Inchizitia

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de laurastifter

În Evul Mediu, nu doar vrăjitoria, ci şi erezia era interzisă prin lege, aşa cum se ştie. Au existat creştini ca şi noi (doar că aveau o altă confesiune) care şi-au dat viaţa pentru convingerile lor.

Este normal că erezia a fost şi ea incriminată, fiind un pericol chiar mai mare decât vrăjitoria. Vrăjitorie poţi să faci din slăbiciune: ai un necaz, vrei o promovare mai rapidă, vrei să suceşti mintea cuiva, te-a scos din fire şeful ? Aghiuţă devine atunci o opţiune la îndemână: torni cositor, umbli cu descununat, faci o păpuşă lui şefu şi înfigi ace. Dar erezia este păcatul diabolic prin excelenţă. Motivul pentru care am pus, în cadrul discuţiei noastre, în prim plan vrăjitoria şi nu erezia, este că nenorocirile produse de vrăjitorie sunt mai evidente: ea este capabilă să ruineze nu numai suflete, ci şi trupuri.

Şi dacă să presupunem că Biserica ar deţine puterea de a-i pedepsi pe eretici şi vreun episcop habotnic ar susţine că noi, ortodocşii, ne încadrăm perfect în această categorie? În acest caz, toţi partenerii dvs. de discuţie de pe forum ar fi executaţi în piaţa publică, pentru că... sunt eretici, periculoşi pentru mântuirea celorlalţi. Aţi fi de acord? Sunt sigură că nu.

Stimată doamnă, vă rog să observaţi mai întâi că ortodoxia şi catolicismul au coexistat. În Ardeal, în Serbia, în Ungaria, în Polonia (actuala Ucraină). Nu am auzit de niciun caz de ortodox considerat eretic de Sf Inchiziţie: dv aţi auzit ? "Ortodox" şi "eretic" sunt noţiuni antinomice, aşa cum sunt plusul şi minusul la curentul electric. Despre ce execuţii de ortodocşi pentru erezie vorbiţi aici ? Mai pe urmă, vă rog să observaţi că, proprie Inchiziţie, a fost şi este obiectivitatea, asigurată, între altele, de caracterul transversal al acestei sfinte instituţii peste eparhii (dieceze). Episcopii înşişi se adresează Inchiziţiei în caz de dubiu privind chestiuni de credinţă sau morala. Nici pe departe Sfântul Oficiu nu joacă după cum cântă un episcop sau altul.

Atunci, înseamnă că acceptaţi ideea potrivit căreia o astfel de putere acordată unor oameni (fie ei chiar clerici) ar conduce la grave nedreptăţi. Cine este eretic şi cine nu?

Dar în exact aceeaşi logică ar trebui desfiinţat şi Institutul de Medicină Legală. Unde este crima şi unde sinuciderea ori accidentul ? O astfel de putere acordată unor oameni (fie ei chiar şi medici) ar conduce la grave nedreptăţi. Cine este criminal şi cine nu ? Or, pe parcursul existenţei de un secol şi puţin al Institutelor Medico-Legale vor fi existat şi erori, ba poate chiar abuzuri ori afaceri de corupţie. Oameni nevinovaţi au fost condamnaţi, ba chiar executaţi, în baza unor expertize eronate ale medicilor care se află "în slujba vieţii şi adevărului". Totuşi, nimeni cu gândire sănătoasă nu ar trage, de aici, concluzia că Institutele Medico-Legale ar trebui desfiinţate. Trebuie să existe o instituţie care să aibă competenţă în materie de crime, lovituri şi violuri. Trebuie să existe o instituţie de referinţă privind alcoolul la volan. Dacă nu ei, atunci cine ? Cu atât mai puţin, un om sănătos ar trage, din asemenea abuzuri şi erori, concluzia că ar trebui dezincriminată crima, tâlhăria sau violul, argumentând că Isus l-a iertat pe un tâlhar ori că Biserica îndeamnă la iertare.

Cine retractează de teamă şi cine s-a convertit din convingere? Cine crede sincer într-o erezie, care poate că este o concepţie corectă, dar pe care noi o considerăm drept erezie fiindcă nu am înţeles-o? (...)

Aici, vă rog să observaţi că ceea ce a fost condamnat până la "iepoca Luminilor" în a cărei coadă trăim nu a fost erezia simplă, ci erezia publică. Credinţe greşite poate avea fiecare: îşi nenoroceşte sufletul lui, dar nu pe al altora. Obiectul atenţiei Inchiziţiei nu a fost care sunt convingerile personale ale vreunui cetăţean Ian Huss, ci apologia ereziei în piaţa publică, distribuirea de cărţi ruinătoare de suflet, colportarea şi complotarea împotriva autorităţii legitime ecleziale. De aceea, faptul că cineva retractează de teamă sau din convingere e irelevant. Important este să retracteze public sau să fie pedepsit public, fiindcă statul nu urmăreşte (sau nu ar trebui să urmărească) binele personal, ci binele public.

Aceste două metode de misiune - mărturisirea credinţei şi exemplul personal - sunt, din punctul meu de vedere, unicele "arme" îngăduite creştinilor. :) Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să lovim cu "sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu". Orice altă metodă de răspândire a credinţei constituie, de fapt, o ignorare a adevărului revelat potrivit căruia "Duh este Dumnezeu şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate".

Vorbiţi de Sf Pavel ? Adică de acel sfânt care a distrus şi apoi a dat foc unui templu păgân la Efes ? Bag seama că nu "sabia Domnului care este cuvântul lui Dumnezeu" a fost folosită, ci bâta sfântă împotriva idolilor. Ştiu, veţi spune că erau idoli, nu erau oameni eretici, nici vrăjitori. Totuşi, închipuiţi-vă că urmaşul Sf Pavel, să zicem nunţiul apostolic la Bucureşti, ar intra cu bâta într-un templu budist şi ar sparge tot, după care ar da foc. Ce scandal ar urma ! "Agresiune împotriva libertăţii religioase !!" ar titra ziarele. "Catolicii se războiesc cu idolii, ca acum 2000 de ani !" etc. Ceea ce s-a schimbat, doamnă Stifter, este percepţia noastră. Am deformat chiar şi concepte cum ar fi "libertatea" sau "conştiinţa", până acolo încât adevărul ni se pare chestie de opţiune, crezând că realitatea şi falsul au acelaşi drept în cetate. Vrăjitoria şi erazia publică ni se par a fi "exerciţii de libertate", tot aşa cum sodomia publică, despre care vedem pe faţadele blocurilor că "nu e o boală", ni se pare chestie de "orientare sexuală". Nu vedeţi cât suntem de bolnavi, în schimb spuneţi că e bine aşa !