Invidia

[Mihnea Dragomir]

Invidia (pizma) ocupă un loc special printre cele şapte păcate capitale din cauza marelui ei paradox. Toate păcatele te fac să te simţi, măcar pentru o clipă, bine. Mândria ? Păi ţi se face inima cât o sacoşă când te linguşesc alţii. Mai ceva ca motanul gâdilat în ceafă, aşa te înfoieşti şi te bucuri. Lăcomia ? Salivez numai când simt parfumul suav al oalelor celor sfârâitoare pe plită şi aroma lor mă înnebuneşte de plăcere. Nu mai zic de necurăţie şi cam ce plăceri simt în alea câteva minute, că poate mai sunt copii pe aici care nu ştiu cum se fac copiii. Până şi lenea, dom'le, îmi dă aşa o senzaţie de bine, că parcă aş mai sta în plăpumi după ce mă trezesc încă vreo cinci ore, cel mult cu laptapul setat pe forumul ortodox în braţe, încât o zi în care nu fac nimic e o zi în care mă simt excelent, ca un concediu făcut în pijama.

Doar invidia asta e un caz special. Cu gândul pizmaş nu mă fericesc nici măcar o clipă, ci mă pripesc în inima mea şi spumeg de oftică. La alte păcate se cheamă că am făcut un târg. Un târg "designed by Danila Prepelac. All rights reserved". Dar un târg. Am plecat la iarmarocul vieţii cu o eternitate de fericire în traistă şi mă întorc cu un minut de fericire. Cum se poate aşa prostie ? Simplu: până la eternitatea aia mai e. Dar minutul, îl am acuma. Ei bine, există chiar un târg mai dezastruos, pe care invidia, singură, îl face cu putinţă. Plec la târg cu doi boi frumoşi (metafora eternităţii, aţi înţeles, aşa-i ?) şi mă întorc nu cu o pungă goală, ci cu o pungă în care vărs de nervii ce-i am pe succesul vecinului. Adică, dau o eternitate de fericire nu pe un minut de fericire, ci dau o eternitate de fericire şi obţin în schimb fierea mea şi ficaţii mei întorşi pe dos.
Păi, corect e ? Adică ce sunt eu, prostul dracului ?