Atitudinea ortodoxa fata de oamenii de alte culte religioase

[Patrie si Credinta]

În prealabil postat de heaven

Dumnezeu nu este o fiinta cu orgolii,caracteristice omului.Nu ne priveste din inaltimea tronului Sau ca pe niste catei de pripas,peste care isi revarsa mila din cand in cand.Aduceti-va aminte de icoana in care Iisus sta in fata usii unei case,smerit,batand incetisor,iar clanta este doar pe inauntrul casei.Aduceti-va aminte ca atat de mult iubeste Dumnezeu omul,incat l-a dat pe unicul Sau fiu in lume,desi avea sa moara pe cruce.
Poate ca acest om chiar a simtit in rugaciunea sufletului sau ca "a miscat inima Lui"...nu are cum sa fie nici exagerat si nici fals,pentru ca taina inimii doar Dumnezeu o cunoaste,deci cum putem noi sa ne dam cu parerea despre ce a trait altcineva in inima lui?
Oricine se roaga din suflet poate misca inima Lui Dumnezeu,primi raspuns si poate trai miracole in viata sa,indiferent de ce religie apartine.
Eu din pacate,am ajuns la concluzia ca noi oamenii,mai mult vorbim,filosofam si ne batem in orgolii pe teme religioase,decat incercam sa traim realitatea divina.Iar cand un altul,mai ales si strain de religia noastra,ne spune ca a trait o astfel de experienta in sufletul sau...ne uitam la el ori ca la un impertinent,eretic ori ca la unul mai sarac cu duhul...

În primul volum al Filocaliei exista un extraordinar text al Sf. Antonie, pe care as dori sa vi-l citez:

“Dumnezeu este bun, nepatimitor si neschimbator. Dar cineva care crede Dumnezeu nu se schimba, se poate totusi mira cum se poate ca Dumnezeu sa se bucure pentru cei buni, sa arate mila celor care-L cinstesc, sa-i paraseasca pe cei rai si sa fie mâniat pe pacatosi. La aceasta trebuie raspuns ca Dumnezeu nici nu se bucura, nici nu se mânie, caci acestea sunt pasiuni omenesti; nici nu se lasa înduplecat de darurile celor care-L cinstesc, caci aceasta ar însemna ca este influentat de placeri. Nu este corect sa spunem ca El simte placere sau neplacere fata de conditia umana. El este bun, binecuvânteaza pe oameni si nu face nici un rau, ramânând acelasi întotdeauna. Pe de alta parte, noi oamenii, ne unim cu El daca ramânem buni, asemanându-ne cu El, dar ne despartim de El daca devenim rai, pierzând asemanarea cu El. În sfintenie ne lipim de El; prin rautate, Îl facem dusmanul nostru. El nu se mânie pe noi într-un mod arbitrar, ci pacatele noastre sunt acelea care împiedica lumina Lui sa straluceasca peste noi si ne expun demonilor care ne chinuiesc. Daca prin rugaciune si acte de mila ne eliberam din pacat, aceasta nu înseamna ca L-am convins pe Dumnezeu si L-am facut sa se schimbe, ci ca prin actele noastre si prin întoarcerea noastra catre Divinitate ne-am vindecat de rautate si ne putem din nou bucura de relatia cu El. A spune deci ca Dumnezeu îi paraseste pe cei rai este ca si cum am spune ca soarele îi paraseste pe cei orbi.” (Capitolul 150). (Capitolul 150).