Papalitatea

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Vincent din Lerini este al treilea scriitor la a cărui mărturie apelăm
pentru a constata doctrina Bisericilor occidentale în chestiunea Bisericii în
cursul primelor cinci secole. Opera lui Vincent, monah din Lerini în secolul al
V-lea, s-a bucurat totdeauna de o înaltă reputaţie în Occident, şi cardinalul
Baroniu însuşi o numea o carte de aur.
Scopul ce autorul şi-l propusese era de a stabili ceea ce se numeşte
criteriul credinţei catolice, adică regula care trebuie să conducă pe membrii
Bisericii pentru a rămâne în curatul adevăr revelat şi să evite orice eroare.
Opera întreagă este consacrată a stabili: întâi că, pentru a evita eroarea şi
a rămâne statornic în veritate25 nu trebuie să admită omul decât ceea ce s-a
crezut în toată lumea în toate timpurile; al doilea că primele sinoade ecumenice
n-au avut altă grijă decât de a urma această regulă, proclamând pentru a
răspunde ereticilor ceea ce toate Bisericile crezuseră ca revelat din timpurile
apostolice.
Să cităm câteva extracte din această operă atât de importantă.
Autorul începe aşa:
„Scriptura ne dă acest aviz: Întreabă pe părinţii tăi şi ei îţi vor vorbi, pe
strămoşii tăi şi ei îţi vor răspunde. Fiul meu, pleacă urechea la cuvintele
bărbaţilor înţelepţi. Fiul meu nu uita aceste cuvinte, şi conservă graiurile mele
în inima ta.26
Mi s-a părut dar, mie, sărman călător în această lume, şi cel mai mic
dintre servitorii lui Dumnezeu, mi s-a părut că îmi va fi foarte folositor de a
scrie, cu ajutorul Domnului aceea ce am aflat în cărţile sfinţilor Părinţi. Acest
lucru este foarte necesar slăbiciunii mele, şi, realizându-l adeseori, voi ajuta
puţinei mele memorii.
Nu numai folos ce voi trage din această carte mă determină a-l
întreprinde, ci şi gândirea la timpul care zboară cu repeziciune, şi facilitatea cemi
procură singurătatea în care mi-am fixat locuinţa mea. Timpul! el trage după
sine atât de iute toate lucrurile omeneşti! Nu trebuie să-i răpim noi câteva din
momentele sale spre a le utiliza pentru viaţa eternă? astăzi mai ales, când
judecata lui Dumnezeu care se apropie cere de la noi mai mult zel, şi când
artificioasa subtilitate a noilor eretici ne impune obligaţiunea de a avea mai
multă grijă şi veghere.
Unde voi găsi eu mai multă înlesnire, pentru a scrie, decât în acest sat
unde nu vine niciodată zgomotul cetăţilor; decât într-această mănăstire, în
această tăcută locuinţă unde se află cineva în starea ce o voieşte Psalmistul:
Îndeletniciţi-vă şi vedeţi că eu sunt Dumnezeu27. Acesta este un avantaj al vieţii
25 Adica in adevar.
26 Deut. XXXIII, 7; XXII, 17; III,1.
27 Psalm., XLV, 10.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
16
celei noi ce eu am îmbrăţişat. Câtva timp, am fost măcinat în mijlocul
vârtejurilor triste şi schimbătoare ale vieţii lumeşti; dar, în fine, prin inspiraţia
lui Hristos, m-am refugiat în limanul religiei, care oferă tuturor un azil atât de
sigur. Aici am depus inspiraţiile vanităţii şi ale orgoliului, caut să-mi fac pe
Dumnezeu favorabil prin sacrificiul smereniei, şi să evit, nu numai naufragiul
vieţii prezente, ci şi focurile secolului viitor.”
Aşa cum Vincent expune raţiunea credinţei catolice:
„Adeseori28, şi cu zel şi solicitudine, am întrebat pe bărbaţi eminenţi în
ştiinţă şi în sfinţenie, cum aş putea, cu ajutorul unei reguli generale, să disting
adevărul credinţei catolice, de erorile ereziei. Toţi mi-au răspuns că dacă, eu sau
oricare altul, am voi să descoperim cursele ereticilor, să evităm erorile şi să
conservăm credinţa noastră curată şi în toată întregimea sa, trebuie, cu ajutorul
Domnului, să întărim credinţa noastră în două moduri: întâi prin autoritatea legii
dumnezeieşti, şi apoi prin tradiţia Bisericii catolice.
Îmi va zice poate cineva: Fiindcă regula Scripturilor este perfectă şi
fiindcă este, prin ea însăşi, mai mult decât îndestulătoare, pentru ce să-i mai
adăugăm autoritatea înţelegerii Bisericii? Pentru că Scriptura, din cauza
profunzimii sale, nu poate fi interpretată, de toţi, într-un mod identic. Cuvintele
sale sunt variat înţelese de unii şi de alţii, astfel încât putem zice: Câţi oameni,
atâtea sentimente.
Alta este interpretarea lui Novotian, alta a lui Fotin, a lui Sebelli, a lui
Donat, a lui Arie, a lui Eunomiu, a lui Macedonie, a lui Apollinarie, a lui
Priscillian, a lui Iovinian, a lui Pelag, a lui Celest şi în fine a lui Nestorie. Este
dar absolut necesar din cauza acestor grave şi numeroase erori, de a interpreta
cărţile profetice şi apostolice, după sensul ecleziastic şi catolic; şi în însăşi
Biserica catolică, trebuie să avem o grijă extremă de a nu ne lipi decât de ceea
ce s-a crezut în tot locul, totdeauna şi de către toţi”.
Aceasta este, într-adevăr, singura regulă ce este rezonabil să o urmăm în
examinarea adevărurilor creştine; singura care poate fi în raport cu natura
creştinismului. Dogmele creştine fiindu-ne date de către însuşi Dumnezeu, nu
poate cineva învederat la caz de îndoială, decât să-şi facă această chestiune de
fapt: Cutare dogmă fost-a ea revelată de Dumnezeu? Şi nu poate rezolva această
chestiune decât prin mărturia sfintelor Scripturi care conţin cuvântul
dumnezeiesc, sau prin mărturia universală şi permanentă a Bisericii. Când, cu
ajutorul unei asemenea mărturii, noi urmărim o dogmă până în timpurile
apostolice, trebuie cu necesitate să conchidem că ea a fost totdeauna privită în
societatea creştină ca revelată, şi că ea (societatea creştină) a primit-o de la
dumnezeiescul său fondator.