De ce evolutionismul teist este o erezie?

[LgMihail]

Pentru câte minuni cuprinde întru sine minunea lipsirii soarelui, ceia ce mai presus de fire
s-a făcut la Răstignirea Domnului, sau mai bine a zice, a întunecării soarelui.
„De vreme ce, când Domnul nostru S-a răstignit, amiază era de primăvară, adică de douăsprezece ceasuri ziua, şi douăsprezece ceasuri noaptea, după aşezământurile Sfinţilor Apostoli, şi după grăitorii pentru Pascalie. Şi fiindcă soarele nu de la sineşi s-a întunecat, precum Origen a socotit, ci luna, şi cu toate că a fost lună plină şi de patrusprezece zile, după dumnezeiasca Scriptură, viind sub soare şi împreună mergând, l-a întunecat pe el, precum dumnezeiescul Dionisie Areopagitul a şi văzut cu ochii săi împreună călătoria aceasta şi întunecarea, aflându-se în Heliopolis al Egiptului împreună cu Apolofan, şi învederat scrie pentru aceasta în trimiterea cea către Policarp. Acestea zic, aşa mai-nainte fiind cunoscute, vezi câte minuni au urmat şi câte legi ale firii s-au schimbat întru această lipsire mai presus de fire.
- Că după legile firii, în vreme când este lună plină, cu neputinţă este a călători soarele împreună cu luna, fiindcă atunci se află amândoi luminătorii după potrivire, adică, dacă soarele se află la amiazăzi cea deasupra pământului şi la cel despre vârf mijlociu semn al cerului ce se numeşte zenit, luna se află drept după potrivire la cel de sub pământ mijlociu semn al cerului ce se numeşte nadir. -
Şi altfel. Asemenea şi dacă soarele se află la apus, luna se află la răsărit. Însă la Răstignirea Domnului, legile acestea fireşti s-au schimbat şi s-au făcut împreună călătoria soarelui şi a lunii mai presus de fire şi preaslăvită.
- Că, luna a păşit înainte şi într-un minut a luat douăsprezece ceasuri întregi. Că în minutul acela întru care se cădea să se afle la semnul cel de sub pământ nadir, ea sa aflat la semnul cel mai deasupra pământului zenit fiindcă alergând cu nespusă şi mai neînţeleasă grăbnicie, pe dedesubt de mijlocul emisferei celei de sub pământ, până la cealaltă emisferă mai presus de pământ, a ajuns pe soare la mijlocul cerului, întru al şaselea ceas al zilei întru care S-a răstignit Domnul, şi aşa a călătorit împreună cu dânsul…
- …Şi amiazăzi cea luminată a Vinerii celei mari s-a făcut prea adânc miez de noapte. Şi cu urmare, întunecarea aceasta s-a făcut peste toată lumea şi peste tot locul… Pentru aceasta au zis cu glas împreună şi câte trei evangheliştii: «Şi întuneric se făcu preste tot pământul.»
- Că, luna după ce a acoperit tot discul soarelui, a urmat împreună cu dânsul către apus, acoperindu-l pe el trei ceasuri întregi, până la al nouălea ceas (ora 15 – 3) după cum dumnezeieştii evanghelişti zic: Matei, XXVII, 45, Marcu, XV, 33 şi Luca XXIII, 44. Adică, nu câte puţin puţin acoperindu-l pe el, sau descoperindu-l, precum urmează la lipsirile cele fireşti, ci întocmai tot pe dânsul acoperindu-l întru aceste trei ceasuri – 12-15. Care este mai presus de fire şi preaslăvit.
Că, după ce luna trei ceasuri a acoperit pe soare, iarăşi l-a descoperit, însă împotriva rânduielii celei fireşti. Căci când se face împreună călătorie firească şi întunecare a soarelui, partea adică cea dintâi a soarelui ce se va întuneca, aceia iarăşi întâi se luminează. Însă atunci partea adică cea întâi a soarelui ce s-a întunecat aceea pe urmă s-a luminat, şi iarăşi partea cea de pe urmă ce s-a întunecat aceea întâi s-a luminat. Pentru aceea scria către Policarp acest dumnezeiesc Dionisie pentru aceasta zicând: «Şi iarăşi nu dintru aceiaşi şi căderea şi curăţirea făcându-se, ci din cea împotrivă după potrivire.»
- Că, după ce luna a urmat împreună cu soarele către apus, acoperindu-l pe el trei ceasuri până la al nouălea ceas (3) din zi, nu i-a urmat mai mult, nici n-a apus împreună cu dânsul, nu: Ci, lăsându-l pe el acolo la locul cerului al ceasului al nouălea, ea s-a întors înapoi la răsărit. Şi până să treacă soarele depărtarea cerului a celor trei ceasuri, ce au rămas până să se săvârşească ziua şi să apuie, luna a grăbit şi cele nouă ceasuri le-a trecut în trei ceasuri, şi aşa când soarele s-a aflat la marginea apusului, luna s-a aflat după potrivire în cealaltă margine a răsăritului şi aşa s-au aşezat iarăşi amândoi luminătorii şi s-au arătat în rânduiala lor cea firească. Pentru care şi pentru aceasta scria lui Policarp, pasărea cerului Dionisie: «Şi iarăşi pe dânsa (adică pe lună) o vedem, de la al nouălea ceas (3) până seara la potrivirea soarelui stând cu preaslăvire. Adu-i aminte încă şi altceva lui (adică lui Apolofan) căci ştie că şi căderea aceasta de la răsărituri am văzut-o începându-se, şi până la marginea soarelui venind, apoi împotrivindu-se înapoi.»
Încât ca să semuim toate cele mai-nainte zise la Răstignirea Domnului, luna: 15 cincisprezece ceasuri a păşit înainte, adică a mers înainte din drumul cel firesc şi din locul său, 12 douăsprezece adică, până ce a venit din jos de semnul cerului de miazănoapte, şi a ajuns pe soare la semnul de miazăzi al acestuiaşi cer, şi 3 (trei) ceasuri întru care a urmat soarelui către apusuri, acoperindu-l pe el, şi 9 ceasuri această lună a mers înapoi, întorcându-se înapoi la răsărit. Şi de aici luna o noapte şi o zi a ei a făcut atunci în 42 (patruzeci şi două) de ceasuri întregi. Şase adică ceasuri, pe care le avea luate de la apusul ei cel firesc, până ce a venit la mijlocul emisferei celei de sub pământ, iar 24 (douăzecişipatru), păşind înainte, precum am zis, şi iarăşi întorcându-se înapoi, iar 12 (douăsprezece) ceasuri, mergând de la răsărituri până la celălalt apus al ei şi împlinind lungimea nopţii, după fireasca sa rânduială şi mişcare.
Văzut-ai frate, câte minuni cuprinde întru sineşi o singură minune a lipsirii soarelui, care s-a făcut în vremea Răstignirii Domnului? Slăveşte de aici pe Hristos Cel ce S-a răstignit, care deşi cu Trupul spânzurat pe Cruce, dar cu dumnezeirea era Atotputernic şi lucra nişte minuni ca acestea, după cum zice acest Dionisie; în Trimiterea către Policarp: «Atâtea sânt cele mai presus de fire ale vremii celei de atuncea şi lui singur Hristos Celui a toate pricinuitor putincioase, care fac mari şi preaslăvite ale cărora nu este număr.» Această minune mult minunată a lipsirii soarelui, cu de-amănuntul cercându-se a stătut de-ajuns a lui Dionisie, şi lui Apolofan, greci fiind să cunoască dumnezeirea lui Iisus Hristos. Că dumnezeiescul Dionisie aceasta privind-o mai-nainte a ghicit şi a zis: «Un Dumnezeu neştiut cu Trupul pătimeşte, pentru care totul s-a întunecat şi s-a clătit.» (Mihail Singhelul, în cuvântul de laudă cel către dânsul). Iar Apolofan cel ce a rămas grec, mai-nainte a ghicit şi el, şi i-a zis dumnezeiescului Dionisie: «Acestea o bunule Dionisie, sânt schimbări ale dumnezeieştilor lucruri.» Adică acestea sânt schimbări ale dumnezeieştilor lucruri, după Pahimer. Că se va schimba înşelăciunea întru adevăr, întunericul în lumină, moartea în viaţă, omul se va face Dumnezeu şi cele asemenea acestora. Lipsirea aceasta o arată şi din greci Flegon scriitorul de ani, în 13 al cronografilor. Şi din cei vechi dintru ai noştri, African în 5 al cronografilor. Şi Eusebiu Pamfil. Şi din cei de pe urmă dumnezeiescul Maxim Pahimerul, Ghenadie Scolarul, Nichifor Teotoche şi Corderie Iezuitul în cărţile cele de curând date la iveală în două volume ale Sfântului Dionisie. Însă nu aşa de limpede aceasta au spus-o.
Iar Domnului nostru Iisus Hristos, Celui ce prin o minune ca aceasta şi-a făcut cunoscută dumnezeirea Sa şi a încredinţat-o, fie-I slavă şi stăpânire în veci. Amin.” (Sf. Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut)