Relativismul:toate religiile sunt bune

[cipri85]

30. Şi prin aceasta Îl veţi atrage spre o şi mai mare bunăvoinţă. Fiindcă dacă va vedea atâta grijă din parte-vă faţă de mădularele (36) voastre şi preocupaţi de mântuirea celorlalţi, vă va învrednici pentru aceasta de o mare îndrăzneală [înaintea Lui]. Căci nimic nu-L bucură aşa de mult ca noi să fim împreună-pătimitori faţă de mădularele noastre şi să arătăm multă dragoste fată de fraţi şi să ne îngrijim cu ardoare de mântuirea aproapelui.

31 . Aşadar, ştiind acestea, iubiţilor, cu bucurie şi veselie duhovnicească să vă pregătiţi pentru primirea harului ca şi voi să vă împărtăşiţi de preabogatul dar şi toţi împreună, arătând o vieţuire vrednică de har, să dobândim (37) bunătăţile veşnice şi negrăite, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care împreună Tatălui şi Duhului Sfânt, slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 viaţa biologică a lui Adam era şi ea lipsită de efort şi chinuri. 2 desemnează acţiunea de a-şi depăşi în mod nepermis, din mândrie, limitele fireşti.

3 nu înseamnă neapărat împotrivire, ci o neluare în serios şi pe deplin a poruncii, a fi distrat şi a lăsa să treacă pe lângă urechi ceea ce s-a spus, considerându-1 ca ceva nu atât de important. Poate sensul este mai degrabă de neluare aminte, de neacordare a întregii atenţii.

4 este lipsa de frică, sentimentul deplinei siguranţe, dar prin aceasta poate deveni şi al lipsei de responsabilitate şi atenţie.

5 închipuirea aceasta nu are consecinţele celei sugerate de demon (vezi paragraful 7), deşi mecanismul este acelaşi: se cere credinţă faţă de ceva nevăzut, pornind de la realitatea văzută. Criteriul de deosebire este persoana căreia îi acordăm încredere şi a cărei intenţie – bună sau rea – se dezvăluie în rezultatul faptelor sale, rezultat observat prin experienţă: realitatea morţii ca alternativă oferită de diavol şi realitatea învierii în cazul lui Hristos (paragraful 7). Dăm aici un text al fericitului Teodoret – şi el aparţinând formal aceleiaşi şcoli antiohiene, ca şi Sfântul Ioan – din comentariul la Cântarea Cântărilor, în care închipuirea are un înţeles apropiat de cel folosit aici de Sfântul Ioan: „să se observe că şi în vremea Liturghiei, când primim trupul Mirelui, îl sărutăm şi îl luăm de mână şi ne lipim cu ochii şi cu inima, şi ne închipuim o oarecare îmbrăţişare nupţială şi socotim că suntem împreună cu El, iar El ne ţine de mână şi ne sărută, dragostea alungând frica, după dumnezeiasca Scriptură” (P. G. 81, 53). A se vedea şi analizele făcute de Sfântul Ioan în cateheza a VII-a în legătură cu chinurile mucenicilor, în nici un caz nu este vorba de un act de imaginaţie, în înţelesul modern al cuvântului.

6 Termenul e acelaşi cu cel folosit pentru «scăldătoare» în cazul bolnavului de la Vitezda.

7 Rolul catehezei este de a întări credinţa şi nu atât unul strict intelectual, de a dobândi noi informaţii. 8 Oare de ce nu se mai fac în biserici cateheze zilnice sau măcar periodice referitoare la botez, căsătorie, sau despre cum să abordăm creştineşte realităţile şi problemele vremurilor de azi? Nu cumva să auzim pe Mântuitorul spunându-ne – asemenea fariseilor şi cărturarilor- în ziua judecăţii că nici noi nu intrăm, dar nici pe alţii nu i-am lăsat să intre şi să ne fie osânda îndoită.

9 A se remarca importanţa glasului în actele de exorcizare. Literal traducerea ar fi: „vă conducem la / vă lăsăm în seama, glasurilor exorciştilor”.

10 care a dat în româneşte „evlavie”, nu conţine ideea unei pietăţi sentimentale, ci din contră ea este starea străjerului ce stă pe meterzele cetăţii şi a pândarului ce îşi aşteaptă prada. Este deci o stare de maximă trezvie, stare duhovnicească asupra căreia sfântul Ioan insistă aproape obsesiv în toate cele opt cateheze. Rolul exorcismelor era şi acela de a-i face pe viitorii creştini perfect conştienţi de realitatea şi duritatea luptei duhovniceşti. În al doilea rând, starea de străpungere a inimii este esenţială pentru o reală pocăinţă (în sensul adânc de „schimbare a minţii”) şi această stare nu ne-o putem provoca singuri (doar dorinţa de schimbare a minţii este a noastră), ci este nevoie de o putere exterioară care să ne „atace” inima. Exact aşa s-a întâmplat şi cu convertirea celor 3000 de oameni la Cincizecime. Sfântul Petru le-a atins prin puterea Duhului inima şi doar apoi le-a spus „pocăiţi-vă”.

11 Acest fapt arată că naşii erau prezenţi împreună cu catehumenii la catehizarea acestora. Prin acest fapt, cei doi auzeau aceleaşi învăţături, încât fiecare ştia exact care-i sunt datoriile şi drepturile. Greaca nu avea termenul propriu-zis de „naş”, ci folosea un termen juridic ce desemna garantul ce-l lua un debitor în faţa creditorului său.

12 Imaginea oferită de textul original este foarte concretă şi personală: călăuza îl ţine de mână pe noul drumeţ şi pe măsura parcurgerii împreună a drumului -cunoscut în detaliu de îndrumător – îl atenţionează, îl mustră sau îl îndeamnă asupra pericolelor sau întâmplărilor favorabile ce pot apărea de-a lungul călătoriei.

13 La începutul paragrafului se spunea că lucrurile din Biserică sunt extrem de serioase. Naşii sunt datori să ţină cont de această realitate adâncă (şi nu convenţie religioasă, cum uneori se crede), luând aminte la cele petrecute în timpul ritualului. Pentru gândirea patristică, numirea realităţilor duhovniceşti nu este ceva convenţional ori „simbolic” (în sensul denaturat în care îl înţelege societatea modernă), ci acest nume (de “părinte duhovnicesc”) este cuvânt lucrător ce angajează pe cel căruia i se adresează şi îl face răspunzător de neîmplinirea lui. Numele de „părinte duhovnicesc” presupune nişte realităţi cutremurătoare, la care vechii creştini se raportau cu maximă gravitate şi luare-aminte.

14 Verbul folosit nu este al simplei primiri, ci: primesc pe cineva, făcându-mă garantul lui.

15 Ceea ce se pune în comun din partea ambilor parteneri, învoiala comună.

16 Formularea greacă permite analogia unu la unu a celor patru elemente: scrise „întru hârtie”, „cu /prin cerneală”, respectiv „întru Dumnezeu”, „cu / prin Duhul”.

17 Atitudinea cu picioarele desculţe şi mâinile ridicate despre care s-a vorbit mai sus.

18 Această formulare nu credem că ţine de un artificiu retoric, ci de o realitate duhovnicească mai accentuat resimţită de Sfântul Ioan în momentul când, vorbindu-le catehumenilor, şi-a adus aminte de starea analogă în care se aflase şi el cu mulţi ani în urmă. Simţirea propriei păcătoşenii nu ar trebui să fie o etalare a unei false smerenii, ci o stare lăuntrică trăită sincer (într-un acord deplin al faptelor şi gândurilor) şi care atestă că suntem pe calea cea bună. Pentru un creştin care îşi simte sincer starea de păcătoşenie, singura preocupare ar trebui să fie pocăinţa reală, schimbarea minţii reflectată în modul zilnic de a trăi şi gândi nu doar proiectată în, de multe ori, „savante” discuţii despre felurile lacrimilor etc. (dar care – trebuie s-o recunoaştem – în multe situaţii pot fi folositoare).

19 Uşurătatea cu care a trăit după botez.

20Am tradus cu trufie, respectând formularea din cărţile de cult. Totuşi termenul grec presupune mult mai mult decât trufia. El desemna cortegiile ce se alcătuiau la sărbătorile păgâne, latura exterioară ce marca acea sărbătoare. Aceste manifestări conţineau, printre altele, spectacole, cântece, reprezentări teatrale de orice natură, alaiul şi îmbulzeala feluritelor categorii sociale, manifestări sportive etc. Contextul social actual nu este diferit faţă de cel păgân antic. Trebuie doar identificate cu smerenie şi sinceritate formele sub care se camuflează astăzi vechile rituri necreştine. Lepădarea pe care o facem la botez ne-ar cere în acest caz renunţarea la multe distracţii considerate nevinovate de către majoritatea creştinilor de azi

. 21 Este vorba despre o ungere prebaptismală, nu de Taina Mirungerii.

22 Cel ce oficiază botezul trebuie să fie extrem de conştient de ce implicaţii ontologice au actele săvârşite în această taină a iniţierii creştine. Credem că nu este vorba de o cunoaştere dobândită intelectual (verbul folosit a cărui înţeles etimologic este de fapt „a văzut”), ci de o experienţă pe care însuşi a avut-o în prealabil.

23 Textul grec marchează limpede cele patru faze: a. ridicarea de sub tirania demonului

b. lepădarea de el

c. trecerea de partea lui Hristos

d. unirea cu El.

Conştientizarea maximă a întregului parcurs se face în fazele 2 şi 4. Azi nu mai facem atâta caz de aceste lepădări şi uniri tocmai din cauza moleşelii în care ne trăim credinţa şi a desconsiderării realităţii duhovniceşti: prezenţa şi acţiunea reală atât a lui Hristos, cât şi a diavolului. Aceste lepădări şi uniri de fapt se actualizează în fiecare clipă a vieţii, căci permanent suntem puşi să alegem. 24 Editorul francez dă şi alte locuri paralele unde se comentează acest ritual: „ungerea aceasta este făcută şi cu mir şi cu ulei. Mir pentru a-l unge (sufletul neofitului) ca mireasă, iar ulei ca luptător”. Într-o altă cateheză se spune: ŢHristos îţi pune pe frunte crucea”. Deci această pecete avea forma crucii.

25 Nici aici nu este vorba de Taina Mirungerii, ci doar de o ungere „întăritoare” pentru lupta duhovnicească ce va urma.

26 Acestea erau arme cu care se lovea la distanţă: săgeţi, lance, suliţă etc.

27 Acest ritual este botezul.

28 De la baptisteriu, care în perioada primelor secole cel mai adesea se afla într-o clădire anexă a bisericii.