Toate acestea trebuie împlinite mai cu seamă când e vorba de „rugăciunea lui Iisus", pe care Părintele Serghie o vedea drept adevărata şi marea rugăciune, fără să le nesocotească însă pe celelalte. El, care primise harul rugăciunii necontenite a inimii, îşi făcea ca tot omul rugăciunile de dimineaţă şi de seară rânduite de Biserică, şi săvârşea după tipic slujbele la parohie şi la schit, arătând astfel că se cuvine pe acestea să le ţinem, iar pe aceea să n-o părăsim. 

Cu această rugăciune, ce deapănă mereu aceleaşi câteva cuvinte, se împlineşte îndemnul apostolic şi părintesc, ce spune: „Rugaţi-vă neîncetat!". Cu ea te poţi ruga cu timp şi fără timp, când lucrul şi cei din jur nu-ţi lasă loc de rugăciune, că o rosteşte mintea iute, oricare treabă ai avea.

E la îndemâna oricărui om, dar să n-o faci după capul tău. De vrei s-o spui şi-ţi este dragă, cere binecuvântare de la duhovnic şi săvârşeşte-o după sfatul lui. De-o faci rău, îţi vatămi şi sufletul, şi trupul. Iar ca s-o faci bine, ai multe de împlinit.

Intâi de toate, cum învaţă Părinţii, n-o putem face altfel decât creştineşte, lipiţi de Biserică, de slujbe şi de Sfintele ei Taine, şi legând-o de celelalte osteneli duhovniceşti. Cere războire tare cu patimile şi săvârşirea virtuţilor, lucrări în care izbuteşti numai cu harul dăruit prin Sfintele Taine. Fără Biserică şi fără nepătimire, n-are nici preţ, nici rost.

Nu poate s-o facă cel mândru, desfrânat ori pornit spre mânie. O lucrează numai inima smerită, curată, cu duh de căinţă şi iubitoare de Dumnezeu şi semeni.

Nu-i meşteşug, deşi se învaţă, că n-a venit „Domnul să ne înveţe vreun meşteşug, ci să ne cheme la pocăinţă", spune Părintele Serghie. Şi harul nu-i niciodată plată a lucrării omeneşti, ci pururea dar al lui Dumnezeu. Rugăciunea rămâne o taină a întâlnirii mele cu Dumnezeu, în care e şi strigăt de ajutor şi preaslăvire.

In acestea stai dintru început şi până la capăt, de vrei să-ţi fie primită rugăciunea. De ai duh de necurăţie şi mândrie, e cu totul netrebnică şi vătămătoare. Părintele spune răspicat „Unde e desfrânare, nu e rugăciune"; „Fără smerenie, rugăciunea lui Iisus duce la pieire". Incă, spune el, de nu ne-am împăcat întâi cu Dumnezeu prin pocăinţă, „rugăciunea ne e întinată de păcat".

Rugăciunea aceasta se face sau cu gura sau cu mintea. Rugăciunea minţii însă e mai înaltă.

Spunând „cu mintea" nu înseamnă că-i lucrare a minţii, ci că se face neauzit, în lăuntrul omului. Ea nici nu poate fi numai a minţii, care-i plină de gânduri şi rătăcitoare. E a minţii pogorâte în inimă şi una cu ea, când cugetarea se însoţeşte cu simţirea şi voinţa.

Urmând învăţăturii din Filocalie, sileşte-te să aduci mintea în inimă şi veghează să nu mai iasă după voia ei. Lucrul acesta însă nu-i uşor, cere multă răbdare şi mare osteneală.

Când se uneşte mintea cu inima, omul ajunge să se roage cu toată fiinţa lui şi scapă de ispite şi uneltirile drăceşti, aflând „în ascunzişul inimii ferire de primejdii şi adăpost". Şi pe toate le vede şi le cunoaşte de-acum cu inima sa. Mintea o pleacă în inimă şi o leagă de ea smerenia şi pocăinţa.

La rugăciunea minţii sălăşluite în inimă nu se ajunge pe dată, ci tot cu osteneală şi răbdare. Şi tot cu greu se face necontenită şi de la sine curgătoare. Dar cu silire de sine, puţin câte puţin, zi de zi, va răzbate în noi, cum răzbate mica picătură de apă piatra peste care lăcrimează mereu.

Două sunt de preţ la rugăciune, cum spun Părinţii, luarea-aminte şi trezvia. Prima ţine duhul la Dumnezeu, a doua îl păzeşte de toate celelalte gânduri. Avem a ne feri nu doar de cugetele rele, ci de tot gândul care ne fură de la rugăciune.

Că multe gânduri se abat cu putere asupra celui ce se roagă. Ca roiurile de muşte ori ca haitele de câini, spune Părintele Serghie. Şi foarte ciudate. Dar aşa e în firea lucrurilor. Nu le zămisleşte rugăciunea, ci-s ale adâncului neştiut al sufletului nostru, iar ea le scoate numai la iveală.

Aşa cum, răscolind apa unei bălţi ce pare limpede şi clară, îndată se tulbură şi îşi arată necurăţiile ce zac pe fundul ei. Nici baltă cristalină n-ai să afli, nici suflet cu totul curat.
Sunt însă şi gânduri aduse de draci, ca să ne fure de la rugăciune.

Când te rogi, vin asupra ta multe gânduri rele. Nu înseamnă că eşti mai bun când nu te rogi. E o ispită şi un vicleşug drăcesc, ca să te facă să-ţi spui: „Ce gânduri urâte am când mă rog şi câtă tulburare. N-am să mă mai rog, ca să scap de ele şi să mă liniştesc".

Tulburarea şi greutatea rugăciunii nu sunt nefireşti. Părinţii pustiei au suferit şi ei mereu asemenea ispite.

După sfatul lor, aşa să faci: ţine rugăciunea, şi alungă gândurile.

Intâi, nu te lăsa cuprins de deznădejde, fii tare, rabdă şi vezi-ţi de rugăciunea ta. Cu răbdarea şi silinţa vei birui ispita, uşor-uşor sufletul se va curăţi şi rugăciunea ţi se va face tot mai dragă şi uşoară.

Iar gândurile alungă-le aşa: nu le primi, nu le privi, nu le vorbi, că se întăresc de le băgăm în seamă, iar dacă le nesocotim, slăbesc şi pier. Dracii asta vor, să se strecoare o dată cu gândurile în inima ta. Sub nici un cuvânt nu-i lăsa să intre, astupă-ţi urechile la şoaptele lor şi ţine-te de rugăciune.

Sunt gânduri cu nimica vinovate, fireşti şi omeneşti; dar vatămă şi ele luarea-aminte şi aţintirea minţii la singur Dumnezeu. Pe acestea eşti dator doar să le alungi. Altele însă sunt pătimaşe şi rele, cu adevărat ispite, pe care de le primeşti, te aruncă în păcate şi stârnesc patimile pe care ţi le închipuie. Ele cer căinţă, că-s şi din vina ta, aduse de păcatele şi patimile care zac în tine. Insă de nu le primeşti, n-ai vină şi nu ţi se socotesc; sunt ispite ce n-au ajuns păcat. Incă şi mai mult n-ai vină de ţi le aduce dracul şi n-au
avut vreodată rudenii în sufletul tău. Căci ne îmbie adesea şi cu lucruri străine de noi. Şi iarăşi, cu căinţă, mărturiseşte-ţi în faţa lui Dumnezeu neputinţa, şi cu ea cu mintea mai la adanc de inimă, să-şi afle acolo scăpare şi adăpost.

Cunoaşte că ispitele nu pier nicicând - că nu se opreşte din reaua lui lucrare dracul, şi adesea şi mai tare se porneşte împotriva ta -,dar cu rugăciune nefurată de gânduri şi cu pocăinţă le scoţi din suflet, unde se îngrăşau, şi, izgonite, puterea li se stinge, după cuvântul Psalmistului: „Săgeată de prunci s-au făcut rănile lor". Părintele Serghie îi asemuieşte pe dracii ce seamănă gânduri la vremea rugăciunii cu câinii care latră, îndemnând: „Nu lua aminte la lătratul lor".

Sunt clipe fericite când ne rugăm uşor, şi clipe când rugăciunea e o povară. Firea omenească păcătoşită îndeobşte cu sila vine la rugăciune, şi cu osteneală îşi face din rugăciune obicei statornic. Nu cere însă numai minţii osteneala asta, că te vei vătăma. Nici voii tale numai. Roagă-te din toate puterile tale, din tot duhul tău, cu toată
cucernicia.

Nu te întrista că rugăciunea ţi-o faci cu osteneală. Că de te simţi uşure şi gata să zbori, unde ţi-e vrednicia? Şi încă şi-n mândrie poţi să cazi. Pe cât te chinuieşti, pe atât se vede cât de mult II iubeşti pe Dumnezeu.

Ca toţi ceilalţi duhovnici mari ai zilelor noastre, Părintele Serghie nu vorbeşte despre metode ale rugăciunii lui Iisus, ca să nu creadă cineva că harul cu metode se câştigă şi să se îngrijească de ele, iar nu de buna aşezare a sufletului său. Nu-s bune, spunea, metodele de rugăciune pentru începători, că nu aşa ajung la rugăciune; cu metoda, se poate numai s-o păstrezi. Oricum, te poţi ruga fără metodă. Curăţia şi necontenirea rugăciunii sunt ale celui care, cu umilinţă şi căinţă, simte cu durere că piere fără Dumnezeu, că fără El e o mână de ţărână; şi mai cu seamă ale iubirii de Dumnezeu, care ne mână să voim să fim uniţi pururea cu El.

In vremea slujbelor bisericeşti nu-i greşit să depeni rugăciunea lui Iisus, ca să primeşti mai mare bucurie de la ele.

Impreună cu alţii însă nu se poate face, ci fiecare în taina sufletului său, după cum voieşte. „Fiecare om e liber - spunea - să se roage Domnului după voia lui". Şi mai cu seamă-i liber, când inima-i vesteşte, să schimbe rugăciunea pe tăcere, văzând pe Cel dorit. Aşa învaţă şi Sfântul Serafim de Sarov: „La ce bun să strigi după Domnul când a şi venit?". Că nu te rogi de dragul rugăciunii, ci de dragul lui Dumnezeu şi pentru sufletul tău.

Strecoară rugăciunea lui Iisus în rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Fă-ţi pravilă de timp şi de măsură, ţine-te de ea, iar râvna ei va ţine rugăciunea aprinsă în toată cealaltă vreme, câtuşi de puţin, măcar ca licărire; numai să nu rămână „casa sufletului goală" şi dracii să năvălească în ea.

Să-ţi fie rugăciunea inimii ascunsa de ochii omeneşti. Nu se trâmbiţează şi nu se dă pe faţă, cum fac cei ce se cred „aprinşi de Duhul", dar numai făţăresc duhovnicia.

Cere cu nădejde şi credinţă mila lui Dumnezeu şi n-aştepta înălţare şi răpire la cer. Nici dulceaţa inimii, nici bucuria. De nu le simţi, nu te întrista şi nu le duce dorul. Vezi-ţi de rugăciunea ta, de-ar fi să n-ai nicicând parte de ele. Meditarea la care îndeamnă budiştii şi unii apuseni, sub cuvânt că urcă îndată sufletul în cer, nu-i creştinească şi nu e rugăciune. Adesea luminarea iute a sufletului e mai degrabă semn al înşelării.

Nu-Şi revarsă pe dată Domnul mila Sa, ca să nu te umpli de trufie şi să socoteşti harul, care-i dar, rodire de la sine a rugăciunii, răsplată pe dreptate cuvenită pentru bunăvoinţa şi osteneala ta.

Tu roagă-te şi aşteaptă umil şi răbdător, chiar de ţi-e greu şi-ţi pare că strigi în pustiu. Spune-ţi mereu: Sunt un netrebnic, şi nu sunt vrednic de răsplată şi mângâiere de la Cel de sus. Pe Domnul să-L cauţi, nu plăcerea ta. De ajungi la bucurie însă - semn simţit al pogorârii harului în suflet -, primeşte-o ca pe un dar, iar nu ca pe o roadă a nevoinţei tale. Că se cuvine, spune Părintele Serghie, „să ne îmbogăţim în Domnul, nu nouă să ne adunăm comori" (cf. Luca 12, 21).

De râvneşti această sfântă lucrare, cere binecuvântare şi sfat de la duhovnic, iscodind nu meşteşugul, ci dreapta socoteală. N-o face orbeşte, după capul tău, că-ţi vatămi şi mintea, şi trupul, după cum spun răspicat Părinţii. Stareţul Serghie vorbeşte mai cu seamă de înşelarea care îl pândeşte pe lucrătorul mai sporit. „Pentru cel care se roagă mult - spune Stareţul - există primejdia înşelării." Invăţător să nu ne fie cel care e şi el pe cale - ori doar meşteşugar; ci numai acela care, bătând tot drumul şi călcând peste tot felul de piedici şi ispite, a primit de sus harul deosebirii duhurilor şi ştie în chip neînşelător ce este în rugăciune după fire sau după duh, şi dacă-i de la Domnul sau de la Cel-rău.

Numai cel cu totul smerit, care n-aleargă după vedenii şi semne minunate, scapă de vătămare; o picătură de mândrie, în schimb, aduce necazuri şi ispite. Să nu se atingă de această curată rugăciune cel întinat de patimi. Mai cu seamă pe trufaş şi desfrânat îl paşte cea mai mare cădere şi chiar pierderea minţii.

Celui vrednic de ea, îi e lumină a sufletului şi străvedere a adâncimii sale şi bogăţie de viaţă, nu pentru sine, ci pentru Dumnezeu. Şi trecându-l dincolo de chipul văzut al celor ce sunt, îl urcă la cunoştinţa şi iubirea întregii zidiri.

Jean-Claude Larchet

Fragment din cartea "ŢINE CANDELA INIMII APRINSĂ", Editura Sophia

Cumpara cartea "ŢINE CANDELA INIMII APRINSĂ"

• Talcuire la rugaciunea mintii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Prima mea lectie despre Rugaciunea mintii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• De unde isi are inceputul rugaciunea mintii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea mintii sau Rugaciunea inimii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Rugaciunea mintii si Parintele duhovnicesc
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: