Teologia negativa ortodoxa de sorginte budista?

[ioan67]

Eu încerc să trec de aspectul formal, textual, al Învăţăturii şi susţin chiar mai mult, că un text - oricare ar fi el - nu poate fi o învăţătură propriuzisă.
Învăţatura e o relaţie dintre învăţător şi învăţat. Mai exact, e rodul acestei relaţii. Nu este un conţinut al învăţătorului, în orice caz acest conţinut e mort câtă vreme nu vine la întâlnire un învăţăcel. Conţinutul prinde viaţă, prin activitatea ambilor termeni (învăţător şi învăţat), în interacţiunea lor. De aceea spuneam că Domnul ar fi avut, probabil, o altă Învăţătură dacă s-ar fi adresat pomilor. O adecva la mijloacele pomilor de a zămisli, prin împreună-lucrare sau sinergie, vreo învăţătură.

Dar hai să ne amintim împreună un lucru pe care tocmai îl dezbăteam cu colegul Penticostal.
E vorba despre Tradiţie. Implicit de Biserică, întrucât nu le putem separa - sper că eşti de acord.

Ei bine, Tradiţia şi Biserica au fost la început Domnul şi ucenicii. În relaţie directă cu ei, trăind printre ei şi nemijlocit cu ei, Domnul le-a adresat o serie de mesaje, a "ciocănit" la poarta inimii lor prin viu grai, prin propria Prezenţă, prin faptele Sale minunate.
Convieţuind cu Domnul, ucenicii au descoperit Cine este Domnul şi în ce constă Învăţătura Lui. Au trăit cu toată fiinţa lor Învăţătura.
Dacă nu ar fi convieţuit cu Domnul nu ar fi avut nici o Învăţătură. Ci doar un text (cum dealtfel moşteniseră, generaţii întregi, prin mijlocirea rabinilor), pe care îl înţelegea fiecare aşa cum putea.

Deci Învăţătura propriuzisă a Domnului este actul trăit efectiv în Biserică, prin Tradiţie şi la care participă în calitate de coautori creştinii. Căci fără a întoarce Domnului darul învăţătoresc, prin închiderea Cercului Iubirii între noi şi El, nu avem nici o învăţătură ci o polologhie fără nici o relevanţă. (La o adică poate fi complet înnebunitoare şi distructivă.)
Învăţătura Domnului se construieşte, deci, mereu, ca o înviere - este un rod permanent reînviat, prin participarea noastră la actele liturgice, mai întâi. Participare deplină, a întregii fiinţe omeneşti, cu recunoştinţă, cu bucurie, cu smerenie, sub mângâierea Duhului.
Această mare Sărbătoare în care noi răspundem lui Hristos este Învăţătura!
Acest fenomen unic în Cosmos, la care noi participăm în calitate de coautori, aceasta cred eu că este Învăţătura, mereu spiralată (în taina crescătoare a simţirilor noastre înţelegătoare) şi urcînd spre Cer.