Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice

Adevaruri de credinta,  Dogme, Teologumene si Pareri teologice Mareste imaginea.

 

Adevaruri de credinta,  Dogme, Teologumene si Pareri teologice

 

Este un fapt istoric incontestabil ca, exceptand Sinodul Apostolic de la anul 50, Biserica, pana la anul 325, a existat fara ca vreo autoritate oa­recare sa-i defineasca in mod explicit adevarurile de credinta. Ceea ce nu inseamna ca aceste adevaruri au lipsit, si nici ca ele ar fi fost mai putin lucratoare decat dupa ce au fost definite. Nu se poate spune nici ca ceva din esenta credintei a ramas necunoscut credinciosilor acelei epoci. Intregul corp de invataturi necesare mantuirii s-a aflat in Biserica, in intregime, din momentul in care, prin moartea ultimului apostol, s-a incheiat procesul descoperirii dumnezeiesti, in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie apostolica.

 

Odata cu dorinta credinciosilor de a patrunde tot mai adanc intelesul descoperirii dumnezeiesti ; odata cu o fireasca nazuinta spre exactitate, si cu tot atat de fireasca pasiune a detaliilor, Biserica s-a vazut in situatia  de a preveni, sau de a respinge eroarea, realizata sau posibila, si de a fixa sensuri, intelesuri si anumite limite, intre care miscandu-se, gandirea despre cele descoperite sa se pastreze in limitele adevarului.

 

Biserica in totalitatea ei, in multitudine iidelium, a fost inzestrata cu darul certitudinii in definirea adevarurilor de credinta, iar ca organ al acestei certitudini, au fost de la inceput unanim acceptate Sinoadele Ecumenice. Biserica este infailibila. Ortodoxia a pastrat de-a lungul istoriei sale acest adevar. N-a admis nici infailibilitatea Sinoadelor Ecume­nice, decat dupa ce au fost "receptionate" de Biserica infailibila, n-a ad­mis nici infailibilitatea vreunei persoane. Situatia este aceeasi pana in ziua de azi, pentru simplul motiv ca am putea asista la hotarari cu ti­tlul de "infailibile", ale unei persoane, hotarari care n-ar fi receptionate de Biserica, sau la respingerea de catre o persoana, pretinsa infailibila, a unor adevaruri comune Bisericii, ceea ce ar duce la relativizare in ma­terie de credinta, si la o "casa care se dezbina intru sine".

 

Biserica a fost pusa in situatia de a "defini", in momentul in care ereticii au inceput sa altereze invataturile descoperite. Definitiile sunt asadar niste raspunsuri : cele mai autorizate raspunsuri. In masura in care cineva pune aceleasi intrebari, aceste raspunsuri sunt mereu vala­bile. Ele au capatat, in conformitate cu insusi cuvantul preferat de apos­toli, numele de "dogme". Intelegem dintr-o scriere a Sf. Ilarie, ca Sfin­tii Parinti n-au purces cu bucurie la prinderea in concepte umane a unor adevaruri inefabile, pe care credinciosii evlaviosi le traiau in taina si respect, dar pe care ereticii le-au voit dupa categoriile mintii omenesti. Si daca Biserica nu intervenea, ei le-ar fi deformat, numai ca sa incapa in mintea lor. Sf. Ilarie merge chiar pana la a crede ca "acesti blasfematori" i-au silit pe Sfintii Parinti la "lucruri nepermise", riscante, dar se scuza ca au facut-o de nevoie. Greseala altora, zice el, ne-a aruncat pe noi insine in greseala de a expune tainele dumnezeiesti posibilitatilor limitate ale unei limbi omenesti. in aceasta privinta sunt relevante si cu­vintele pe care i le spune Sf. Grigorie Teologul lui Eunomius : "Tu vrei sa stii ce este purcederea Sfantului Duh, dar spune-mi mai intai ce este nenasterea Tatalui...".

 

Faptul ca Sinoadele Ecumenice doar au "raspuns" la intrebari, mai exact spus, au definit ceea ce se contesta, fara sa intentioneze o expu­nere sistematica si exhaustiva a teologiei, a facut ca multe altele sa Ta­urina nedefinite. Anume, acelea care nu au fost contestate. Din aceasta cauza nu intregul corp de adevaruri descoperite este definit, ca atare, de Sinoadele Ecumenice. Nu avem nici un inventar complet al celor de­finite, din cauza implicatiilor pe care le contine fiecare din adevarurile definite.

 

S-a statornicit in teologie a se numi cu termenul tehnic de dogma, numai adevarurile definite de Sinoadele Ecumenice. Cele nedefinite, dar bineinteles existente in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie, traite si crezute in Biserica, sunt numite adevaruri de credinta. Ele nu sunt in mod explicit dogme. Ele nu sunt insa cu nimic mai prejos, si nici mai importante, dar nu se numesc dogme in limbajul de lucru al teologiei, spre a le deosebi de cele care au constituit obiectul unei definitii. Ceea ce nu inseamna insa ca, daca in vorbirea curenta se vorbeste despre ele ca de dogme, se greseste. Este doar o greseala de exprimare. De altfel ele au si fost incorporate in studiul propriu-zis al Dogmaticii.

 

O definitie completa a dogmei trebuie sa aiba in vedere deci, in pri­mul rand, aceste doua elemente : adevarul despre care vorbeste sa fie descoperit de Dumnezeu (noi intelegem prin aceasta Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie) si sa fie formulata de Biserica printr-un Sinod Ecu­menic. Trebuie sa mai adaugam ca note esentiale : neschimbabilitatea si caracterul ei de obligativitate in vederea mantuirii. Ortodoxia crede prin urmare ca, o dogma odata definita, nu mai poate fi schimbata, anulata, ignorata sau inlocuita de asemenea ca ea este conditie sine qua non pentru dobandirea mantuirii. Daca cineva nu crede intr-o dogma, el cade din ortodoxia credintei; unul ca acela se exclude din comuniunea credintei celei adevarate, si fara aceasta nu este mantuire.

 

Ce se intampla insa cu adevarurile de credinta care n-au fost de­finite? Cine si cum hotaraste care sunt acestea, si care este cuprinsul lor?

 

Pentru ca aceste adevaruri sa capete unanim calitatea de dogme, asemanatoare cu cele stricto-sensu. (adica cu cele definite), dupa unele pareri ele ar trebui sa fie verificate prin criteriul traditiei, asa cum a fost stabilit de Vincentiu de Lerini in Commonitorium : Id teneamus quod semper, quod ubique, quod ab ottinibus creditum est. Daca la aceasta se poate obiecta ca nici dogmele definite nu intrunesc toate aceste condi­tii, apoi un alt criteriu, si anume acela numit consensus Ecclesiae dis-persae, s-a dovedit in practica vietii crestine ca foarte adevarat. Con­sensul Bisericii, relativ sau absolut, al Sfintilor Parinti intre ei si cu Sfinta Scriptura, a impus in Biserica, dupa epoca Sinoadelor Bisericii nedes­partite, si chiar in timpul Sinoadelor, adevaruri de credinta cu nimic deo­sebite de dogmele propriu-zise. Vom numi ca exemple numarul Sfintelor Taine, natura dumnezeiescului har, modul prefacerii euharistice...

 

Dar nici asa nu s-a epuizat intregul tezaur de adevaruri implicate in descoperirea dumnezeiasca. Adevarurile de credinta din Sfanta Scrip­tura si din Sfanta Traditie sunt, practic si teoretic, infinite ca numar, si imposibil de evaluat si de prins intr-un corp de formule. Ortodoxia nici n-a incercat sa faca aceasta vreodata. Dupa cum am vazut mai sus, chiar cand a facut-o, n-a facut-o cu bucurie, constienta ca, oricum, rationali­zeaza ceea ce nu se poate in fapt rationaliza. Insusi Simbolul Niceo-Constantinopolitan, care cuprinde ceea ce am putea numi un minimum consistent al intregii doctrine ortodoxe, nu este decat o suita de formule pline de taine negraite care s-ar mai putea inca divide la infinit.

 

Biserica romano-catolica a incercat o inventariere, dar teologia romano-catolica nu exclude posibilitatea si a altor implicatii. Dogmele de­finite nu si-au epuizat in formula care le defineste; absolut toate impli­catiile. Ele definesc esentialul si, in aceasta privinta, continutul lor si formularea raman neschimbabile. Dar teologia mai noua nu exclude ceea ce se numeste "progresul dogmatic", in intelesul de dezvaluire a tot mai bogate si mai cuprinzatoare sensuri ale adevarului cuprins in for­mulele date. Dintr-o dogma se pot dezvolta altele noi, care nu le anu­leaza pe cele vechi, cum a fost spre exemplu dogma hristologica a celor doua firi care, la Calcedon, a dezvoltat ceea ce se spusese deja in Sim­bolul Niceo-Constantinopolitan. Exista un progres si in ceea ce priveste numarul dogmelor, care pot creste mereu, se pot mereu adauga altele noi, in consens dogmatic cu cele vechi, dar spre mai marea largire a orizon­tului.

 

Acest proces de continuu efort spre clarificare, spre definire tot mai precisa, si de cuprindere a unor sfere tot mai largi si tot mai adanci ale adevarului, antreneaza insa capacitatea de speculatie a mintii omenesti, si nu intotdeauna cu rezultate clare, sau care sa capete consensul decare a fost vorba mai sus. Cele care capata consensul Bisericii se inscriu dintr-odata in categoria cea mai apropiata de dogme. Nu le lipseste decat definirea solemna si formala.

 

Dar ce se intimpla cu cele care au un consens mai mult sau mai pu­tin relativ, sau nu-l au deloc, insa totusi nu pun in primejdie puritatea doctrinei si nu afecteaza negativ corpul de adevaruri existente?

 

Biserica a fost confruntata cu astfel de situatii. Ea a numit acest fel de invataturi fie teologumene, fie pareri teologice.

 

Se vede din chiar faptul ca nu exista un corp definit de dogme, si ca nu exista nici un corp adunat de adevaruri de credinta, ca ne aflam pe un teren propice libertatii de gandire. Ortodoxia n-a pretins niciodata ca stie absolut toate tainele, si ca teologii si credinciosii au raspunsuri pentru tot ceea ce ar dori sa stie. Ortodoxia are un corp esential si sufi­cient de adevaruri formulate prin Sinoade sau de consens, dar dincolo de acestea se intinde marele domeniu al libertatii, al speculatiei, al in­vestigatiei.

 

Ortodoxia ofera insa pentru aceasta cateva criterii de orientare, pen­tru ca doreste sa pastreze in conditiile mantuirii pe cei ce se avanta in efortul frumos, dar indraznet si riscant al investigatiei in domeniul de taina al adevarurilor, pe care numai Dumnezeu le are in intregime. Nu trebuie sa se inteleaga prin aceasta ca Ortodoxia constrange. Ea ingaduie cercetarea in toate directiile, dar pentru ca ceea ce se contureaza ca rezultat al cercetarii sa fie socotit util Bisericii si sa poata fi socotit o contributie reala la largirea intelegerii si cunoasterii, aceste rezultate trebuie sa se inscrie in urmatoarele criterii :

 

Sa aiba temei in Revelatie si, pe cat posibil, in scrierile acelor didascali tis oicoumenis, consensus Patrum: Sf. Vasile, Sf. Grigorie de Nazianz si Sf. Ioan Gura de Aur, din Rasarit , Fer. Ieronim, Fer. Augustin si Sf. Grigorie cel Mare, din Apus.

 

Sa realizeze un cat mai larg consens al Bisericii imprastiate.

 

In aceste conditii, astfel de definitii teologice capata numele de teologumene (adica ceea ce poate constitui obiect al teologiei). Un exemplu clasic de teologumena, in teologia ortodoxa, este dia tou Yiou, cu privire la purcederea Sfantului Duh. Alt exemplu este cel cu referire la situatia in vesnicie a paganilor sinceri care nu au auzit de Evanghelie, apoi timpul crearii ingerilor, crearea sufletului din al parintilor...

 

Asa cum despre Sinoadele Ecumenice se arata ca hotararile lor de­vin valide numai dupa receptia de catre Biserica, putem vorbi de o re­ceptie si in legatura cu teologumenele. Cu cat aceasta receptie este mai larga, cu atat teologumena se apropie mai mult de dogma, dar nu devine dogma decat prin proclamarea formala. Pana atunci teologii pot specula pe seama lor, iar credinciosii nu sunt tinuti sa le marturiseasca. Accep­tarea teologumenei e un act liber. Cine n-o accepta, n-o condamna, iar cine o discuta, o face cu respect. Receptia este deci un act liber al Bise­ricii, si ea nu trebuie fortata prin vreo alta institutie decat, cand este po­sibil, supusa unui Sinod Ecumenic.

 

Teologumena este o parte din viata Bisericii in dezvoltare vie. Daca Biserica asimileaza o teologumena, inseamna ca ea a fost genuin expre­sie a adevarului; daca n-o asimileaza, inseamna ca asistam la asa nu­mitul fenomen de respingere, firesc in timp. Tot asa cum, in timp, unele adevaruri au fost asimilate pana la calitatea de adevar asemanator cu dogma, cum e de pilda numarul celor Sapte Taine.

 

Teologumena are in viata Bisericii un rol pozitiv. Ea largeste campul cunoasterii, ofera solutii noi si perspective tot mai largi, dar in acelasi timp, ea se ofera libertatii de optiune. Ortodoxul se simte de aceea in­tr-un permanent climat de libertate spirituala. Dascalii Bisericii, numiti mai sus, au mare, autoritate, si se bucura de mare respect, si calitatea lor de indrumatori e neindoielnica, dar ei nu sunt infailibili si nu obliga.

 

Avem deci : dogma care e de autoritate divina, neschimbabila, adevarata, obligatorie pentru mantuire, definita formal; adevarul de credinta care e de autoritate divina, neschimbabil, obligatoriu pentru mantuire, dar nedefinit formal, teologumena care e cu baze in des­coperirea dumnezeiasca, dar e de autoritate patristica, probabila, neo­bligatorie pentru mantuire si nedefinita formal.

 

In afara de acestea, in teologia ortodoxa, mai exista si o a patra categorie de propozitiuni: teologice, care doresc sa constituie expresii ale adevarului, si anume parerile teologice.

 

Precizam ca ele intra in randul invataturilor pe care Biserica le per­mite si le incurajeaza in numele libertatii si al dorintei Bisericii de a in­vestiga si a-si largi orizontul cunoasterii. Parerea teologica trebuie sa se inscrie insa in anumite criterii, spre a raspunde bunei intentii si folosu­lui pe care il solicita Biserica de la ea. In masura in care ea are baze in descoperirea dumnezeiasca si capata tot mai mult consensul Bisericii, ea se apropie de teologumena si devine un bun quasi-comun al Bise­ricii. Daca insa e numai pe baze implicate in descoperirea divina, sau nici macar implicate, si fara acordul altor teologi, fara consens, ea ra-mane parere particulara. Atata vreme cat nu contrazice nici una din dog­mele Bisericii, ea ramane respectabila. Poate fi criticata si respinsa in numele libertatii pe care o au toti teologii. Daca insa nu numai ca nu are baze in descoperirea divina, dar o contrazice, inoveaza impotriva unor dogme definite, a unor adevaruri de credinta si impotriva con­sensului Bisericii, ea devine subiect al judecatii Bisericii, si trebuie respinsa ca erezie.

 

O parere teologica este spre exemplu sofia lui Sergiu Bulgakov. Teologii au luat in unanimitate atitudine impotriva ei, si discutiile sunt inca deschise.

 

Asupra unora dintre parerile teologice, consensul teologilor poate da un verdict definitiv. Biserica le poate insa supune si unui Sinod Ecumenic la nevoie, daca autorul persista, sau daca mai exista dubii asupra ortodoxiei sau eterodoxiei ei. Sergiu Bulgakov a spus mereu ca el nu intentioneaza sa invete ceva in afara de invatatura Bisericii, si ca nu se gandeste la un al patrulea ipostas al Sfintei Treimi, dar teologii au apreciat ca din teologia sa, acest lucru reiese cu claritate. Desigur situatia sa e oarecum la fel cu a lui Origen - teolog de mare autoritate, dar cu unele idei gresite. Ceea ce ii era insa permis lui Origen, intr-o epoca fara o doctrina definita, nu i se mai poate ingadui unui teolog modern. Bulgakov a ramas totusi in buna apreciere a Ortodoxiei, pentru teologia sa in general. Nu s-a declarat impotriva lui o sentinta panortodoxa de erezie, dar nu se acorda sofiei sale calitatea de parere teolo­gica. Ea iese din campul parerilor teologice care se presupun a nu con­trazice invatatura definita. Deci pot fi pareri noi, dar nu pareri impotriva a ceea ce e deja definit. Cu Sofia se pot intampla doua lucruri: sa fie formal respinsa ca erezie, sau sa fie riguros reinterpretata, daca e posibil, asa cum a declarat Bulgakov, fapt care l-a aparat pana in prezent de a fi declarat oficial eretic.

 

Fericitul Augustin a gasit o formula inspirata in ceea ce priveste adevarurile de credinta, formula care a devenit chiar formula incerca­rilor ecumeniste contemporane : in necesariis unitas, in dubiis libertas, in omnibus caritas.

 

In mod sigur, dogmele sunt necesaria. Dogmelor nu li se poate aplica niciodata iconomia, ci totdeauna acrivia. Cu privire la teologumene, pa­rerile sunt impartite, si cum ne aflam in campul libertatii teologice, pare­rile sunt permise. Autorii manualului romanesc de Teologie Dogmatica si Simbolica, in uz in Institutele teologice, apreciaza ca si teologumenele sunt necesaria. Teologii rusi mai recenti, intrucat le considera parte de adevar, avand autoritatea Sfintilor Parinti, avand continutul probabil si facand parte integranta din studiile teologice, le apropie si ei de necesaria. Teologul grec Trembelas, intrucat le considera ca necontrazicand descoperirea dumnezeiasca, si da drept exemplu purcederea Sfantului Duh "prin Fiul", le apropie tot de necesaria. Teologul bulgar Stefan Zankov le considera insa dubia. In aceasta privinta exista inca destul camp deschis in fata teologilor, spre a concura la cat mai avansate preciziuni. Daca din punct de vedere strict dogmatic, teologumenele nefiind defi­nite, si intrucat pot fi si respinse, pot fi incluse in dubia, insa din punct de vedere mai larg teologic, si dat fiind faptul ca se bucura de largul consens al Bisericii, si de autoritatea unor Sfinti Parinti, ele intra prin insusi acest consens in necesaria. Teoretic ele sunt deci dubia, dar prac­tic sunt necesaria. Sunt lucruri de care Biserica nu se poate lipsi si desi­gur in timp, le va apropia tot mai mult de dogme. In viata de toate zilele a Bisericii, Sfintii Parinti sunt des cercetati, apelul la ei e de mare circulatie si ei sunt o permanenta sursa de imbogatire a tezaurului de cunostinte si de patrundere in imparatia de taina a adevarurilor dumne­zeiesti. Ei se bucura de autoritatea pe care le-o confera sfintenia vietii, viata de rugaciune, asistenta Sfantului Duh.

 

In concluzie, am vrea sa accentuam doua lucruri:

Primul, ca Ortodoxia are un suficient corp doctrinar, clar formulat si purtand pecetea autoritatii Bisericii nedespartite si universale, unanim cunoscut, crezut si trait in viata de toate zilele. El constituie temelia casei, siguranta mantuirii si criteriul de orientare in viata si in gandire.

 

Al doilea, ca acest corp doctrinar nu epuizeaza misterul dumneze­iesc, care e inepuizabil si infinit. Ceea ce avem este suficient, dar nu static. Cum spune Sfantul Vasile cel Mare, exista un permanent progres in intelegerea chiar a dogmelor formulate, al caror continut este plin de lumini inepuizabile, si mai exista si in afara de aceasta inca sufi­cient camp deschis, spre adancire si largire a cunostintelor.

 

Contributia teologilor este solicitata in acest dublu sens : vertical si orizontal. Iar in ajutorul lor stau criterii precise, stabilite de consensul universal al Bisericii, care orienteaza cercetarea. In aceasta este reflec­tat insusi modul viu, dinamic al teologiei si vietii Bisericii Ortodoxe.

 

I.P.S. Antonie Plamadeala

19 Mai 2015

Vizualizari: 9751

Voteaza:

Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE