***

Atitudini:  Despre invidie — predica a lui Ioan Vladuca

Ne-am gan­dit noi vre­o­data ca invidia este pacat impotriva Sfan­tu­lui Duh? Al doilea aspect: au intaratat poporul si, navalind asupra-i, l-au rapit si l-au dus in sinedriu. Si au pus mar­tori min­ci­nosi care sa-l acuze pe nedrept. Exact asa au facut si Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, pre­cum este scris: Iar cei care au prins pe Iisus, L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunati car­tu­rarii si batranii… Iar arhiereii, batranii si tot sinedriul cau­tau mar­turie min­ci­noasa impotriva lui Iisus, ca sa-L omoare (Mt 26: 57–59). Si arhiereii si batranii au atatat mul­ti­m­ile ca sa ceara pe Baraba, iar pe Iisus sa-L piarda (Mt. 27: 20). Asa se com­porta cel ce invidi­aza: nu se mul­tumeste numai cu invidia laun­trica, ci ii intarata si pe altii impotriva per­soanei respec­tive si o paraste pe aceasta la stapan­i­tori, care au put­erea sa o pedepseasca. De ce pro­cedeaza invidio­sul in felul acesta? Din doua motive: In primul rand, fiindca el nu are put­ere sa pedepseasca, nea­vand autori­tate asupra per­soanei respec­tive. In al doilea rand, din vicle­nie, pen­tru ca ceilalti sa aiba impre­sia ca nu el a dat pedeapsa, ci con­d­u­ca­torul. De multe ori in isto­ria lumii, impara­tii erau incon­ju­rati de ast­fel de oameni cu cugete vic­lene, care le cas­ti­gau incred­erea si care con­duceau din umbra. (…)

Iar ei, stri­g­and cu glas mare, si-au astu­pat ure­chile si au navalit asupra lui. Asa face invidio­sul si man­io­sul cand aude ade­varul. Isi astupa ure­chile si navaleste asupra celui care doreste sa-l ajute. Al sase­lea aspect: scotandu-l afara din cetate, il bateau cu pietre. Aceasta este reac­tia celor care invidi­aza si urasc pe aproapele: nesuferind sa-l vada fericit, isi doresc sa scape de el, sa-l inde­parteze, sa-l scoata afara. Iar de la ura pana la ucidere nu mai este decat un pas. De fapt, ura este un fel de ucidere. Fiindca asa spune Sfan­tul Apos­tol si Evanghe­list Ioan, in Prima Epis­tola Sobor­niceasca: Oricine uraste pe fratele sau este uci­gas de oameni si stiti ca orice uci­gas de oameni nu are viata ves­nica.

(…)

Sa luam aminte la noi insine, ca nu cumva sa arun­cam si noi cu pietre in aproapele nostru!

Fiindca pia­tra este si vorba aspra; pia­tra este si cleve­tirea; pia­tra este si defaimarea; pia­tra este si dis­pre­tul; pia­tra este si privirea dus­manoasa; pia­tra este si nemilostivirea; pia­tra este si indiferenta; pia­tra este si jude­carea aproapelui. Sa respec­tam cu frica si cu dragoste porunca Dom­nu­lui, care zice: Nu jude­cati, ca sa nu fiti jude­cati (Mt. 7: 1). Sa nu arun­cam in aproapele nos­tru cu pia­tra judecarii, chiar daca l-am vedea cazand in pacate grele.

Fiindca fari­seii au adus la Dom­nul pe o femeie prinsa in desfranare si au zis Lui: Invata­torule, aceasta femeie a fost prinsa in des­franare, iar Moise ne-a poruncit in Lege ca pe unele ca aces­tea sa le uci­dem cu pietre. Dar Tu ce zici? Iar Dom­nul nu le-a zis: Apli­cati Legea! Ci le-a zis altceva: Cel fara de pacat din­tre voi sa arunce cel din­tai pia­tra asupra ei. Iar ei, auzind aceasta si mus­trati fiind de cuget, ple­cau unul cate unul, incepand de la cei mai batrani. Si a ramas Iisus sin­gur si femeia, stand in mijloc. Si Dom­nul i-a zis: Femeie, unde sunt parasii tai? Nu te-a osan­dit nici­unul? Iar ea a zis: Nici­unul, Doamne. Si Iisus i-a zis: Nu te osandesc nici eu. Mergi; de-acum sa nu mai paca­tu­iesti!

Iar daca Fiul lui Dum­nezeu – Care are toata put­erea in Cer si pe pamant – nu a osandit-o si nu a judecat-o pe aceasta, cine sun­tem noi sa jude­cam pe aproapele nos­tru? Si daca vrem sa ne com­por­tam duhovniceste, atunci, cu dragoste frateasca sa acoperim pacatul aproapelui nostru si sa luam acel pacat asupra noas­tra, facand pocainta si prim­ind canon de la duhovnic, ca si cum am fi paca­tuit noi insine. Asa invatam din Pateric, unde scrie ca doi frati de man­a­s­tire au mers impre­una la targ ca sa-si vanda lucrul mainilor lor. Iar unul din ei a cazut in des­franare. Dupa aceea, aflandu-l pe el celalalt frate, i-a zis: „Eu nu mai vin cu tine, fiindca am cazut in des­franare”. Si celalalt frate, avand dragoste ade­varata si voind sa-l izbaveasca din ghearele dez­nade­jdii, i-a zis ca si el a cazut in ace­lasi pacat si ca este bine sa se intoarca impre­una si cu osardie sa se poca­iasca, pen­tru ca Dum­nezeu este milostiv si-i va ierta pe ei. Si au mers impre­una la duhovnicul lor, mar­tur­isin­du-si impre­una caderea. Iar duhovnicul le-a dat canon de pocainta, nesti­ind ca unul din ei nu cazuse in pacat. Si aman­doi, cu dragoste pri­m­ind canonul, se rugau lui Dum­nezeu unul pen­tru altul. Vazand Dum­nezeu dragostea fratelui care nu cazuse, si oste­neala sa pen­tru aproapele lui, peste putine zile, i-a ier­tat aceluia pacatul. Si l-a insti­in­tat Dum­nezeu pe duhovnic ca pen­tru multa dragoste a fratelui ce n-a gre­sit, s-a ier­tat pacatul celui ce-a gre­sit. Fiindca nu s-a dus sa-l parasca la duhovnic; nu a zis: Par­inte, iata ce-a facut cutare frate!… Nici nu a parat pe oco­l­ite, zicand: Par­inte, m-am tul­bu­rat, tare m-am smintit de fratele cutare ca a cazut in asa pacat greu! Nicide­cum nu a zis unele ca aces­tea, ci cu ade­varata dragoste a tainuit pacatul fratelui si chiar l-a luat asupra lui, pri­m­ind canon.

Fiindca aceasta este dragostea cea ade­varata, ca sa-si puna cineva sufle­tul pen­tru man­tuirea fratelui sau. Sa ne rugam si noi sa dobandim o ast­fel de dragoste, ca sa fim in comu­ni­une cu Sfin­tii, in vecii vecilor. Amin.