre prietenie

Imi pare bine ca vorbesc despre prietenie, pentru ca eu spun despre mine ca sunt o realizare a prietenilor mei.

Mai mult decat altii la care se implica prietenii lor, eu, prin situatia mea speciala, am avut nevoie de oameni care sa si faca ceva pentru mine, nu numai sa se simta bine in preajma mea si eu sa ma simt bine in preajma lor. Am avut nevoie de oameni care sa intervina in viata mea, prin ajutorul pe care mi l-au dat. Chiar si o orientare, un drum facut cu cineva, pentru mine are alta valoare decat un drum pe care-l fac doi prieteni, unul langa altul.

Din copilarie, am avut copii apropiati... apoi la scoala, la liceu. Eu am facut liceul la Timisoara, la un liceu de vazatori, fiindca pe atunci nu exista un liceu anume pentru cei lipsiti de vedere. Am avut prieteni care m-au ajutat, mi-au citit, au facut sa ma simt bine impreuna cu ei. La fel si la Teologie - eu am facut Teologia la Sibiu, intre 1948 si 1952 - si acolo am avut prieteni. Si la manastire am prieteni.

Si sa stiti ca nu m-am despartit de niciunul dintre prietenii mei de odinioara, ci pe toti ii port in suflet, pe toti ii am in vedere; toti au intrat in componenta fiintei mele, prin ceea ce au facut pentru mine. Toti prietenii mei sunt prezenti in constiinta mea, toti prietenii mei au loc in inima mea si - bineinteles, e reciprocitate - si eu in inima lor.

Imi aduc aminte ca eram elev de liceu si am dat un examen pentru bursa. Eu scriam la masina de scris, fiindca profesorii nu cunosteau scrisul special pe care-l folosesc eu pentru mine (Braille) si era o conventie la liceul unde am studiat eu: cei lipsiti de vedere sa scrie la masina de scris, asa incat Profesorii sa-si poata da seama de cunostintele pe care le aveam noi, cei care nu puteam sa scriem cu stiloul.

La examenul acela de bursa ni s-a dat sa scriem o lucrare cu titlul: "Prietenii mei". Nu-mi mai aduc aminte ce-am scris in legatura cu prietenii mei, cum i-am descris, ce-am spus despre ei: cum ma simt eu in fata lor, cum au intrat ei in gandurile mele, in simtamintele mele, cum ma raportez eu la ei, cum se raporteaza ei la mine. Nu-mi mai aduc aminte ce-am scris dar mi-a ramas gandul acesta: „Prietenii mei".

De multe ori ma gandesc la prietenii mei si de fiecare data am o bucurie, am o intalnire in constiinta mea, in interiorul meu. Am bucuria aceea pe care o ai cand te intalnesti cu cineva care ti-e drag si de care esti incredintat ca si lui i-e drag de tine. Ii port pe toti prietenii mei in constiinta mea, pe toti cati au „ctitorit" cumva la ceea ce sunt eu, pe toti care au facut ceva pentru mine. Prietenii mei de odinioara, prietenii mei de acum, prietenii mei de totdeauna. Prietenii mei sunt in constiinta mea.

De obicei, cand te intalnesti cu cineva cu care ramai in legatura, ai impresia ca cel cu care esti in legatura nu-i numai acolo unde-l stii tu ca este. De exemplu, am un prieten in America; stiu ca este in America, dar mai stiu ceva: mai stiu ca el este si in sufletul meu. Si ma gandesc, de multe ori, ca prietenii mei, cand se intalnesc cu mine, se intalnesc si cu ei: se intalnesc cu ei, cei din sufletul meu. Pentru ca e legatura aceasta, pe care nu ti-o poate nimici nimeni si nimic. Cand ai castigat o legatura de felul acesta, o legatura prieteneasca, esti constient ca aceasta legatura nu ti-o poate nimici nimeni si nimic.

Poeta Zorica Latcu a scris o poezie intitulata „Te port in mine". Poezia aceasta exprima afirmatiile pe care le face persoana care iubeste, in legatura cu persoana iubita. E sugestiv chiar si numai titlul: „Te port in mine". Poezia, in desfasurarea ei, tocmai asta arata, ca cel pe care il iubesti nu-i numai in afara de tine, ci e si in tine. Poti sa-i spui: „te port in mine!”

Te port in mine (de Zorica Latcu)

Te port in suflet, ca pe-un vas de pret,
Ca pe-o comoara-nchisa cu peceti,
Te port in trup, in sanii albi si grei,
Cum poarta rodia samanta ei.

Te port in minte, ca pe-un imn sfintit,
Un cantec vechi, cu crai din Rasarit.
Si port la gat, nepretuit sirag,
Stransoarea cald-a bratului tau drag.

Te port in mine tainic, ca pe-un vis,
In cer inalt de noapte te-am inchis.
Te port, lumina rumena de zori,
Cum poarta florile mireasma lor.

Te port pe buze, ca pe-un fagur plin,
O poama aurita de smochin,
Te port in brate, horbote subtiri,
Manunchi legat cu grija, fir cu fir.

Cum poarta rodul floarea de cais,
Adanc te port in trupul meu si-n vis.

Deci, si in vis. Pe cel pe care il cuprinzi in suflet, il cuprinzi in toate ale tale. De cate ori te gandesti la un prieten, nu te gandesti la cineva de departe, ci te gandesti la cineva pe care il porti in suflet.

Cand eram student la Teologie, Mitropolitul Nicolae Balan l-a intrebat pe un prieten al meu - un om cu care m-am simtit eu totdeauna bine si care m-a si ajutat mult pe vremea aceea - l-a intrebat care-i cel mai bun prieten al lui. Eu nu eram de fata acolo; si el a spus ca eu sunt prietenul cel mai bun al lui. Si mitropolitul zice: „Dar el te recunoaste de prieten?" De ce s-a pus aceasta intrebare? S-a pus aceasta intrebare pentru ca prietenia este cu reciprocitate. Cand zici „prietenie", zici „relatie sociala"; cand zici „prietenie", te gandesti la o legatura care exista intre tine si cel pe care-l stii ca ti-este prieten.

Sunt multe feluri de relatii sociale in lumea aceasta. Exista relatii de familie, in primul rand: relatii de rudenie, relatii intre parinti si copii, intre copii si parinti, relatii intre frati, relatii intre rude apropiate. Exista relatii de colegialitate, exista relatii pe care le dau preocuparile comune. Prietenia insa este ceva cu totul deosebit. E altceva decat relatiile de familie. Este o vorba, referitoare la ce deosebire e intre frati si prieteni. Se zice asa: fratii ti-i da Dumnezeu, iar prietenii ti-i alegi singur.

Candva, la noi la manastire a venit un sas din Agnita cu cineva din Germania. Si l-am intrebat daca sunt rude. Iar el a zis: „Nu, suntem mai mult decat rude: suntem prieteni". Mi-a placut tare mult afirmatia aceasta: suntem mai mult decat rude, suntem prieteni.

Deci Mitropolitul Nicolae Balan l-a intrebat pe colegul meu (cu care puteam sa fiu doar coleg, nu trebuia neaparat sa fiu si prieten, dar cu care eram, de fapt, prieten si sunt si acum, desi n-am mai comunicat noi foarte mult): „Bine, tu zici ca e cel mai bun prieten al tau, dar el te recunoaste de prieten?" Bineinteles, colegul a spus ca el crede ca da. Si avea dreptate: eram prieteni, suntem prieteni.

Eu am o vorba: toate prieteniile mi le-am programat pe vesnicie. Eu niciodata nu m-am gandit ca o prietenie urmeaza sa inceteze. Totdeauna cand am ajuns prieten cu cineva, am zis: domnule, prietenia asta o am pe Vesnicie. Si mi se pare foarte, foarte curios, cand imi spune cineva: „Am avut un prieten, dar ne-am certat". Nu-mi pot inchipui asa ceva, adica sa fi avut un prieten si sa nu-l mai ai.

Bineinteles ca am pierdut si eu prietenii dar le-am pierdut, zic eu, nu din cauza mea, ci din alte pricini; adica cel care a fost prieten cu mine, cu vremea m-a cam uitat, m-a cam ocolit.. stiu eu n-a mai avut vreme de mine. Se poate pierde o prietenie si in sensul acesta, dar eu mi-am facut totdeauna partea mea de prietenie si oricand s-ar intampla sa vina unul dintre cei pe care eu ii stiu ca sunt prieteni cu mine oricare ar veni, isi gaseste locul pe care l-a avut totdeauna in sufletul meu pentru ca - inca o data spun - toate prieteniile mi le-am programat pentru vesnicie.

Stimati ascultatori, am zis ca prietenia este o relatie sociala care are o situatie cu totul deosebita decat oricare alta relatie sociala. Mi-a venit candva in minte un gand pe care imi pare bine ca nu l-am uitat, si anume ca prietenia este ceva din realitatea raiului. Daca vrei sa stii in ce relatii sunt locuitorii cerului, in ce relatii sunt cei care sunt in rai, ma gandesc ca sunt in relatii de prietenie. Aceasta si pentru ca prietenia e ceva cu totul deosebit, si pentru ca Domnul Hristos insusi, aici, pe pamant, a avut prieteni - pe ucenicii Sai i-a numit prieteni.

Citim in Sfanta Evanghelie de la Ioan ca le-a spus, candva, ucenicilor, in cuvantarea de despartire (in acea cuvantare pe care a tinut-o Domnul Hristos inainte de Sfintele Sale Patimiri): „Voi sunteti prietenii Mei daca faceti ceea ce va poruncesc" (Ioan 15, 14). Deci prietenia e conditionata. in cazul acesta, prietenia era conditionata de implinirea poruncilor. De ce a zis Domnul Hristos: „Sunteti prietenii Mei daca faceti ceea ce va poruncesc"? Pentru ca, daca cineva nu face ceea ce porunceste Domnul Hristos, nu poate sa intre in relatie de prietenie cu El.

Domnul Hristos totdeauna e binevoitor fata de oameni, dar le cere si oamenilor ceva. Ucenicilor Sai le-a cerut sa faca ceea ce le-a poruncit El, pentru ca iubirea fata de Domnul Hristos nu ne-o putem arata altfel decat implinind poruncile Lui. A si zis Domnul Hristos: „Cel ce pazeste poruncile Mele, acela este care Ma iubeste.. Si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui” (Ioan 4, 21). Si, mai departe: „Cel ce pazeste cuvantul Meu, acela este care Ma iubeste, si Tatal Meu il va iubi si vom veni la el si la el Ne vom ftce locas" (Ioan 14, 23). Este un cuvant pe care noi il citim in Sfanta si la care nu ne gandim, poate, cat ar trebui. E vorba de venirea Hristos si a Tatalui ceresc in constiinta celor care stau in fata Tatalui cere si in fata Domnului Hristos cu simtaminte prietenesti.

Sfintii sunt considerati prieteni ai lui Dumnezeu. Domnul Hristos i privit pe ucenicii Sai cu bunavointa prieteneasca. A avut Domnul HristoS ? alti prieteni. in Sfanta Evanghelie de la Ioan citim ca Lazar - un credincios din vremea aceea, care avea si doua surori, Marta si Maria - era prieten al Domnului Hristos. Si Domnul Hristos a spus, candva: „Lazar, prietenul nostru, a adormit" (Ioan 11, 11). A zis: „Lazar, prietenul nostru" - adica al Meu si al vostru; al Meu si al vostru, ca ucenici ai Mei. „Prietenul nostru a adormit." Cine? „Lazar, prietenul nostru." Se spune in Sfanta Evanghelie ca surorile lui Lazar, Marta si Maria, I-au trimis vorba Domnului Hristos ca Lazar este bolnav. Si se mai spune ca Domnul Hristos il iubea pe Lazar si le iubea si pe surorile lui, pe Marta si pe Maria. Si apoi, a urmat invierea din morti a lui Lazar, pe care Domnul Hristos l-a adus de la moarte la viata.

Asadar, Domnul Hristos este deschis spre oameni, pe care ii asteapta sa fie si ei deschisi spre El, cu prietenie, cu cele doua elemente ale prieteniei.

Esenta prieteniei o constituie iubirea si respectul. Dar in prietenie, aceste elemente, iubirea si respectul, trebuie sa fie cu reciprocitate. Daca nu e reciprocitate, arunci nu exista prietenie.

Poate sa-ti fie cineva simpatic; e o manifestare de iubire; iti place de cineva, ti-e drag de cineva. Iar daca ti-e drag de el, daca ti-este simpatic, e o bucurie pentru tine, care-l ai in vedere pe cel catre care iti este simpatia, pe cel catre care iti este iubirea. Dar trebuie sa fie reciprocitate, pentru ca altfel nu poate fi vorba de prietenie, in prietenie, oferi si primesti: oferi iubire si respect si primesti iubire si respect. Daca numai oferi, dar nu si primesti, in cazul acesta nu poate fi vorba de o prietenie.

Sunt unii care, la intrebarea: „Cu cine esti prieten?", raspund: „Sunt prieten cu toti". Se spune insa, si pe buna dreptate, ca un prieten al tuturor nu-i prietenul nimanui. De ce? Pentru ca nu se poate realiza aceasta relatie decat intr-un cerc restrans si decat acolo unde si oferi, si primesti.

Daca atunci cand oferi iubire si respect, calculezi si astepti iubire si respect din partea celuilalt si calculezi cat oferi si cat primesti, nu poate fi vorba despre o prietenie. Cineva spunea: „Iubirea nu calculeaza"; si tot acela spunea mai departe: „Numai iubirea calculeaza". Deci iubirea, cand ofera, nu se gandeste: „Am dat prea mult", pentru ca cel care iubeste are bucuria de a oferi si ofera, impreuna cu iubirea lui si cu respectul lui, chiar inima lui.

Fac aici o paranteza. Mi-e tare drag sa ma gandesc la Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Filimon, o epistola din Noul Testament, scurta, de multi nebagata in seama, de multi nestiuta... Dar este extraordinar e frumoasa! E o scrisoare a Sfantului Apostol Pavel, trimisa unui credincios din Colose, pe nume Filimon. Un om de vaza, un om cu stare buna, un om care avea sclavi; el era crestin, iar din casa lui plecase un sclav, pe ascuns, care mai si furase ceva din casa stapanului. in cele din urma - asa cum randuieste Dumnezeu lucrurile - acel sclav, pe nume Onisim, a ajuns in inchisoare, unde era inchis si Sfantul Apostol Pavel, si acolo a fost convertit de Sfantul Apostol Pavel.

Si, cand sa plece din inchisoare, Sfantul Apostol Pavel l-a indemnat sa se duca la stapanul lui. Lucru foarte important, stimati ascultatori! Sfantul Apostol Pavel si scrie: „Eu puteam sa-l retin, ca mi-era de folos mie, dar n-am vrut sa-l retin fara voia ta" - ii scrie lui Filimon. Deci l-a trimis la Filimon.. dar nu l-a trimis cu mana goala, ci l-a trimis cu o scrisoare.

Eu va pun la inima lucrul acesta si va rog sa cititi scrisoarea aceasta, a Sfantului Apostol Pavel catre Filimon. in scrisoare, Sfantul Apostol Pavel il recomanda pe Onisim, pe sclavul fugar; i-l recomanda lui Filimon, caruia ii scrie, intre altele: „Ti-l trimit pe el, chiar inima mea. Primeste-l pe el cum m-ai primi pe mine".

E foarte frumos! E zguduitor de minunat! Ti-l trimit pe el, dar stii ce-ti trimit, cand il trimit pe el? iti trimit inima mea. Ori el, ori eu, e-acelasi lucru; ori el, ori inima mea, e acelasi lucru. Ti-l trimit pe el: chiar inima mea ti-o trimit. Primeste-l pe el cum m-ai primi pe mine. Asa ceva trebuie sa se intample in prietenie, ca sa fie prietenia prietenie. Despre Filimon, Sfantul Apostol Pavel scria: „Sufletele sfintilor se odihnesc intru tine, frate". Deci tu, Filimon, ai darul acesta de a-i odihni pe oameni; oamenii care te cunosc pe tine se odihnesc in existenta ta.

Asa ceva trebuie sa se intample in prietenie. In prietenie oferi fara sa calculezi, pentru ca iubirea nu calculeaza cand ofera, si iubirea calculeaza cand primeste. De ce calculeaza cand primeste? Ca sa nu-i fie indiferenta iubirea celuilalt si ca sa poata sa ofere si mai mult, daca poate oferi mai mult. Pentru ca, de obicei, omul, cand ofera ceva din iubire, ofera din bucuria de a oferi. Ofera inima lui, se daruieste pe sine insusi celui pe care il are in vedere ca prieten si il primeste pe celalalt in inima sa, pentru ca si acela ofera ceea ce primeste: iubire si respect.

Cineva compara prietenia cu confluenta a doua rauri. Se si spune ca prietenia este confluenta intre iubiri, intre iubirea celor care sunt prieteni. Asa cum doua rauri pornite de pe povarnisuri de munte diferite pot ajunge sa se intalneasca intr-un loc si apoi merg impreuna in amestecul apelor, incat nu se mai poate face deosebire intre apa care vine dintr-un rau si apa care vine din celalalt rau, ci este o amestecare de ape, tot asa-i si in ceea ce priveste iubirea si respectul intre prieteni. Se ajunge la o confluenta intre iubiri, se ajunge la o confluenta intre cinstiri, se ajunge la o proprietate comuna.

Bineinteles ca toate ale omului sunt la nivelul omului.. fiecare isi traieste prietenia la nivelul lui. insa o prietenie umbrita de darul lui Dumnezeu si intemeiata pe poruncile lui Dumnezeu este sigura. Am zis ca prietenia este Confluenta intre iubiri. Daca in cele doua rauri care pornesc de pe povarnisul de munte diferite si ajung la confluenta se reflecta soarele, avem in aceasta o imagine reala a unei prietenii umbrite de darul lui Dumnezeu.

In orice prietenie adevarata a oamenilor credinciosi, legatura este facuta nu numai la nivelul omului, ci si din darul Domnului. Dumnezeu nu poate fi absent dintr-o prietenie a oamenilor credinciosi, dintr-o prietenie adevarata, cum a fost, de exemplu, prietenia dintre Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Grigorie de Nazianz, care au fost prieteni pana la asa masura incat se spunea despre ei ca au un suflet in doua trupuri. Trupurile le erau deosebite, dar sufletele le erau apropiate. Erau apropiate prin iubire si respect. Nu puteau sa fie unul fara celalalt, se simteau legati unul de celalalt. Aveau acelasi drum, la biserica si la scoala, aveau aceeasi activitate, aveau aceleasi nazuinte, urmareau acelasi scop - desavarsirea crestina. Au ramas in constiinta Bisericii ca un exemplu de prietenie adevarata.

Stimati ascultatori, prietenia este si un dar de la Dumnezeu. Prietenia este fericitoare de suflet. Mai ales la tinerete, oamenii sunt mai capabili de iubire, se simt mai atrasi unii fata de altii; mai ales la tinerete, oamenii isi revarsa iubirea cu reciprocitate, isi revarsa respectul cu reciprocitate si sunt fericiti din aceasta legatura prin iubire si prin cinstire.

In ceea ce priveste iubirea, noi avem o porunca a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, o porunca pe care trebuie sa recunoastem ca n-o prea bagam in seama. Eu am vorbit in mai multe locuri despre „Cuvinte din Evanghelie prea putin bagate in seama", despre cuvinte pe care noi, de multe ori, nici nu le socotim a ni se adresa noua, desi, de vreme ce le cunoastem, sunt cuvinte pe care Domnul Hristos ni le-a adresat si noua.

Eram odata la o inmormantare in Sambata de Sus si le-am spus oamenilor niste texte din Epistola catre Coloseni. Si mi-a venit in minte sa le spun ca, de fapt, Epistola catre Coloseni nu-i numai catre coloseni, ci e si catre sambeteni. Adica orice epistola, orice scriere a Noului Testament, orice scriere a Scripturii, pe care o cunoastem, este si pentru noi. Prin urmare, ceea ce stim noi din Evanghelie este si pentru noi, chiar daca nu ni se adreseaza noua direct - in intelesul ca e scris in Evanghelie ca acel cuvant l-a adresat Domnul Hristos ucenicilor Sai.

Referitor la cuvinte pe care nu le prea bagam in seama, considerand ca n-au fost spuse pentru noi, voi aduce in atentie un episod relatat de Sfantul Evanghelist Luca in Evanghelia sa. Cand Domnul Hristos propovaduia mvatatura crestina si erau multi in jurul lui, unii erau acolo de multa vreme, si fiind catre seara, ucenicii I-au zis Domnului Hristos: „Da drumul Multimilor, sa se duca prin sate ca sa-si cumpere de mancare". Iar Domnul Hristos le-a spus un cuvant care avea atunci valoare in special pentru Ucenici: „N-au trebuinta sa se duca, dati-le voi sa manance" (Luca 9, 13).

Prin cuvintele acestea, Domnul Hristos voia sa-i intereseze pe ucenici pentru binele celor la care se gandeau ei, dar se gandeau altfel decat a avut in vedere Domnul Hristos; si anume, ucenicii voiau sa-i lase pe oameni sa se descurce singuri, fara ceea ce ar fi putut sa faca ucenicii pentru ei. I-au zis Domnului Hristos: „Da drumul multimii sa se duca sa-si cumpere de mancare". Or Domnul Hristos n-a vrut sa-i lase pe oameni sa se descurce ei singuri, ci le-a dat ucenicilor ideea sa faca ei ceea ce pot pentru oamenii aceia. A zis: „N-au trebuinta sa se duca, dati-le voi sa manance".

Sa stiti ca acest cuvant este un cuvant vesnic, nu-i un cuvant ocazional, un cuvant pe care l-a spus Domnul Hristos candva, doar ca sa se stie ca l-a spus. Nu, ci este un cuvant pe care trebuie sa-l stim si noi si pe care sa-l avem in vedere, pentru ca si noua ni-l spune Domnul Hristos. Deci, daca noi suntem inclinati sa-i lasam pe oameni sa faca ceea ce pot face fara noi, sa ne gandim ca ar trebui sa ne implicam si noi si sa facem si noi ceva pentru ei.

Adica gandul cel dintai sa nu fie: „Ce poate face omul acesta fara mine?", ci gandul cel dintai trebuie sa fie: „Ce pot face eu pentru omul acesta?" Bineinteles ca ucenicii nu s-au putut gandi la ceea ce a urmat, la minunea inmultirii painilor, dar Domnul Hristos a spus un cuvant vesnic, pe care noi nu-l bagam in seama.

Si mai sunt si altele, multe.. Dar necazul cel mare este ca nu bagam in seama nici cuvinte in care Domnul Hristos isi spune expres voia Lui. De exemplu: „Porunca va dau voua: Sa va iubiti unii pe altii!" (Ioan 13, 34). Fiecare dintre noi avem capacitate iubitoare, fiecare dintre noi revarsam cumva iubirea fata de Dumnezeu, fata de oamenii de langa noi; dar sunt si atatea cazuri in care nu ne revarsam iubirea si in care ar trebui sa ne aducem aminte ca exista o porunca a Domnului Hristos sa ne iubim unii pe altii, sa revarsam iubirea noastra fata de omul de langa noi. Cineva spunea ca omul cel mai important este omul de langa noi, pentru ca de el este legata viata noastra si pe el il are in vedere Domnul Hristos cand zice: „Sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti".

Daca lucrurile acestea trebuie de multe ori reglementate si daca nu se pot realiza decat pe masura nepatimirii, pe masura curatiei sufletesti, in ceea ce priveste prietenia nu se are in vedere nicio porunca, ci lucrurile merg de la sine si omul isi revarsa iubirea nu pentru ca-i porunceste Dumnezeu sa-si reverse iubirea, ci pentru ca se simte el bine sa-si reverse iubirea; si se revarsa spontan. Numai ca se poate intampla ca, netinand seama si de porunca lui Dumnezeu, sa existe oscilatii, sa existe fluctuatii in ceea c priveste iubirea; si atunci, ar trebui reglementata iubirea, prin porunca lui Dumnezeu.

In orice caz, e mare lucru sa poti sa ai deschidere prieteneasc fata de cineva si sa primesti deschiderea prieteneasca a celui de langa tine, fie ca e langa tine spatial, fie ca e langa tine spiritual - in intelesul ca e poate fi foarte departe, si totusi sa fie foarte aproape, pentru ca tu il porti in suflet. Poti spune: te port in suflet, te port in minte, te port in ganduri, te port in brate, te port pe buze, te port in visurile mele chiar.

Iata deci niste lucruri pe care e bine sa le avem in vedere pentru a inmulti iubirea prieteneasca si respectul prietenesc si pentru a ne putea cerceta pe noi insine in ceea ce priveste esentialul in prietenie, adica iubirea si respectul.

Cand oferind ceva din iubirea pe care o ai in suflet, incepi sa calculezi si sa ti se para ca ai dat prea mult, ca nu trebuia sa dai atata si ca nu primesti cat ai oferit, nu se poate spune ca-i vorba de o prietenie adevarata. O prietenie adevarata se bucura cand ofera si primeste ceea ce i se ofera. Se bucura cand ofera, pentru ca bucuria vine chiar din faptul ca oferi, ca oferi bucurie pentru cel pe care il ai in consideratie ca prieten.

Noi am putea sa ne gandim la prietenie si in intelesul ca in prietenie se intampla ceea ce se intampla in vasele comunicante. Stiti principiul vaselor comunicante: torni intr-unui si se ridica in toate la acelasi nivel. Mi-aduc aminte si acum de la scoala cum se facea experienta aceasta: erau niste vase de sticla unite unele cu altele prin niste tevi si se turna apa intr-un vas, iar apa se ridica la acelasi nivel in toate vasele care erau unite, indiferent de grosimea lor.

Asa trebuie sa fie si in prietenie: torni si se niveleaza. Torni iubire, torni respect, primesti iubire, primesti respect.. pana la urma nu se mai stie cat a dat unul si cat a dat altul, ci se stie doar ca a oferit si unul, si altul, si nu exista posibilitate de a calcula cat ai dat si cat ai primit. Pentru ca, daca te simti bine oferind, nu te mai intrebi ce-ti da celalalt in schimb pentru ceea ce ai oferit tu, bucuria ta venind din insusi faptul ca oferi.

Stimati ascultatori, acestea toate sunt valabile pentru orice prietenie adevarata. Sunt insa si legaturi socotite prietenesti, dar care de fapt nu sunt legaturi prietenesti sau sunt la nivelul scazut al celor angajati in prietenie. Sunt niste lucruri pe care unii vor sa si le retraga si le si retrag uneori; se ajunge la nemultumiri, la despartiri chiar. Asta din pricina patimilor oamenilor, a rautatilor pe care le poarta oamenii in suflete. insa niste oameni inbunatatiti nu pot sa fie altfel decat buni. Niste oameni rai pot sa fie rai, deplin rai sau pot sa aiba viata amestecata; si atunci, toate acestea se Manifesta, se revarsa in ceea ce ofera omul, in ceea ce primeste omul.

Un capitol special in chestiunea prieteniei il constituie si prieteniile intre barbati si femei, intre baieti si fete. Astazi este degradat cuvantul „prietenie", multi socotind - mai ales cand e vorba de prieteniile intre tineri si tinere, intre baieti si fete - ca prieteniile cuprind si lucruri care, de fapt, nu tin de prietenie, ci tin de casatorie. Daca in cele ale prieteniei se amesteca cele ale casatoriei, prietenia nu e in rosturile ei si nu e binecuvantata de Dumnezeu. Ceea ce face omul, isi si justifica: sunt atatia oameni care fac lucruri rele si le justifica. Le justifica, de exemplu, zicand: „Asa-i la moda", le justifica zicand: „Asa fac si altii" sau le justifica pentru ca, zic ei, „Asa-i bine".

Noi stim insa ca viata omeneasca trebuie sa se desfasoare in limitele anumitor principii. Eu am vorbit, candva, la Cluj si la Timisoara [si ia Craiova], despre „Principii si repere pentru viata spirituala". Domnul Hristos ne-a adus Evanghelia, care pune randuiala in viata oamenilor pe masura ce omul este hotarat pentru Dumnezeu si urmareste principiile pe care le prezinta Sfanta Evanghelie.

De exemplu, cel dintai cuvant spus de Domnul Hristos, care ne-a ramas in Sfanta Evanghelie, este acela pe care l-a spus ca raspuns la ceea ce a zis Maica Domnului cand L-a gasit in Templul din Ierusalim, la varsta de 12 ani: „Fiule, caci ne-ai facut noua aceasta, iata tatal tau si eu ingrijorati Te cautam"; Domnul Hristos a zis: „Ce este de Ma cautati? Oare nu stiati ca in cele ale Tatalui Meu Mi se cade sa fiu?" (Luca 2, 49). Asta ar insemna, largind putin sfera, ca noi trebuie sa fim in casa Tatalui in toate ale noastre, deci, in cazul nostru, si in prietenia noastra.

Sa ne gandim ce binecuvinteaza Dumnezeu, in ce conditii binecu-vinteaza Dumnezeu prietenia. Dumnezeu binecuvinteaza prietenia cand aceasta este la masurile pe care le are omul in manifestarea iubirii si respectului. Atat tine de prietenie: iubirea si respectul. Iubirea, care ofera tot ce e frumos si bun, si respectul, la masurile la care poate omul sa respecte.

Nu stiu daca v-ati gandit vreodata ca in ceea ce priveste porunca cinstirii, Cel care ne-a dat porunca iubirii ne-a dat si porunca cinstirii, porunca respectului. Nu foarte expres, pentru ca iubirea adevarata cuprinde si respectul: nu poti sa iubesti pe cineva si sa-l defaimi in acelasi timp. Ori il iubesti si-l respecti, ori, daca nu-l respecti, inseamna ca nu-l iubesti. Exista si posibilitatea sa respecti pe cineva si sa nu-1 iubesti, insa aceasta nu este dupa randuiala asezata de Dumnezeu. Poti sa ai un respect care tine mai mult de teama decat de respect, o cinstire care e altceva decat ceea ce vrea Dumnezeu sa fie cinstirea. Dar daca e o iubire adevarata, ea cuprinde in sine si respectul.

In prietenie toate merg spontan, adica lucrezi asa cum iti vine: cand iti vine sa iubesti, iubesti cu adevarat; iti vine sa respecti, respecti cu adevara. Dar in cazul cand se amesteca in aceste lucruri ale prieteniei si lucruri car nu tin de prietenie, sigur ca Dumnezeu nu binecuvinteaza acea prieteni , pentru ca n-are cum s-o binecuvinteze, ca nu-i dupa randuiala.

Stimati ascultatori, exista astazi o tendinta a unora dintre parinti sa isi apropie copiii in asa fel incat, zic ei, sa le devina copiii prieteni. Iar pentru asta, ii invata sa le spuna parintilor pe nume. Un lucru total gresit! Stiti ca in Sfanta Scriptura exista porunca: „Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta" (Iesirea 20, 12), porunca pe care Dumnezeu a dat-o fiilor, in legatura cu parintii.

In cazul in care copiii le zic parintilor pe nume - zic parintii ca pentru a si-i apropia pe copii, pentru a-i face sa se simta mai apropiati de parinti - oare cum ar fi trebuit sa formuleze Dumnezeu porunca asta? Cum ar fi putut zice Dumnezeu cand S-ar fi referit la parinti? Cum sa zica? Cinsteste.. pe cine? Pe Mircea si pe Liliana, de pilda?

„Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta" - deci parintii trebuie sa aiba locul lor adevarat in relatie cu copiii. Copiii trebuie sa stie ca au parinti; chiar daca in legatura cu parintii au si o afectiune prieteneasca, totusi trebuie sa stie ca parintii sunt parinti si copiii sunt copii, asa cum trebuie sa stie sotii ca sotul are numarul unu si sotia are numarul doi. Asa a lasat Dumnezeu, nu noi am creat lucrurile acestea!

Odata a venit la noi la manastire un tata tanar cu un copil al lui, de vreo cinci ani. E cam demult treaba asta, traia Parintele Serafim, Dumnezeu sa-l odihneasca. Parintele Serafim nu prea avea priza la lumea asta... si era pe o banca, in curtea manastirii; si copilul zice catre tatal sau: „Nelu, uite ca mai vine un copil!", „Nelu, uite pasarica aceea!", „Nelu, cutare". Nelu, asta.. Nelu, cealalta.. Parintele Serafim, saracul, Dumnezeu sa-l odihneasca, nu s-a prins; si zice: „Are acasa un frate Nelu?" Nu si-a putut inchipui Parintele Serafim ca un copil ii zice tatalui sau pe nume!

E total gresit, sa stiti! Cine face treburi din astea nu face bine! Iar daca a facut pana acum, sa faca asa cum trebuie de acum incolo. Are si prietenia rostul ei si-i buna.. Si sa dea Dumnezeu sa fim multi prieteni si sa fim prieteni adevarati, sa inmultim iubirea, sa inmultim respectul si sa existe confluenta aceasta intre iubire si intre respect; sa simtim darul lui Dumnezeu umbrindu-ne pe toti intru iubire, sa fim odihnitori de oameni (nu numai de prieteni), sa fim gata sa-i odihnim pe oameni cat mai mult. Sa ne ajute Dumnezeu sa dorim sa avem prieteni, sa ne oferim prietenia cu toata bucuria, sa avem bucurie din prietenie, sa avem prietenie cu bucurie! Sa ne ajute Dumnezeu in toate lucrurile acestea, dar sa nu renuntam la celelalte relatii, pe care tot Dumnezeu le-a asezat, relatiile de familie: tata-i tata, mama-i mama.

Cand eram noi copii, parintii - Dumnezeu sa-i odihneasca - ne-au invatat cum sa le zicem: le ziceam „dumneavoastra"; lui tata ii ziceam: «Dumneata, tata", mamei ii ziceam: „Dumneata, mama". Asa era pe vremea aceea si era fain. Mie asa mult imi placea! Si acum imi place cand aud pe cineva - cate un copil - zicand catre parinti: „Dumneata, tata...", „Vii si dumneata, tata, cu noi?" sau asa ceva, in felul acesta adresandu-se-totdeauna mi-a placut. De ce? Pentru ca noi nu trebuie sa desfiintam respectul, ci trebuie sa accentuam respectul. Bineinteles ca intre prieteni n-o sa zicem „dumneata" si „dumneavoastra", dar oricum, exista si respectul acesta, simtit si real, in relatiile de prietenie.

Stimati ascultatori, eu nu mai lungesc vorba. Ma gandesc ca, daca tinem seama de lucrurile acestea, ne mai ramane doar sa ne cercetam cum stam noi cu prieteniile noastre. Suntem angajati in prietenii, avem prieteni? Prietenii nostri sunt datatori de bucurie pentru noi, noi am intrat in sfera bucuriei lor?

Sa ne gandim la iubire si la respect, sa ne gandim la Sfantul Apostol Pavel, care-si oferea inima lui cand il recomanda pe Onisim. E un exemplu pentru noi, daca a ajuns epistola aceasta pana la noi; pentru ca sa stiti ca totusi cartile Noului Testament n-au fost scrise ca sa ajunga pana la noi.

Dar ne-a dat Dumnezeu darul acesta, sa avem Evanghelia, sa avem cartile scrise de Sfintii Apostoli si sa avem, iata, si Epistola catre Filimon, pe care am amintit-o si care mie mi-e tare draga. Daca toate lucrurile acestea au ajuns pana la noi, avem posibilitatea sa ne cercetam in sfera pe care o creeaza aceste ganduri, aceste lucruri minunate.

Sa ne cercetam pe noi insine in ceea ce priveste dorinta de a inmulti iubirea si respectul. Sa nu ingaduim in constiinta noastra nimic care ar putea umbri prietenia, nimic care ar putea umbri relatiile noastre prietenesti. Ganditi-va ca prieteni nu suntem cu multi, ca nu putem fi cu multi prieteni. Asa-i facuta firea omeneasca.. putem sa-i cuprindem in iubirea noastra pe multi, putem sa avem respect fata de toti oamenii, daca-i vorba, dar prieteni suntem cu cati suntem.

Eu eram elev de liceu si eram vreo patruzeci de colegi intr-o clasa, insa eram numai vreo trei-patru prieteni intre noi. Nu pentru ca n-as fi vrut sa fiu prieten si cu ceilalti colegi, dar poate ca nu ne potriveam, poate n-aveam acelasi fond sufletesc; de fapt, sigur n-aveam acelasi fond sufletesc. Chiar si acum, la manastire, sa zicem, coleg sunt cu toti cei de la manastire, insa prieten sunt cu cativa. Chiar daca as vrea sa fiu prieten cu toti, nu se poate, pentru ca nu exista corespondent, nu exista omul care ofera in prietenie ceea ce oferi doar tu, sa zicem.

Dar unde exista prietenie, exista bucurie, pentru ca iubirea-i fericire; unde exista prietenie, exista bucuria de a oferi, bucuria de a primi, exista o relatie pe care am numit-o: „o realitate a raiului in viata noastra de toate zilele".

Si-apoi, sa facem tot posibilul sa traim in asa fel incat sa fim si noi prietenii lui Dumnezeu, sa-L avem pe Domnul Hristos ca prieten, asa cum L-au avut pe Domnul Hristos prieten Lazar, Marta si Maria.

Sa ne gandim la toate lucrurile acestea, sa ne gandim la prieteniile pe care le-au avut sfintii; de exemplu, Sfantul Ioan Gura de Aur a avut o prietena pe nume Olimpiada, careia i-a scris niste lucruri foarte frumoase, pe ce exista posibilitatea aceasta? Exista pentru ca sfintii toate le-au trait la masura sfintilor; nu s-a putut gandi ceva negativ in prietenia sfintilor. Nu se pune problema prieteniei numai intre barbati si, respectiv, numai intre femei, ci se pot pune si probleme in legatura cu prietenii intre barbati si femei. insa, mai ales la tineri, e bine ca prieteniile sa fie in general in vederea casatoriei; in orice caz, nu se exclude prietenia intre baieti si fete, numai ca trebuie tinuta la masura la care o vrea Dumnezeu: prietenia sa fie o prietenie sfanta, o prietenie pe care o binecuvinteaza Dumnezeu. Atunci, toate lucrurile merg spre bine si viata aceasta ne ofera o multime de lucruri frumoase, de lucruri pe care ni le da Dumnezeu pentru fericirea noastra in aceasta lume.

Stimati ascultatori, ma opresc aici in ceea ce priveste prietenia. As vrea insa sa mai adaug ceva, in legatura cu o alta tema. Suntem in apropierea Craciunului. Mi-ar fi parut tare bine daca pentru aceasta intalnire as fi putut sa ofer niste ganduri in legatura cu „Craciunul in practica si in gandirea ortodoxa".

In legatura cu aceasta vreau sa va spun doar atat, ca la sarbatoarea Nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos se fac niste aprecieri care ne conduc intr-o sfera de taina. Si, in legatura cu aceasta, as vrea sa aduc acum in atentie doua alcatuiri de la sfanta slujba a Nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Cea dintai are urmatorul cuprins: „Astazi Se naste din Fecioara Cel ce are in mana toata faptura. Cu scutece, ca un prunc, este infasat Cel din fire nepipait. in iesle este culcat Dumnezeu, Cel ce a intarit cerurile de demult, intru inceput. La san, cu lapte este hranit Cel ce a plouat in pustie mana poporului. Pe magi cheama Mirele Bisericii; darurile acestora le primeste Fiul Fecioarei. inchinamu-ne Nasterii Tale, Hristoase, arata-ne noua si dumnezeiasca Aratarea Ta".

Sunt niste aprecieri de taina, niste aprecieri pe care nu le putem demonstra - pentru ca sunt nedemonstrabile - si pe care le Primim prin credinta. Pentru noi, Cel ce S-a nascut in Betleem, Fiul Fecioarei, Fiul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, este Dumnezeu cel nepipait, este Cel ce are in mana toata faptura, este Cel ce a intarit cerurile de demult, intru inceput, este Cel ce a plouat in pustie mana poporului, este Cel Ce i-a chemat pe magi, este Cel ce a primit darurile magilor. Toate acestea ne sunt descoperite noua in Biserica de catre Mantuitorul insusi, pe Care il rugam sa ne arate dumnezeirea Sa, sa ne faca constienti de dumnezeirea Sa.

A doua alcatuire este urmatoarea: „De Dumnezeu Nascatoare Fecioara - vorbim cu Maica Domnului -, care L-ai nascut pe Mantuitorul, pierdut-ai blestemul cel dintai al Evei; ca Maica ai fost bunavointei Tatalui, purtand in brate pe Dumnezeu-Cuvantul intrupat". Fiti atenti ce urmeaza acum! E vorba de niste lucruri tainice si de aceea Biserica ne spune: „Taina nu sufera ispitire - deci nu sufera cercetare, nu este posibil sa o intelegi -, numai cu credinta toti sa o marim, strigand cu tine si zicand: Negraite Doamne, marire Tie!" .

Deci vorbim cu Maica Domnului despre rolul Maicii Domnului, care-i mai presus de intelegerea noastra si mai presus de cunoasterea noastra. Stim ca toate lucrurile acestea sunt lucruri tainice, lucruri care nu pot fi demonstrate, lucruri care pot fi primite prin credinta, lucruri in fata carora ne plecam cu mintea, lucruri care ne fac sa-I aducem marire lui Dumnezeu, impreuna cu Maica Preacurata.

Stimati ascultatori, am sa inchei cuvantarea mea cu cateva poezii in legatura cu Nasterea Domnului Hristos.

Colind (de Zorica Latcu)

Lerui, Doamne, Ler,
Din inaltul Cer,
Cerne Maica, cerne,
Fulgii moi i-asterne,
Nimeni sa nu-i vada
Urma prin zapada,
Sa nu se cunoasca
Ce Fiu va sa nasca.

Lerui, Doamne, Ler,
Din inaltul Cer,
Coboara, coboara
Preasfanta Fecioara;
Dar pe unde merge
Urma i se sterge,
Taina din vecie
Nimeni sa n-o stie.

Lerui, Doamne,
Ler, Din inaltul Cer,
Intra-n staul, iata,
Maica Preacurata;
In staul de vite,
Pe paie strujite,
Sa nu se cunoasca
Ce Fiu va sa nasca.

Lerui, Doamne, Ler,
Din inaltul Cer,
Cerne luna, cerne,
Raze albe-asterne,
Lumina cereasca,
Din iesle sa creasca,
Razele-n zapada
Ingeri sa le vada,
Din inaltul Cer,
Lerui, Doamne, Ler.

Asteptare (de Zorica Latcu)

Mai vii si astazi?
Mila iar Te poarta,
De sus, spre staulul din Betleem?
Din lume n-ai cules destul blestem?
Iubirea Ta nici astazi nu e moarta?
Spre duhuri vii, cu ingeri de lumina,
Spre inimi vii cu stralucit alai,
Si-n iesle nu e niciunfir de pai,
E numai piatra goala, numai tina.

In tainite de inimi nu epace,
Si frig ca-n duhuri nici in pesteri nu-i.
Noi n-avem, Doamne, piei de oaie-n cui
Si scutece noi n-avem din ce-Tiface.

Tu vii... Pogori in noi ca-ntr-opustie.
Te-mpiedici in nisip din loc in loc.
Dar nu gasesti nici apa-n noi, nici foc,
Nici albe dobitoace ca sa-Ti fie

Tovarasi buni in drumuri tainuite
Si nici ciobani cu gluga de blandeti.
In noaptea noastra fara dimineti
Nu sunt carari de raze prafuite.

Nu si-ar gasi in noi, ca sa-i indrepte,
Nici magii steaua lor cu lung fuior.
Arhanghelii, venind din cerul lor,
Ar ingheta pe nevazute trepte.

Ci, Doamne-al meu, au dragostea putea-va
Sa dea viata golului din noi?
Astept... In duh sunt ganduri cu noroi
Si moartea-si vantura in inimi pleava.
Va doresc sarbatori fericite si va multumesc!

Parintele Teofil Paraian

În anumite perioade mai puţin fericite ale vieţii mele mi-am pus întrebarea ce ne facem dacă ne urâm pe noi înşine? Înlocuind verbul, dintr-o dată porunca biblică dobândeşte o valenţă care ar trebui să ne sperie…  Fiind cuprinsi de ură şi dispreţ faţă de propria persoană, am putea oare să ii iubim pe cei de lângă noi ? Aş înclina să cred că nu.  Vom fi mereu tentaţi să îl judecăm pe aproapele nostru prin prisma propriilor noastre defecte, îi vom cere inconştient să fie perfect pentru că noi nu suntem şi nu ne considerăm demni de iubire. Iar cum nimeni nu e perfect, nu vom fi capabili nici să iubim. “Probabil adevărata nefericire nu e să nu fii iubit, ci să nu poti iubi” (Caminante). Pe de altă parte, iubirea de sine ridicată la rangul de egocentrism ne va duce şi mai repede la acelaşi rezultat. Ne vom indrăgi prea mult ca să mai aibă loc altcineva în sufletul nostru. Vom trăi golul, cu ideea plinătăţii.

De aceea, aş spune că pentru a putea iubi, avem nevoie uneori să ne contemplăm deşertăciunea interioară, este un pas necesar, cu condiţia să învăţăm din această experienţă şi să nu ne lăsăm înghiţiţi de ea. “Pustiul m-a făcut să înţeleg că nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni” (Viaţa pe un peron).  Dacă ajungem în acest punct, vor fi momente când ne vom simţi foarte vulnerabili şi vom resimţii dureros de acut absenţa iubirii în viaţa noastră. Vom căuta aproape disperaţi însă mai mult să cerem în loc să oferim, iar lucrurile s-ar putea lăsa aşteptate: “Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi” (Viaţa pe un peron).

Nu va fi insă momentul cel mai propice pentru aşteptare.  Vom simţi poate nevoia mai mult decât oricând de anumiţi “seducători” care să ne ridice din golul interior şi să ne iubească necondiţionat, pentru a putea începe să ne iubim pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru. “Cred că dragostea ne ridică în propriii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti” (Autoportet într-o oglindă spartă). Poate vom avea norocul să existe aceşti “seducători” sau poate că nu…

Foarte uşor vom fi tentaţi să închidem din nou fereastra la primul eşec şi vom putea să ne găsim în mod facil zeci de motive care să ne îndreptăţească să facem acest lucru. Vom crede că ne autoprotejam, dar nu vom reuşi decât să îndepărtăm toate lucrurile frumoase din viaţa noastră şi să nu le facem loc la cele care poate ne caută, dar noi nu suntem pregătiţi să le vedem: “Sunt drumuri ce ne caută demult. Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi. În căutarea lor pe alte drumuri ” (O.Paler – Definiţia nenorocului). Sunt convins că dacă nu ne răcim sufletul şi îl păstrăm deschis, aceste lucruri vor veni într-o formă sau alta, poate nu neapărat în cea în care ne aşteptăm: „Nu dispreţui lucrurile mici; o lumânare poate face oricând ceea ce nu poate face soarele niciodată: să lumineze în întuneric” (Scrisori imaginare).

După un proces de introspecţie interioară, cred că omul trebuie să îşi înţeleagă, să-şi accepte şi să-şi ierte mai întâi propriile neputinţe şi limite pentru a fi capabil să poată să îl iubească pe cel de lângă el fără să încerce să îl judece. Şi atunci va putea nu numai să ceară, ci să şi ofere mai întâi, chiar dacă poate se simte secătuit şi crede că nu mai poate sau nu mai are ce oferi “Dăruind lumina pe care nu o ai, o vei dobândi şi tu” (N. Steinhardt – Dăruind vei dobândi). Abia atunci cred ca vom fi pregătiţi să înţelegem şi să primim în noi cel mai important adevăr, indiferent de forma pe care o va îmbrăca el: “Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut, într-o viaţă care nu ne dă decât daruri relative. Şi n-am fost ipocrit. Am iubit şi eu” (Convorbiri cu Octavian Paler).

“Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi“ poate părea o iluzie care stârneşte de multe ori ironii sau zâmbete, dar eu cred în puterea acestor cuvinte. Pentru că, aşa cum spune Octavian Paler “A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi” (Scrisori imaginare). Mai mult ca sigur că nu ne vom putea ridica la înălţimea lor decât de putine ori… Totuşi, mai cred că de cele mai multe ori complicăm lucrurile, renunţăm din start pentru că ni se pare o utopie irealizabila şi uitam că poate fi îndeplinită cu paşi mici, la îndemâna fiecăruia dintre noi: “Învăţaţi să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zâmbet. Este darul pe care-l oferiţi aproapelui, este darul pe care-l oferiţi întregului Univers!”.

            A patra lupta o avem împotriva duhului mâniei. Si câta trebuinta este sa taiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtator de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Caci mocnind acesta tainuit în inima noastra si orbind cu tulburari întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. De asemenea nu putem pazi desavârsirea sfatului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate, iar mintea noastra nu va ajunge în stare sa priveasca lumina dumnezeiasca. «Caci s-a tulburat, zice, de mânie ochiul meu» (Ps. 6,7). Dar nu ne vom face partasi nici de întelepciunea dumnezeiasca, chiar daca am fi socotiti de toti fratii întelepti. Fiindca s-a scris: «Mânia în sânul celor fara de minte salasluieste» (Ecl. 7,9). Dar nu putem dobândi nici sfaturile mântuitoare ale dreptei socoteli, chiar daca ne socotesc oamenii cuminti. Caci scris este: «Mânia si pe cei cuminti îi pierde». Nu vom putea tine nici cumpana dreptatii cu inima treaza, caci scris este: «Mânia barbatului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu» (Iac. 1,20). Nici podoaba si chipul cel bun nu-l putem dobândi, cu toate ca ne lauda toti, caci iarasi scrie: «Barbatul mânios nu este cu bun chip». Drept aceea cel ce vrea sa vie la desavârsire si pofteste sa lupte lupta cea duhovniceasca dupa lege, strain sa fie de toata mânia si iutimea. Iata ce porunceste vasul alegerii: «Toata amaraciunea si iutimea si mânia si strigarea si hula sa se ridice de la voi, dimpreuna cu toata rautatea» (Ef. 4,31). Iar când a zis «toata», nu ne-a mai lasat nici o pricina pentru care mânia sa fie trebuincioasa sau îndreptatita. Deci cel ce vrea sa îndrepte pe fratele sau când greseste, sau sa-l certe, sa se sileasca a se pazi pe sine netulburat, ca nu cumva vrând pe altul sa tamaduiasca, sa atraga boala asupra sa si sa auda cuvântul Evangheliei: «Doctore, vindeca-te pe tine însuti», sau: «Ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, iar bârna din ochiul tau n-o cunosti?» (Lc 4,23; Mc. 7,2).
            Din orice fel de pricina ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeste ochii sufletului si nu-l lasa sa vada Soarele Dreptatii. Caci precum fie ca punem pe ochi foite de aur, fie de plumb, la fel împiedecam puterea vazatoare, si scumpetea foitei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot asa din orice pricina s-ar aprinde mânia, fie ea, zice-se, întemeiata sau neîntemeiata, la fel întuneca puterea vazatoare.
            Numai atunci întrebuintam mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor patimase si iubitoare de placeri. Asa ne învata Proorocul zicând: «Mâniati-va si nu pacatuiti» (Ps. 4,4); adica aprindeti mânia asupra patimilor voastre si asupra gândurilor rele si nu pacatuiti savârsind cele puse de ele în minte. Acest înteles îl arata limpede cuvântul urmator: «... pentru cele ce ziceti întru inimile voastre, în asternuturile voastre va pocaiti» (Ps. 4,4); adica atunci când vin în inima voastra gândurile cele rele scoate-ti-le afara cu mânie, iar dupa ce le veti fi scos, aflându-va ca pe un pat al linistii sufletului, pocaiti-va. Împreuna cu acesta glasuieste si fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui si adaugând: «Soarele sa nu apuna peste mânia voastra, nici sa dati loc diavolului» (Efes. 4,26); adica sa nu faceti pe Hristos, Soarele Dreptatii, sa apuna pentru inimile voastre, din pricina ca-L mâniati prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin departarea Lui, sa afle diavolul loc de sedere în voi. Despre Soarele acesta si Dumnezeu zice prin Proorocul: «Iata celor ce se tem de numele Meu, va rasari Soarele Dreptatii si tamaduire va fi în aripile lui» (Maleahi 3,20).
            Iar de vom lua cele zise dupa litera, nici pâna la apusul soarelui nu ni se îngaduie sa tinem mânia. Ce vom zice deci despre aceia care, în salbatacia si turbarea dispozitiei lor patimase, tin mânia nu numai pâna la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii fata de altii si n-o mai scot afara cu cuvântul, ci prin tacere îsi sporesc veninul tinerii de minte a raului spre pierzarea lor. Ei nu stiu ca trebuie sa fuga nu numai de mânia cea cu fapta, ci si de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii raului, sa cada din lumina cunostintei si din dreapta socoteala si sa se lipseasca de salasluirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta si Domnul porunceste în Evanghelii sa lasam darul înaintea altarului si sa ne împacam cu fratele nostru (Mt. 5,24). Caci nu e cu putinta ca sa fie bine primit darul pâna ce mânia si tinerea de minte a raului se afla înca în noi. Asemenea si Apostolul, zicând: «Rugati-va neîncetat» (I Tes. 5,17) si «Barbatii sa se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fara mânie si fara gânduri» (I Tim. 2,8), ne învata aceleasi lucruri. Ramâne asadar ca, sau sa nu ne rugam niciodata si prin aceasta sa ne facem vinovati înaintea poruncii apostolesti, sau, silindu-ne sa pazim ceea ce ni s-a poruncit, sa facem aceasta fara mânie si fara a tine minte raul. Si fiindca de multe ori când sunt întristati sau tulburati fratii nostri, zicem ca nu ne pasa, ca nu din pricina noastra sunt tulburati, Doctorul sufletelor, vrând sa smulga din radacina, adica din inima, pricinile mâniei, ne porunceste ca nu numai când suntem noi mâhniti asupra fratelui sa lasam darul si sa ne împacam, ci si daca el s-a mâhnit asupra noastra, pe drept sau pe nedrept, sa-l tamaduim, dezvinovatindu-ne, si apoi sa aducem darul.
            Dar de ce sa zabovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem învata aceasta si din legea veche? Desi s-ar parea ca aceasta e cu pogoramânt, totusi zice si ea: «Sa nu urasti pe fratele tau întru inima ta» (Levit. 19,17), si iarasi: «Caile celor ce tin minte raul, spre moarte (duc)» (Prov. 12,28). Deci si acolo se opreste nu numai mânia cu fapta, ci se osândeste si cea din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeiesti, sa ne luptam cu toata puterea împotriva duhului mâniei, a carui boala o avem înlauntrul nostru.
            Sa nu cautam singuratatea si pustia pentru ca ne mâniem pe oameni, ca si când acolo n-ar fi cel ce ne porneste spre mânie, sau fiindca e mai usor sa dobândim virtutea îndelungii rabdari în singuratate. Caci din mândrie si din vointa de a nu ne învinui pe noi însine si de a nu pune pe seama trândaviei noastre pricinile tulburarii, poftim despartirea de frati. Drept aceea pâna ce aruncam pricinile neputintei noastre în socoteala altora, nu este cu putinta sa ajungem la desavârsirea îndelungii rabdari. Capatul îndreptarii si al pacii noastre nu se câstiga din îndelunga rabdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea raului aproapelui de catre noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii rabdari, cautând pustia si singuratatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor ramânea ascunse, dar nu vor fi smulse. Caci pustia si retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai ca le pazeste patimile nevatamate, ci li le si acopera, încât nu-i lasa sa se simta pe ei însisi de ce patima se biruiesc, ci, dimpotriva, le pune în minte naluciri de virtute si-i face sa creada ca au câstigat îndelunga rabdare si smerenia, pâna nu este cine sa-i ispiteasca si sa-i probeze. Dar când vine vreo pricina, care îi stârneste si-i cearca, patimile cele ce mocnesc tainuit sar îndata ca niste cai fara frâu, hraniti multa vreme în liniste si odihna, din ocoalele lor si târasc cu si mai multa vijelie si salbatacie spre pierzare pe calaretul lor. Caci si mai mult se salbatacesc patimile în noi, când e încetata legatura cu oamenii, încât pierdem si umbra suferirii si a îndelungii rabdari, pe care în tovarasia fratilor ni se parea ca le avem; aceasta pentru lasarea deprinderii cu oamenii si din pricina singuratatii. Caci precum fiarele veninoase ce stau linistite în culcusurile lor din pustie, de îndata ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îsi arata toata turbarea lor, asemenea si oamenii patimasi, care sunt linistiti din pricina pustiei, iar nu din vreo dispozitie a virtutii, îsi dau veninul pe fata când apuca pe cineva care s-a apropiat si-i întarâta. De aceea cei ce cauta desavârsirea blândetii sunt datori sa puna toata stradania, ca sa nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neînsufletite. Caci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, ca ma porneam cu mânie asupra trestiei si o azvârleam, pentru ca nu-mi placea fie grosimea, fie subtirimea ei; asemenea si asupra lemnelor când voiam sa le tai si nu puteam repede, sau asupra cremenii, când ma sileam sa scapar si nu iesea foc îndata. Asa mi se întinsese coarda mâniei, încât o porneam si asupra lucrurilor neînsufletite.
            Drept aceea, de vrem sa dobândim fericirea fagaduita de Domnul, datori suntem sa înfrânam, precum s-a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci si mânia din cuget. Caci nu foloseste asa de mult a-ti tine gura în vremea mâniei, ca sa nu dai drumul la vorbe furioase, cât foloseste a-ti curati inima de tinerea de minte a raului si a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui. Învatatura evanghelica porunceste sa se taie mai bine radacinile patimilor decât roadele lor. Fiindca taindu-se din inima radacina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ura sau de pizma. Caci celui ce uraste pe fratele sau, ucigas de om i s-a zis, fiindca îl ucide cu dispozitia de ura din cugetul lui. Desigur aici nu vad oamenii varsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul si cu dispozitia de ura. Dumnezeu va da fiecaruia sau cununa, sau osânda, nu numai pentru fapte, ci si pentru gânduri si hotarâri, precum însusi zice prin Prorocul: «Iata vin sa adun faptele si gândurile lor» (Is. 66,18). La fel zice si Apostolul: «însesi gândurile lor se vor învinui sau apara între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor» (Rom. 2,15). Dar Însusi Stapânul, învatându-ne ca trebuie sa lepadam toata mânia, zice în Evanghelie: «Cel ce se mânie pe fratele sau vinovat va fi judecatii» (Mt. 5,22). Asa sta în copiile cele bune (cuvântul în desert e un adaos), potrivit cu gândul Scripturii despre acest lucru. Caci Domnul voieste ca noi sa taiem în toate chipurile radacina si scânteia însasi a mâniei si nici o pricina a ei sa nu pastram în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricina asa zisa întemeiata, mai pe urma sa alunecam în turbarea mâniei fara temei.
            Iar leacul desavârsit al acestei boli acesta este: sa credem ca nu ne este iertat sa ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Caci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajuta sa deosebim lucrurile, nici taria sfatului drept, nici cârma dreptatii. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câta vreme ne va stapâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în fata icoana mortii, care nu stim când poate veni, sa ne pazim pe noi însine de mânie si sa stim ca n-avem nici un folos nici de neprihanire, nici de lepadarea de cele pamântesti, nici de posturi si privegheri, caci de vom fi stapâniti de mânie si ura, vinovati vom fi judecatii.

Filocalia, volumul I, editia a II-a, editura Harisma, Bucuresti, 1992
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

 

Vimeo

“… dar nu e acum Venirea [A doua venire a lui Hristos, n.n]. Cine stie cand o fi. O fi ca sa ne pregateasca pe noi, nevrednicii, robii Sai, ca noi stam si adormim asa, la fiecare pas. Dar, uite, sunt zilele astea asa frumoase, cu slujbe la biserica, cu pregatirea noastra, din zi in zi asa, dar nu numai ca nu vin credinciosii, nici calugarii nu vin. Cu atat mai rau, cu cat moleseala iti iese din casa, plecand din viata noastra. Credinciosii, si ei, mai fumeaza, mai beau, mai fac un dans, mai o petrecere, dar raul este dincoace, ca noi, ca sa-i trezim pe ei sau sa-i facem sa vina la biserica, sa se pregateasca, noi… nimica. Intr-o biserica ca la noi, plina cu 120 de maici, ar trebui sa fie acolo negru, sa nu incapa credinciosul in biserica de maici. Da de unde, ca ele, ba ca-i bolnava, ba ca nu poate, ba ca e oprita de zile, si asa mai departe… Nu merge, nu e ravna, nu e dragostea…

Cu postul… (…) credinciosii ce sa mai vorbim, saracii, ca ei n-au antrenamentul si n-au ravna pe care ar trebui s-o aiba… Barbatul ii spune femeii, cand [ea] il cheama la biserica: ia hai sa te spovedesti, ia hai sa te impartasesti: “Dar ce vrei tu, sa ma faci pe mine calugar? Eu am randuielile mele, aia e pentru calugari”… Iata ca omul nostru indata se strica, calugarul si el la fel, nu face nimic, si ne gasim in fata primejdiei, in fata mortii cu totul nepregatiti. Nu numai ca nu incercam sa facem…, dar nici sa potrivim (?). Ei, si atunci Dumnezeu se supara mai mult pe noi. Suntem atat de indaratnici, de rataciti, cu mintea, si cu sufletul, si cu trupul si cu toate pornirile noastre. Nu vrem nimic, catusi de putin asa, sa ne apropiem de Dumnezeu. Ne uitam la televizor, vedem prapadul Japoniei, vedem cutremurele, vedem toate incercarile astea, cutremure mai mici sau mai mari, dar sunt niste semne care dovedesc o apropiere a noastra [de sfarsit]. Acum apropierea sfarsitului, cand va fi, Dumnezeu o stie, ca noi le intuim asa dupa toate probabilitatile, dar faptul este ca nu ne miscam deloc, ramanem in amortire, ramanem in moarte, ramanem in pieire, si nu avem, asa, cutezanta sa ne ridicam putin, sa ne antrenam putin sa facem ceva.

Partea mireana, este destul de slabuta, dar uite ca mai misca totusi. Imi povestea un crestin din Suceava ca el a antrenat vreo trei sute de credinciosi sa citeasca Psaltirea pana la saptamana Floriilor. Iata un exemplu, si multe altele, [de intiativa] pe care nu au luat-o calugarii sau preotii, au luat-o mirenii intre ei acolo, sa faca podoaba aceasta a Bisericii. Dar daca ar fi sa se adune si sa se porneasca pentru o dispozitie: post si citirea Psaltirii, doua saptamani, trei saptamani, ma rog, cat poate fiecare, dar sa se faca ceva. Dar nu se face nimica, parca suntem stapaniti de un duh al indaratniciei: vedem cu ochii, auzim cu urechile si nu credem. Ce sa mai vorbim despre lumea asta atee care este asa de impietrita, cu fumatul, cu baut, petreceri, cu televizoare, calculatoare, toate tehnicile acestea, care ne darama sufleteste si trupeste.

- Sunt crestinii lumina lumii sau ar trebui sa fie? Ce-ar trebui sa faca, ca sa fie?

- Lumina lumii ar trebui sa fim intai noi, care suntem socotiti ca purtam uniforma si avem toate la indemana – si slujbele, si tipic, si randuieli, toate puse la dispozitia noastra, numai sa le aplicam catusi de putin. Dar nu se face nimic, ca este, cum am spus, parca o moarte sufleteasca, o adormire totala. Probabil ca este si in viata noastra un diavol care ne asalteaza mereu inspre rau, inspre moleseala si inspre indeferentism. Ca cel mai mare rau la ora actuala nu-i nimic altceva decat indiferentismul, care ne duce la adormire, ne duce la amortire, la pieirea noastra sufleteasca.

- Cum se poate iesi din moartea asta?

- Pai se poate iesi numai asa, macar sa punem un inceput bun! Sa avem si noi taria sa ne hotaram, in sfarsit, catusi de putin, sa facem ceva. De la familie la familie, de la sat la sat, de la comuna la comuna, judet si asa mai departe, se poate face ceva care sa ne incalzeasca putin si sa avem macar tarziu o pregatire pentru nevoile acestea.

E ceva, asa, de neinchipuit sa vezi tu cum dispar masini, trenuri intregi, se duc in avalanse de ape, ceva neinchipuit sa le vedem noi cu ochii nostri pieirea aceasta a lumii, a copiilor, a batranilor, a femeilor, a bolnavilor, a spitalelor, in sfarsit, aruncate in valurile marii si dusi, si pierduti asa. E ceva inspaimantator, pai n-ar trebui nici sa ne mai culcam, sa mai dormim, sa mai mancam ceva, nu ne mai e ingaduit sa vorbim desertaciuni… Sunt lucruri care ne inspaimanta. De ce le-a dat Dumnezeu (…?)? Le-a dat tocmai catusi de putin sa ii trezeasca. Dar uite ca aceasta trezire e foarte tarzie si greu de patruns in viata noastra. Ar trebui sa plangem, sa ne caim, sa vedem ca suntem la marginea prapastiei, in toata drama asta pe care o traim. Dar nu se misca nimic, nimic. Muzicile sunt aceleasi, distractiile lumii sunt aceleasi, televizoarele, calculatoarele… Toate cele care ar trebui sa ne fie la indemana pentru pregatirea noastra spirituala, ne sunt pentru pregatirea iadului, pregatirea satanei. Dimineata cand te scoli n-auzi nimic decat… Dai drumul la televizor, dai drumul la calculator… Chiar copiii din casa noastra, din familia noastra, sunt asa de slab indrumati si pregatiti.

Nu mai vorbim de scoli care n-au nicio grija. Dimpotriva, mereu in uniformele astea goale, in slabiciunile astea trupesti… Daca un copil vine acoperit, o fetita de 12-14 ani, vine mai decenta la scoala, mai pregatita duhovniceste, ei bine, trebuie sa o asalteze ceilalti copii – parca sunt iadul iadului – pana si invatatorul sau invatatoarea: ce umbli tu asa, ce faci tu, schimbi tu acuma lumea, ia da ‘batista’ de pe cap, ia da fusta si pregateste-te pentru lumea asta. Vedeti cum este, parca este inadins, ca sa puna o pozitie de satanizare a lumii, a copiilor, a batranilor? Si batranii, nu mai vorbim, stau si casca gura la televizor acolo, acolo mananca, acolo bea, acolo sta, isi scurg ochii acolo, si moare cu paharul langa el, cu sticla sub cap. Asta e pregatirea noastra pentru sfarsit, asta e fiorul pe care ni-l da Dumnezeu? Parca am fi (…?), satanizati, sa aruncam tot este frumos, si de ajutor, si bun, si sa luam toata scursura asta a societatii, ce are mai rau omenirea, sa luam noi si sa cultivam. Asa ca nu stiu ce-o sa mai fie, dar, deocamdata, stam pe o pozitie foarte critica si primejdioasa pentru mantuirea noastra.

- Pot Sfintele Taine sa schimbe ceva?

- Sfintele Taine, tocmai vorbeam cu cineva pe aici, pentru Sfintele Taine indata se pune omul la intrebare [la cercetare de sine, n.n.]. Mai, vin sarbatorile, vine duminica, vine saptamana asta mare a Sfintei Cruci, vin in sfarsit zilele acestea deosebite, din ce in ce mai aproape, vin Rastignirea si Patimile Domnului. Apoi, se intreaba fiecare, chiar cat e de slab crestinul nostru, dar isi pune intrebarea si el, si daca mai este si ajutat in privinta aceasta a pregatirii lui sufletesti, sa mearga la parintele si sa isi spovedeasca pasurile lui sufletesti, sa puna de-un inceput de rugaciune, sa mearga sa ia blagoslovenie sa il puna la Sfanta Taina, in fata Sfantului Potir. Apoi el, sigur ca se ingrijeste catusi de putin, se intreba si el: mai, ce am de facut eu? Pai, ce-ai de facut? Ia vezi o rugaciune de dimineata, ia deschide ceaslovul acolo daca-l ai si citeste un paraclis al Maicii Domnului, ia mai citeste acolo doua trei catisme pe zi, ca sa termini intr-o saptamana macar o Psaltire.

Si uite asa luand lucrurile, facand acolo o rugaciune de Sfanta Impartasanie, citeste un canon al Mantuitorului Hristos, citeste un acatist al Mantuitorului, ia ai sa vezi, daca deschizi Psaltirea, la sfarsit, daca o ai in casa - dar fiecare crestin de bine de rau are o Psaltire acolo - la sfarsitul ei este Paraclisul Maicii Domnului, Paraclisul al doilea, toata bogatia, cate tablouri frumoase sunt acolo, si de sanatate, si de trezire a omului inspre pocainta si o mangaiere, in acelasi timp, ca Paraclisul este cea mai frumoasa rugaciune in cinstea Maicii Domnului. Iata ca se fac foarte putin rugaciunile acestea. Nici nu se stiu aproape. Cati dintre credinciosi cunosc ei frumusetea aceasta a podoabelor rugaciunilor noastre ortodoxe?

Cata pregatire trebuie sa faci pentru o Sfanta Impartasanie; nu mai vorbesc despre canonul asta cat este de frumos si de larg, sa il faci seara, sa pregatesti canonul acesta, iar a doua zi sa faci rugaciunile acestea frumoase, unele mai scurte, unele mai dezvoltate, dar toate parca merg ca o scara spre cer pentru pregatirea noastra duhovniceasca, ca sa te gasesti in fata Sfantului Potir sa primesti Trupul lui Hristos. Iata ca aici este tot varful pregatirii noastre, sa fii catusi de putin inarmat cu rugaciune, cu post, cu nevointa, cu tacere, cu o retragere in sine, catusi de putin, din toata tehnica asta a distractiei, sa te regasesti in camaruta ta acolo, sa citesti o rugaciune, sa faci aceasta frumoasa pregatire pentru Sfintele Taine.

Cat sunt Sfintele Taine in sine, pregatirea lor, dar cat e timpul acesta de 40 de zile sa pui, zi de zi, o nevointa catusi de putin pentru o regasire a noastra sufleteasca. Si iata, intr-un sat, intr-o comuna, intr-un judet, daca fac 70, 80, 100 de suflete, dragul meu, pregatirea aceasta, apoi acestia sunt oamenii care salveaza cele mai pacatoase suflete si le pregatesc pentru inviere si pentru renasterea lor duhovniceasca! Si lucrul nu e prea greu, ca nu ceri munti de nevointa, dar macar o rugaciune de dimineata, un paraclis al Maicii Domnului, un acatist al zilei, sa-l facem asa catusi de putin acolo, cu copiii nostri. Si daca copiii o sa vada pe tata si pe mama… Ca cel mai bun pedagog nu este urechea, este ochiul. Copilul cand vede, aceea si face. Nu trebuie decat sa te asezi la rugaciune, faci o inchinaciune doua trei, faci doua trei metanii si copilul cat e de mic se pleaca si el acolo si face o matanuta, face o inchinaciune. Dar daca vede, ca daca nu vede copilul, ce sa faca, numai daca ii spui: du-te si te roaga, fa metanii, fa inchinaciune.. [nu face numai daca ii spui, fara sa vada]. Am spus: copilul daca vede face si el. Noi degeaba spunem copilului sa nu bea, sa nu consume alcool, sa vina devreme acasa, sa nu umble haihui, daca toate lucrurile astea nu le vede la tata si la mama, zadarnic i le spui lui. Copilul daca vede, el te copiaza si face intocmai. De aceea si in viata noastra calugareasca, un tanar care vine la manastire, e scutit (?)… ca el sa vada acolo ce program are batranul, cum se misca el, si atunci copilul acesta, tanarul acesta, invatacelul va incepe sa miste si el pe coordonatele acestea. Si el va ramane cu pecetea aceasta toata viata lui, ca si-n viata de familie. Copiii se antreneaza sa faca cum faceau parintii lor: uite-asa facea mama, asa facea tata... [...]. Noua nu ne trebuie altceva, la ora actuala decat modele de viata, ca sa le vedem, si sa ne orientam.

Ei, cam asa ar fi trebuit sa facem si noi ca sa ne putem bucura de aceste zile frumoase. Iata vine acum saptamana Sfintei Cruci, saptamana a treia, un varf de nevointa a vietilor noastre din manastiri, a ascetismului nostru, a crestinismului nostru. Ce frumoasa e, se impodobeste Sfanta Cruce, se scoate tocmai modelul acesta care ne orienteaza pe noi, ne intareste, ne pune din ce in ce, din treapta in treapta sa ajungem oarecum in frumoasa zi a chemarii Domnului: Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Apai unde sunt crestinii nostri de altadata sa mergem noi acolo, sa ne odihneasca Domnul?… Sa mergem, catusi de putin asa, sa ne luam unii cu altii si sa petrecem viata noastra primara a crestinului de altadata. Amin!

Domnul sa ne asculte, sa ne mantuiasca, sa ne grijeasca, sa ne apere de toata primejdiile acestea grele… Sa luam exemplu de la nenorocirile altora si sa ne indreptam pe noi. Ca de aceea, atat de mult o venit cu pierzarea asta a sufletelor, si bune, si rele, si toata civilizatia, toata tehnica asta, o ramas un val de apa si pe urma aburi care ies de pe urma straduintelor noastre de veacuri. Civilizatia, iata, tehnica, unde e tehnica, unde-i toata stradania noastra? Iat-o in fundul mâlului si al apelor… Miroase a pustietate, asta e tehnica si civilizatia care ne-a adus pe noi…

Acuma sigur ca si tehnica, si civilizatia asta e data de Dumnezeu sa ne folosim de ea, dar sa o folosim cu raspundere si sa o folosim [astfel incat] sa nu ne deranjeze viata noastra sufleteasca. E bun, sigur, sa inlocuiesti o lumanare cu un bec. Dar sa fie spre rugaciune, spre o carte de predici, spre o carte folositoare. Ca acuma se tipareste o carte care inainte se facea in 2-3 luni sau de zile sau intr-un an de zile, acum s-o tiparesti; acum o scrii, si maine e sub nasul tau sa o citesti, cartonata si frumos aranjat. E tehnica, na! Dar o folosesti cum trebuie si pentru ce trebuie. Sa ascult o predica, sa ascult o conferinta, sa ascult ceva frumos. […] Greu este ca nu mai are cine le citi! [cartile]. Nu le mai cauta nimeni. Atunci alergai dupa o carticica sa o gasesti sa iti faci o mangaiere sufleteasca. Acum le avem pe toate, dar nu avem oameni, nu avem sufletele care sa creasca si sa le caute. E tehnica, sigur, folositoare si asta, dar bineinteles ca… sa te fereasca Dumnezeu sa deschizi un internet acuma, sa te uiti ce e pe el acolo. Cate la suta sunt bune, cate sunt rele? Dar daca am fi intelepti noi, sigur ca le-am folosi, le-am popula cu cele bune, cu cele vrednice. Acuma stai pe scaun frumos, si apesi pe buton si iti apar toate lucrurile, ce s-o intamplat de ieri pana azi, iti vin sub nas toate sa stii ce se-ntampla. Numai sa fim noi intelepti si sa stim sa le folosim pentru mantuirea sufletelor noastre.

Ei, dragii mei, cu acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa ne nevoim si noi catusi de putin, sa ne apropiem asa, in bat, in batranetile noastre, in saracia noastra spirituala, sa ne bucuram de toate zilele acestea frumoase pe care le avem, ca macar asa cum sunt acuma, cum le avem asa, sa nu se complice viata noastra cea de toate zilele. Ca vedeti dvs.: razboi, razmerite, rascoale, toate pregatiri pentru distrugerea noastra spirituala. Nu e atat o pregatire armata pentru lupte si razboaie, cat este tulburarea sufleteasca, pentru ca asta este si scoala vrajmasului, sa ne tulbure, sa nu avem liniste, sa nu avem pace pentru o zi frumoasa de duminica, de sarbatoare, sau o zi de viata duhovniceasca in familie. E mereu o sacaire a vrajmasului ca nu cumva sa ne gasim noi intr-o liniste. Ci mereu trebuie sa stam inarmati, sa ne gandim, dar oare ce face copilul nostru, ca este-n Mangalia, ca este-n Australia, in America, in Canada, si iata asa alergam de la o zi la alta, sa nu ne gasim pacea si linistea. Pentru ca este si o arta. Cineva neaparat are tot interesul sa ne duca la aceasta stare de fierbere spre peirzarea sufleteasca a noastra. Nu mai vorbim despre cipurile astea care sunt o mare ispita pentru lume si-o pierzare de suflete. Multi care nici nu stiu saracii despre ce e vorba, dar prind asa si se ineaca cu pasapoarte, cu buletine, cu toate lucrurile acestea. Iata, ca vine acuma semnatura electronica. Daca nu ai cipul, mori acolo, nu-ti vin in ajutor, sa te ia un doctor, sa te duca la un tratament. Stai acolo si mori, parca am fi in secolele cele mai salbatice ale omenirii, dar si atunci, cel putin, venea unul cu un ceai, cu o buruiana, venea si iti dadea acolo si te punea pe picioare cumva. Acuma trec pe langa tine pe strada: are cipul, n-are, ei atunci lasa-l. Si iata, acum, alta ispita prin tehnica noastra.

Dumnezeu sa-i ierte pe japonezii aceia, dar ei au inventat toate dracoveniile astea – si nu-i acuz, nu-i invinuiesc, ca si ei au vrajmasii lor si ingerii lor, fiecare natie. Dar unii sunt mai iscusiti decat altii, si sigur ca vin cu toate dracoveniile si ne vatama sufleteste. Dumnezeu sa-i ierte pe toti cei care s-au dus in nenorocirile acestea, dar sa fie pentru noi o pilda! Si ma rog sa ne cutremuram putin, caci putem fi si noi in locul lor oricand.

De aceea, puneti-va putin la ingrijire sufleteasca, mergeti la parintele de va spuneti pasurile sufletesti. Gasiti un duhovnic bun, asa cum cautati un doctor bun si va duceti in Franta, in Canada, pentru a fi sanatosi, asa sa va cautati si unul sufletesc, ca sa ne putem salva viata noastra sufleteasca.

In vecii vecilor, Amin”.

“Maica Bisericilor” – târâtă în luptele pentru putere

Gandul.info / 11 mai 2011

“Este o şicană sau o nevoie de bani la mijloc. Cine ştie ce vor să obţină de la Patriarhia Română” explică pentru gândul Ion Antonescu, proprietarul primei agenţii de turism care i-a dus după 1990 pe români în pelerinaj în Ţara Sfântă.

Antonescu nu-şi explică altfel decizia Patriarhiei Ierusalimului de a rupe legăturile cu Patriarhia Română şi nu crede în motivul invocat – că aşezământul românesc de la Ierihon a fost construit fără binecuvântarea Patriarhiei de la Ierusalim. “E absurd. Nu poţi spune că ai văzut doar de câteva luni o construcţie care există de 11 ani“, mai spune Ion Antonescu, fost secretar de stat la Ministerul Culturii.

40.000 de români merg anual în pelerinaj în Ţara Sfântă

Aşadar, “mărul discordiei” este un aşezământ alcătuit dintr-o biserică, un paraclis, o casă de oaspeţi pentru pelerini şi o bibliotecă, toate ridicate pe un teren de 3.000 de metri pătraţi şi finalizate în proporţie de 95%, potrivit lui Antonescu. Anual, aici ajung peste 40.000 de turişti, potrivit statisticilor Ministerului de Turism din Israel, iar 10% dintre ei se cazează la arhondaric, în casa de oaspeţi a aşezământului, în special cei care vizitează Ierihonul prin birourile de pelerinaj ale Patriarhiei Române. 4.000 de români dorm aici într-un an, potrivit estimărilor şi sunt cazaţi în casa de oaspeţi structurată pe trei niveluri. Cu toţii dorm în cele 50 de camere clasificate la 2 stele, cu două sau trei paturi după caz, dotate cu aer condiţionat şi baie. Toate însă au terasă, de la care “se vede tot Ierihonul cu livezile sale bogate de arbori cu fructe exotice recunoscute pentru aroma lor în tot Israelul”, potrivit site-ului aşezământului. “De asemenea se pot vedea şirul munţilor dimprejur şi de dincolo de Iordan până la Marea Moartă. Priveliştea minunată văzută de aici ne prezintă, după cuvântul Scripturii, toate împărăţiile lumii şi slava lor“.

Un aşezământ construit pe o donaţie

Iniţial, construcţia aşezământului românesc a început pe un teren de 800 de metri pătraţi, donaţie de la român stabilit în Ierihon. El a lăsat prin testament Patriarhiei Române pământul, “cu scopul de a servi ca metoc”, un aşezământ dedicat pelerinilor care vor vizita locurile sfinte. Pentru că terenul nu era suficient, Patriarhia a cumpărat şi pământurile limitrofe, ajungând azi să deţină 3.000 de metri pătraţi pe care se desfăşoară aşezământul.

“Drumul demersurilor şi stăruinţelor diplomatice început de la eliberarea primului act de proprietate şi autorizaţia de construcţie şi funcţionare a Aşezământului din Ierihon şi până la realizarea proiectului şi ridicarea efectivă a construcţiilor ce se pot vedea astăzi, a fost foarte dificil“, se arată pe pagina oficială a aşezământului”. Având în vedere raportul dintre amploarea construcţiilor şi resursele umane şi materiale foarte reduse primite în timp şi cu multe sacrificii, numai providenţa divină ne-a ajutat să realizăm proiectul până la stadiul actual. Nu de puţine ori, în situaţiile limită, au apărut oameni trimişi parcă de Dumnezeu care ne-au ajutat financiar sau cu muncitori sau cu materiale de construcţii pentru a suplini lipsurile apărute”.

Construcţii şi binecuvântări verbale

În 2000 însă este sfinţit altarul paraclisului de la aşezământul de la Ierihon (n.r. unul dintre cele trei pe care Patriarhia Română le are în Ţara Sfântă: Ierusalim, Ierihon şi Iordan) în prezenţa patriarhului român Teoctist, dar şi a altor membri ai Sinodului BOR aflaţi în Ierihon.

Din delegaţie făcea parte şi actualul cap al Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Daniel. Construcţia se ridicase după ce ierarhii români obţinuseră binecuvântarea lui Diodor, patriarhul de atunci al Ierusalimului, a declarat pentru gândul părintele Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. “Fără binecuvântarea patriarhului Diodor nu puteau începe lucrările la aşezământul românesc de la Ierihon. Mai mult, fără binecuvântarea acestuia nu s-ar fi putut face sfinţirea paraclisului respectivului aşezământ de către patriarhul Teoctist şi membri ai Sfântului Sinod“, mai spune acesta.

Cum a început conflictul

În ultimele luni, Patriarhia Ierusalimului a semnalat faptul că nu există niciun acord scris în legătură cu Aşezământul românesc de la Ierihon şi a solicitat Patriarhiei Române să clarifice situaţia acestuia. În acest context, ierarhii români l-au desemnat pe Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, episcop vicar patriarhal, să demareze dialogul cu prelaţii din Israel, unul “bilateral frăţesc între cele două Patriarhii”.

În 9 mai însă, ierarhii români află de pe site-ul oficial al Patriarhiei Ierusalimului că s-au rupt relaţiile cu Patriarhia Română. “E o decizie unilaterală“, explică Constantin Stoica. “Suntem surprinşi de anunţul postat pe site-ul oficial al instiuţiei, cu titlul «Patriarhia Ierusalimului a întrerupt comuniunea cu Patriarhia Română», întrucât suntem la începutul unui dialog“, a mai declarat purtătorul de cuvânt. El a precizat că problema atitudinii Patriarhiei Ierusalimului faţă de Aşezământul românesc de la Ierihon, precum şi relaţiile dintre cele două biserci vor fi discutate în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al BOR din 19-20 mai.

Guvernul a dat 1 milion de lei pentru aşezământul de la Ierihon

În 11 ani, aşezământul de la Ierhon s-a ridicat din donaţii, din contribuţii ale credincioşilor, din investiţii, vânzare de obiecte religioase, dar şi din bani proveniţi de la Guvern. De altfel, Executivul a şi suplimentat, în aprilie 2011, cu un milion de lei bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte. Banii provin din Fondul de rezervă aflat la dispoziţia Guvernului, potrivit documentului care a fost publicat în Monitorul Oficial.

“Eu cred că şi bisericile trebuie sprijinite în România. Fără credinţă în Dumnezeu, cred că nimeni din ţara aceasta nu poate face nimic. Este o prioritate la fel cum sunt priorităţile pentru investiţii”, a declarat la acel moment premierul Emil Boc.