Papalitatea

[ALEXANDRU ANASTASIU]

CUVÂNT ÎNAINTE
Un scriitor din secolul trecut, Adolphe Michel, îşi aminteşte că
Voltaire a estimat numărul de lucrări publicate despre iezuiţi, la aproape
şase mii. „La ce număr am ajuns un secol mai târziu?”, se întreabă
Adolphe Michel, concluzionând imediat: „N-are importanţă. Atât timp cât
vor exista iezuiţi, vor fi scrise cărţi împotriva lor. Nu este nimic nou care să
fie scris despre ei, dar apar noi generaţii de cititori în fiecare zi... Vor
cerceta aceşti cititori vechile cărţi?”
Motivul care a fost menţionat ulterior ar fi suficient ca să justifice
reluarea acestui subiect. De fapt, majoritatea cărţilor care refac istoria
iezuiţilor nu mai pot fi găsite... Numai în bibliotecile publice mai pot fi
consultate, ceea ce le face inabordabile pentru mulţi oameni.
5
Pe de altă parte, aşa cum apar noi generaţii de cititori, apar şi noi
generaţii de iezuiţi. Fiii lui Loyola sunt astăzi – şi putem spune mai mult ca
niciodată – aripa conducătoare a bisericii romane. La fel de bine, sau chiar
mai bine camuflaţi, ei rămân cei mai „ultramontanişti”, discreţi dar
eficienţi agenţi ai Sfântului Scaun în toată lumea, campioni ai politicii lui,
arma secretă a papalităţii.
Acest sistem ocult a început acum patru secole ca „lucrând spre
slava lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru slava papilor. În ciuda unei
tendinţe spre "laicizare", în ciuda unui progres spre raţionalism care reduce
puţin domeniul "dogmelor", biserica romană nu poate renunţa la
ţelul ei de la început: să adune sub crucea ei toate, toate naţiunile de pe
glob. Această "misiune" uriaşă trebuie să continue orice s-ar întâmpla,
printre "păgâni" ca şi printre "creştinii separaţi". Clerul are sarcina să
mărească turma credincioşilor prin convertirea "ereticilor" şi a "păgânilor".
Ei trebuie să păstreze sau să câştige, să apere sau să atace – iar în linia
întâi a frontului este această gardă mobilă: „Societatea lui Isus” – iezuiţii.
Concret vorbind, această societate nu este nici laică, nici angajată, în
termenii Constituţiei ei, ci este un fel companie rafinată care intervine
acolo şi unde este necesar, în biserică şi în afara ei, de fapt „autoritatea
cea mai calificată, cea mai perseverentă., cea mai de temut şi cea mai
convinsă a papei”, aşa cum scrie unul din cei mai buni istorici (A. Michel).
Vom vedea cum s-a format acest corp de "ieniceri", ce servicii
imense a făcut el papalităţii. Vom vedea cât zel s-a depus pentru a-l face
indispensabil instituţiei pe care o servea, exercitând o asemenea influenţă
asupra ei, încât Generalul ei a fost numit pe bună dreptate "eminenţa
cenuşie", astfel că a devenit tot mai dificil să se distingă, în guvernarea
bisericii, între autoritatea papei şi cea a puternicului său ajutor.
Unul din factorii care au jucat un rol important în viaţa internaţională
a acestui secol plin de confuzie şi revoluţii – un factor decisiv şi unanim
recunoscut – a fost ambiţia bisericii romane. Dorinţa ei de secole de a se
extinde spre Est, a făcut din ea un aliat al pan-germanismului şi un
complice la încercarea acestuia de a obţine supremaţia în 1914 şi 1939,
aducând moartea şi distrugerea peste populaţia Europei.
Publicul este în totală necunoştinţă de copleşitoarea responsabilitate
pe care o poartă Vaticanul şi iezuiţii şi în declanşarea celor două războaie:
o situaţie care poate fi explicată parţial prin imensele resurse financiare
care sunt la dispoziţia Vaticanului şi ale iezuiţilor, ceea ce le dă putere în
aşa de multe domenii, în special de la ultimu1 război.
Studiul pe care-l facem este bazat pe documente de arhivă
autentice, publicaţii (interviuri) ale unor personalităţi politice cunoscute,
diplomaţi, ambasadori şi scriitori eminenţi, cei mai mulţi fiind catolici cu
document de atestare. Aceste mărturii şi documente constituie o acuzaţie
zdrobitoare şi, până acum, nici un apologet nu a încercat să le atace.
Pe 1 mai 1938, ziarul „Mercure de France” ne aminteşte de ceea ce
ne fusese spus patru ani mai devreme: „Mercure de France” din 15
ianuarie 1938 a spus – şi nimeni nu l-a contrazis – că Pius al XII lea a fost
cel care l-a "creat" pe Hitler. El a venit la putere nu prin mijloace legale, ci
pentru că papa a influenţat Zentrum (partid catolic german)... „Crede oare
6
Vaticanul că a făcut o eroare deschizând drumul spre putere pentru Hitler?
Se pare că nu...”
Nu a fost aşa nici când s-a scris aceasta, nici după Anschluss
(alipirea Austriei la al treilea Reich), nici mai târziu, când agresiunile
naziste s-au înmulţit, nici în timpul celui de al doilea război mondial. De
fapt, pe 24 iulie 1959, Ioan al XXIII-lea, succesorul lui Pius al XII-lea, i-a
oferit lui Franz von Papen, prietenul său personal, titlul onorific de
trezorier secret. Acest om fusese spion în SUA în timpul primului război
mondial şi unul din cei responsabili pentru dictatura lui Hitler şi pentru
Anschluss. Trebuie să fii orb din naştere să nu vezi aceste fapte.
Dl. Joseph Rovan, scriitor catolic, comentează astfel acordul
diplomatic dintre Vatican şi Reich-ul nazist pe data de 8 iulie 1933:
„Concordatul a adus guvernului naţional-socialist – considerat peste tot ca
fiind format din uzurpatori şi briganzi – pecetea unei înţelegeri cu cea mai
veche putere internaţională (Vaticanul). Într-un fel, este echivalent cât un
certificat internaţional de onorabilitate” („Catolicismul politic în
Germania”, Paris 1956, pag. 231).
Astfel papa, nefiind satisfăcut cu ajutorul personal acordat lui Hitler,
a girat în felul acesta suportul moral acordat Reich-ului nazist de către
Vatican!
În timp ce teroarea începea să domine, fiind tacit acceptată şi
aprobată, aşa-numitele "cămăşi brune", aruncau deja în lagărele de
concentrare 40.000 de oameni. Pogromurile se înmulţeau, cu accent pe
acest marş nazist: „Când sângele evreu va curge sub cuţit, ne vom simţi
iarăşi bine” (Horst-Wessel-Lied).
În anii următori Papa Pius al XII-lea a văzut lucruri şi mai rele, fără să
spună ceva. Nu este de mirare că şefii catolici germani s-au luat la
întrecere unul cu celălalt în servilism faţă de regimul nazist, încurajaţi fiind
de "Capul" roman. Ar trebui citite cuvintele deşănţate şi acrobaţiile
verbale ale teologilor oportunişti, cum a fost Michael Schmaus. Mai târziu
el a fost numit „prinţ al bisericii” de către Pius al XII-lea şi descris ca
„marele teolog din München” de către ziarul „La Croix” (Crucea) în 2
septembrie 1954. Despre cartea „Katholisch-Konservatives Erbgut” cineva
scrie: „Această antologie pune cap la cap texte ale principalilor teologi
catolici din Germania, de la Gorres la Vogelsang şi ne face să credem că
naţional-socialismul s-a născut, pur şi simplu, din idei catolice” (Günther
Buxbaum, „Mercure de France” – 15 ianuarie 1939).
Episcopii, prin Concordat, făcuseră un jurământ de supunere faţă de
Hitler şi excelau în devoţiune: „Sub regimul nazist, am primit un ajutor
permanent din partea episcopilor, în toată corespondenţa şi declaraţiile
demnitarilor ecleziastici” (Joseph Rovan, op. cit., pag. 214).
În ciuda deosebirii evidente dintre universalismul catolic şi rasismul
hitlerist, aceste două doctrine au fost „împăcate armonios” – după cum
spune Franz von Papen; motivul acestui scandalos acord a fost: Nazismul
este o reacţie creştină împotriva spiritului anului 1789.
Să ne întoarcem la Michael Schmaus, profesor la Facultatea de
Teologie din München, care a scris: „Imperiul şi biserica” sunt o serie de
scrieri care ar trebui să ajute la edificarea celui de al treilea Reich, căci el
uneşte statul naţional-socialist cu creştinismul catolic... „În întregime
7
germane şi în întregime catolice, aceste scrieri explorează şi favorizează
legăturile şi întâlnirile dintre biserica catolică şi naţional-socialism; ele
deschid drumul pentru o cooperare rodnică, aşa cum este subliniat în
Concordat...” Mişcarea naţional-socialistă este protestul cel mai mare şi
mai viguros împotriva spiritului secolelor al XIX-lea şi al XX-lea... Ideea
unei naţiuni şi a unui sânge este punctul central al învăţăturii ei şi toţi
catolicii care se supun ordinelor episcopilor germani vor trebui să admită
că aşa este... Legile naţional-socialiste şi cele ale bisericii catolice au
acelaşi scop...” (Begegnungen zwischen Katolischen Christentum und
nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Münster, 1933).
Acest document dovedeşte rolul principal jucat de biserica catolică
în ascensiunea la putere a lui Hitler; de fapt, a fost un aranjament stabilit
dinainte. El ilustrează pe deplin felul de înţelegeri monstruoase dintre
nazism şi catolicism. Ura faţă de liberalism, care este cheia pentru toate
lucrurile, iese în evidenţă foarte clar.