Papalitatea

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Se făcu, chiar în plin ev mediu, protest contra operei papale, în
Occident, fără a socoti marele şi constantul protest al Orientului creştin; dar
protestările occidentale au fost absorbite în opinia admisă aproape universal; şi
când, la aurora renaşterii, câţiva bărbaţi instruiţi se aflară în faţa marii erori
papale, ei nu îndrăzniră să o atace de-a dreptul; ei se alipiră pe lângă un sistem
intermediar pe care îl considerau că va putea da satisfacţie ştiinţei fără a lovi
prea mult prejudiciul în genere primit.
Cel dintâi care formulă acest sistem într-un mod explicit a fost
cardinalul de Cusa, în cartea sa Despre Concordanţa catolică. Este de observat
că acest cardinal învăţă la Roma sistemul său, în secolul al cincisprezecelea, şi
se bucură de cea mai înaltă reputaţie de sfinţenie. Mărturia sa posedă deci cea
mai mare valoare. Dar, el învăţa întâi că întâietatea unui episcop în Biserică era
de drept divin; al doilea că ea fusese dată Sfântului Petru.
Printre aceste două afirmaţii el făcea concesiuni erorii admise pe care nar
fi putut îndrăzni să o atace de-a dreptul. El primea sau părea că afectează de a
interpreta Sfânta Scriptură după cum era obiceiul de a o interpreta la Roma; dar,
în acelaşi timp nu voia să conteste documentele istorice care probează că
întâietatea episcopului Romei nu are decât o origine ecleziastică.
El adăuga dar: întâi că întâietatea, la moartea sfântului Petru, a trecut la
Biserică care avea dreptul de a o conferi cui ar vrea şi în condiţiile ce ar decide;
al doilea că ea a acordat-o episcopului Romei; al treilea că dacă acest episcop sar
face nedemn de dânsa, ea ar putea-o conferi oricărui alt episcop pe care şi l-ar
alege.
După acest sistem, este evident că episcopul Romei n-ar poseda
întâietatea decât din dreptul ecleziastic, şi că el nu s-ar bucura decât de
prerogative acordate întâietăţii de Biserică.
Cardinalul de Cusa a avut discipoli. În Franţa, în secolul al
şaisprezecelea, doctrina sa era în general admisă; Dominic de Soto o învăţa în
Spania; şi cardinalul d’Ailly este de acord asupra acestui punct cu doctul
Fauchet41.
Roma era foarte departe de a condamna acest bătrân galicanism care, ca
să zicem aşa, luase naştere în sânul său. Dar numaidecât apărură iezuiţii care-şi
făcură o datorie din a sistematiza doctrina pe care papalitatea încercase să o
dezvolte în cursul evului mediu, şi de a-i da aparenţe ştiinţifice precum şi o
mască de catolicitate.
Bellarmin poate fi considerat ca fondatorul papismului modern; el este
cel care a pus principiile ale căror consecinţe practice s-au manifestat în zilele
41 Pet. de Aliaco, ap. Gerson; t. 1-er; Fauchet. Traite de liberte de L’Eglise gallicane.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
23
noastre, în Syllabus şi în Decretele consiliului din Vatican. Toţi iezuiţii au venit
în ajutorul părintelui lor Bellarmin, sau prin opere scrise în acelaşi sens, sau prin
învăţământul şcolar. Neîncetat practicată de papalitate, doctrina iezuitică cuceri
numeroşi şi puternici adepţi, şi gallicanismul, din secolul al XVII-lea, a fost
obligat de a se modifica pentru a înlătura o sciziune cu Roma.
Atunci Bossuet încercă un compromis între vechiul gallicanism şi
papismul iezuiţilor. El primi, în principiu, că papa posedă întâietatea din drept
divin, dar adause că prerogativele acestei întâietăţi trebuie să fie exercitate în
unire cu episcopatul şi în limitele fixate de legile ecleziastice.
Papalitatea nu condamnă acest sistem; ea înţelegea că printr-însul nu se
făcea decât un pas înainte către doctrina iezuitică; că el era nelogic, şi că nu va
ţine piept multă vreme înaintea acţiunii neîncetate, energice a iezuiţilor, în sânul
Bisericii romane. Bossuet avea prea mult geniu pentru a nu înţelege incoerenţa
unui sistem în care o autoritate divină, posedată din drept divin de către unul
singur, era subordonată la inferiori şi la legi ecleziastice. Dar el credea să aducă
pe Roma, prin concesiuni, ca să renunţe la nişte pretenţii exagerate; el credea că
a doua propunere a sistemului său va anula pe cea dintâi. Contrariul se întâmplă.
Galicanismul lui Bossuet şi al adunării galicane din 1682 căzu puţin câte
puţin din concesiuni în concesiuni până la acela al lui D. Frayssinous şi al
cardinalului de Bausset, pentru a ajunge în fine la al lui D.D. Maret, Gratry şi
Daupanloup. Învăţământul şi acţiunea iezuiţilor formase o masă papistă pentru
care orice doctrină trebuia să dispară înaintea doctrinei papei atotputernic şi
infailibil. Această masă inaptă şi fanatică în ignoranţa sa a devenit atât de
puternică, în Biserica romană, încât a impus voinţa sa episcopilor, în prezenţa şi
cu consimţământul cărora Pius IX a formulat şi promulgat ca atâtea dogme
divine, toate punctele doctrinei iezuitice.

Va urma cu
Până în zilele noastre putea cineva să discute asupra naturii şi întinderii
doctrinei papiste.



PS. Nota mea:
iar cine sunt iezuiţii... mi se zburleşte şi pielea numai când mă gândesc la ei.
Iată cine a fondat aşadar papalitatea: nu Hristos ci sălbaticul iezuism care a transformat creştinsimul în satanism în numele lui Hristos. Deci mai rău decât satanismul pur. Să ne ferească Dumnezeu de Papalitate în veac!
De aceea şi papa are papucii roşii... de sângele creştinilor pe care i-a ucis, prin iubiţii săi iezuiţi, şi în care apoi a călcat.