Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

[anna21]

În prealabil postat de N.Priceputu

Am crezut că am răspuns de mai multe ori la întrebarea asta. Tocmai de aceea e duhovnicesc, pentru că nu e o luptă propriu-zisă pentru supremaţie, ci e o luptă purtată cu tine însuţi, dar şi oglindindu-te în celălalt. Ea, soţia, este o oglindă permanentă a acţiunilor tale. Poţi să scoţi din ea ce-i bun sau, din contră, ce-i rău. Şi dacă nu scoţi ce-i bun, eşti îndreptăţit să te întrebi dacă tu însuţi eşti bun? Interacţiunea foarte strânsă pe care o ai cu soţul nu te lasă, de multe ori, să-ţi formezi o imagine prea bună despre tine, te ajută să te schimbi, să te pocăieşti....

Aceasta idee a oglindirii in celalalt eu nu reusesc sa o inteleg (desi am gasit-o in multe locuri). Dimpotriva, gasesc ca sotul meu este extraordinar de diferit de mine si rar, foarte rar gasesc in el vreun ecou a ceea ce zic sau fac...
Am observat ca uneori suntem nemultumiti de celalalt pt ca nu se suprapune peste o imagine ideala creata in mintea noastra.
Am vazut acest lucru cand sotul l-a pedepsit pe copil pt ca nu a actionat cum a crezut el ca este "bine". Dar copilul nu procedase nici rau. Pur si simplu era modul lui particular de a se raporta la o situatie. Eu as fi procedat altfel, dar nu era un motiv sa cert copilul.
Apoi am inteles ca si eu certam uneori copilul pt ca nu facea lucrurile asa cum vroiam eu.
Si am inceput sa identific apoi multe situatii in care noi, parintii, NU reuseam sa intelegem ca fiul nostru este diferit de mama si tata. Aveam asteptarea (inconstienta, uneori) ca el sa procedeze exact cum am fi procedat noi (desi nici noi nu suntem identici, alta discutie) si-l "judecam" nedrept.

Ceea ce vreau sa arat este ca avem tendinta sa-l comparam pe celalalt cu un etalon din mintea noastra, iar daca nu coincide, devenim nemultumiti. Dar nu putem sub semnul intrebarii propriile noastre criterii.

Cele mai multe conflicte izbucnesc in familia mea din cauza ca fiecare nu lasa celuilalt sansa sa fie el insusi.
De ex. daca sotul meu este stresat cu serviciul, eu am pretentia sa lase problemele la usa, ca tot nu poate schimba nimic acasa.. Iar daca nu poti face nimic, nu are rost sa te consumi in loc sa te bucuri de familie, copii.. Oricum copiii cresc repede, momentul sa stai cu ei este intotdeauna ACUM.
Pai daca as verbaliza aceste ganduri cred ca sotul ar divorta instant pe motiv ca sunt egoista, infantila, atat de superficiala incat nu reusesc sa inteleg niciodata gravitatea situatiei, in plus dau dovada si de lipsa de respect fata de munca lui etc etc etc...
Pe de alta parte si eu am ideile mele fixe, pe care nu poate nimeni sa le combata si precis il scot din sarite ..
Si mai avem doi copii total diferiti si caposi de la care putem invata despre inflexibilitate (de ex. daca cel mic se pateaza pe haine, o pata oricat de mica, face scandal pana il schimbam... Nu pare mare lucru, dar devine enervant sa schimbi un copil de patru-cinci ori in timpul micului dejun, mai ales daca esti grabit sa pleci undeva. Dar este imposibil sa schimbam ceva!) Ce pretentii putem avea sa schimbam pe celalalt, cand ne este f greu sa educam un copil sau cand ne este aproape imposibil sa facem ceva in privinta propriilor defecte (in fericitul caz ca le constientizam).

Cred ca este important sa realizam ca exista mari diferente intre oameni, iar noi riscam sa judecam pe ceilalti dupa criterii personale si arbitrare. Mai ales daca stam in casa cu ei si nu ne place ca nu pun dopul la pasta de dinti sau arunca gunoiul pe langa cos etc..

Evident ca exista si cazuri in care celalalt este in erori grave, in pacate, patimi, in situatii care-i pericliteaza sanatatea fizica sau mentala... Dar nici in aceste situatii nu-l putem schimba daca el nu-si doreste acest lucru.