Extrema contriţiune

[Mihnea Dragomir]

Este interesant că există ortodocşi care cred în Extrema Contriţiune. Dacă vine un catolic să susţină o teologumenă şi întreabă, apoi "voi credeţi în aşa ceva ?" primeşte răspunsul "nu, nu credem !" "asta-i teologie făcută cu bisturiul!" "vrăjeală apuseană". Şi când colo, sare Iepurilă de unde nu te aştepţi. Iată ce văd scris azi pe un alt topic:

În prealabil postat de VladCat

Înțeleg că aveți intenții bune dar poate ar trebui să fiți mai atentă când vă exprimați părerea. Numai Dumnezeu știe cu ce păcate a trecut dincolo sau nu. Poate că nu a trecut cu nici un păcat. Poate că Dumnezeu l-a învrednicit cu câteva secunde înainte de accident de o stare duhovnicească de pocăință și a trecut dincolo complet curățat. Nu avem de unde ști cum a fost, dar așa cum „se poate ajunge la măsura dumnezeirii într-o zi” (Macarie cel Mare parcă) tot așa omul se poate pocăi de păcate printr-un singur gând sincer, inefabil și neînchipuit de duhovnicesc. De aceea spunea părintele Stăniloaie că omul se poate mântui și printr-un singur gând de dinaintea morții.

Parcă ar fi desprins dintr-un manual catolic. Capitolul "Despre căinţa extremă".

"Grecum est, non legitur !" spuneau scolasticii apuseni, zăpăciţi de traducerile interpolate: dacă ceva este grecesc la origine, precis pute; nu mai e necesar nici să citim să vedem despre ce e vorba. Cât de mult văd aplicat acest principiu, cu semn inversat, în zilele noastre!
Romanum est, non legitur !