Ganduri despre dogmatica in general

[Mihnea Dragomir]

Un pericol real la care se expune cel care, animat de dorinţa divin insuflată de a cunoaşte Sfânta Doctrină se apucă să o cerceteze este ceea ce am putea denumi "dogmatismul dogmaticii". Despre ce este vorba ?

Cert este că...avem puţine certitudini. În raport cu numărul uriaş şi cu felurimea întrebărilor, cel al răspunsurilor pe care le putem da ca certe este mic. Surprinzător de puţine propoziţii sunt divin revelate, deci sunt cu adevărat dogme. Multe lucruri pe care, din dorinţa naturală de a ne agăţa de ceva sigur, suntem înclinaţi să le luăm ca sigure nu sunt adevăruri de nivel dogmatic. Altfel spus, se întâmplă frecvent ca dogma să nu fie... dogmă. Iar cineva care ar crede că orice părere pe care a auzit-o de la vreun stareţ este divin revelată suferă de ceea ce am numit "dogmatismul dogmaticii". Cei care fac primii paşi în cercetarea adevărurilor despre Dumnezeu, despre Sfânta Fecioară, despre Ecclesia, despre oameni, ca şi cei mai avansaţi care au, din această pricină, mai puţine scuze decât primii, ar trebui să nu piardă niciodată din vedere întrebarea: "ce nivel de autoritate are cutare sau cutare învăţătură ?" Se bazează ea pe autoritatea lui Dumnezeu, singurul caz în care putem vorbi de o dogmă ? Sau se bazează pe un nivel mai jos de autoritate ?
Pentru noi, românii, lucrurile sunt încă şi mai complicate din cauza unei imperfecţiuni particulare a limbii noastre. Trebuie să acceptăm ideea că nicio limbă apărută după Turnul lui Babel nu este perfectă, iar româna nu face excepţie. În limba noastră, "a crede" are două sensuri. Unul este "a crede = a avea certitudinea absolută a credinţei", altul este sensul, mai comun, "a crede = a fi de părere că". Pot apărea anumite confuzii de la această dualitate de înţelesuri.

Desigur, dogmatiştii sunt foarte departe de a fi singurii expuşi bolii...dogmatismului. Există un teribil dogmatism al ştiinţei, despre care voi reflecta cu alt prilej şi pe alt topic.