Harul

[cezar_ioan]

Uneori, re-intregirea ia forma unor imagini. Asa suntem noi, chiar si cu ochii inchisi tot in imagini ne deschidem... Plasmuiri, in tot cazul, plasmuiri care vindeca, totusi, duc spaimele toate, pentru totdeauna...

O bolta. Ca un fel de sapatura, cat un strat de om, in piatra nesfarsita, in munte...
Un scurt hol, obscur, obscur cu totul. Si dincolo de orice lege-a firii, intr-un intuneric deplin, vederea unui morman de carti. Jos, cu totul desarte, gunoi absolut cu miros de sange si adinca tradare. Sufletul cunoaste aceasta, suspina, deplange. Amar se caieste. O clipa. Cat veacul!...

O usa. Bolta din nou, bizantina. Arcada precum sprancenele mosilor, arcuite si grele...
Adinca ezitare. Coplesitoare frica. Si,
ca si cum ar pluti, sufletul e purtat in lumina unei camere
fara de pereti, fara margini,
o plasmuire doar a luminii.

Si dincolo de orice lege-a firii, in aceasta lumina, cu mult mai stralucitoare
aurul bland al unei carti masive, iradiind calmul si linistea toate.
Si alte carti, treptat, se dezvaluie alipite, vibrind potolit in acelasi aur al luminii nesfarsite.
Ramai si contempli: o biblioteca din lumina!
Si acum raman doar atat: sufletul omului si cartile de lumina aurie, potolita...

Suficient, pentru o viata de om, pentru totdeauna.
Si frica nu mai este. Nici suspin.
Cine poate descrie?...