In care se va demonstra ca Pamantul poate sa fie plat, nu sferic

Cu trecere de vreme, Satana s-a mai iscusit în rele. Pe cine poate să-l întoarcă împotriva lui Dumnezeu, o face, rânjind bucuros; pe cine iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, îl învaţă şi el să iubească pe Dumnezeu, şi-l laudă, că bine face, - fară să priceapă unul ca acesta, că a căzut la laudă străină şi că în credinţa lui s-a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă.
Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el; trimite Dumnezeu vedenii, se arată şi el. Propovăduieşte Dumnezeu iubirea de oameni tară deosebiri şi margini, propovăduieşte şi el. Cu un cuvânt: contraface tot ce face Dumnezeu şi dă de râpă pe oameni cu mulţimea înşelăciunilor. S-a făcut de-o îndrăzneală nemaipomenită, încât şi lumina dumnezeiască o contraface, nu în înţelesul că s-ar putea apropia să strâmbe adevărata lumină, căci l-ar face scrum şi nu poate sta într-însa, ci năluceşte şi el o lumină, cu care amăgeşte pe cine poate şi pe cine vede că umblă cu îndrăzneală după daruri dumnezeieşti, înainte de dobândirea smereniei statornice. Aşa se preface în chip mincinos şi în înger al luminii şi în hristos mincinos şi înşeală pe mulţi, zicând: "Eu sunt hristos!" Şi te trimit să propovăduieşti şi să faci cutare şi cutare...
E vremea, mai ales în zilele noastre, de care ne-a prevenit Mântuitorul, zicând:

"Băgaţi de seamă, să nu fiţi amăgiţi; căci mulţi
vor veni în numele Meu, spunând: "Eu sunt Mesia şi ceasul e aproape". Nu vă luaţi după ei!"

De aceea e bine să lămurim, după putere, şi acest ucigaş vicleşug al nălucirilor, fiindcă de la o vreme încoace mulţi înşelaţi se ivesc şi multă tulburare fac printre oameni. Iată cum vine cursa aceasta:
Vicleanul are două feluri de momele, după iubirea omului, care înclină, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este şi o "ispită a mântuirii" în care au căzut mulţi înşelaţi, zicând că-s mântuiţi, când de fapt ei n-au săvârşit nici alergarea şi nici după lege n-au luptat. Este şi ispita sfinţeniei, este şi ispita misiunii sau a trimiterii de la "Dumnezeu", precum este şi ispita muceniciei. în toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, minţile înguste, care spun că nu mai au nimic de tăcut, decât să creadă şi să se socotească a fi şi ajuns sfinţenia, misiunea, mucenicia şi celelalte năluci ale minţii înşelate.
Au şi ei o osteneală: aceea de a ajunge la darurile mai presus de fire, înainte de vreme şi ispitind pe Dumnezeu.
Deci, nu-i de mirare că-i dă în robia înşelătorului de minte, ca să-i chinuiască.

Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziţi nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine. Având aceştia iubire fără minte pe care vor să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-i amăgească desăvârşit ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală, îi dă pe seama vicleanului să-i pedepsească. Astfel, când atârnă de la Dumnezeu o atare pedeapsă pentru oarecare, îl cercetează Satana luând chipul mincinos al lui Hristos, şi, grăindu-i cu mare blândeţe, îi trânteşte o laudă, cu care-l câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă1 şi cu chinuri ce duce la împărăţie, umblă după "plăceri duhovniceşti". Iată-l cu momeala pe gât. De-acu, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câştigată desăvârşit şi-i va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare să tacă, întememdu-se pe Scriptură.
Iată cum "puiul de drac" al iubirii de sine, facându-se bărbat şi ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă mintea bietului om, încât i se va părea păcatul virtute dumnezeiască.
Ba încă, omorând pe cei ce nu cred ca el, i se va părea că face slujbă lui "Dumnezeu" (dumnezeul care 1-a înşelat pe el).

Când stai de vorbă cu câte unul din aceştia, te uimeşte convingerea şi siguranţa lui, uneori şi legătura cu judecată a cuvintelor lui, şi nu poţi prinde repede că stai de vorbă cu un înşelat şi un sărit din minte. Asta, până nu-i afli prima spărtură a minţii, de la care apoi toate meşteşugirile vicleanului trebuie să-şi dea arama pe faţă. Trebuie să-i prinzi momeala pe care a înghiţit-o şi care, de cele mai adesea, e căderea la laude, cu care tatăl minciunii şi-a mângâiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amăgit de minte.
Şi nu e mare mirarea, căci zice un filosof: e destul să primeşti în minte o singură prejudecată, ca apoi să nu fie prăpăstenie, la care să nu ajungi în chipul cel mai logic cu putinţă. De aceea Biserica înşiră printre păcatele minţii şi prejudecăţile.