Importanta RUGACIUNII

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Crestin_Simona

Revin cu intrbarea:Sa inteleg ca atunci cand vrajmasul nu mai are credit, ca sa te citez, nu mai intervine cascatul? Adica cand am scapat de ,,datorie" apare altceva?

Poate m-am exprimat prea in fuga... De fapt niciodata nu putem spune ca vrajmasul nu mai are "credit"... Doar ca, pentru "cascat", am reusit sa ne vaccinam. Adica, mai altfel vorbind, trecem la alt sistem monetar sau la... maruntis!... Din cate am inteles, cand vorbim de "cascat", exista undeva un rau foarte puternic ce are mare influenta asupra noastra. Acest rau nu vine direct de la vrajmas, ci de la munca pe care a depus-o el ca sa se ajunga acolo, prin intermediul altor suflete ratacite.
Daca am scapat de "cascat", dupa parerea mea este un semn foarte bun, mai ales daca reusim sa ne mentinem definitiv astfel. Imi amintesc de sora Dorina Stoica, pe cand facea parte din grupul de rugaciune de pe forum, cum imi spunea ca trece prin niste momente groaznice, astfel incat aproape ca nu reusea sa duca la capat o catisma, din cauza cascatului. Dupa ce se ridica, nu mai simtea acea greutate sau oboseala. "Depasirea" acestei faze si ramanerea pe acelasi nivel (din pacate, un loc castigat, nu este chiar ca o diploma obtinuta, ci trebuie o permananta lupta, pentru a nu pierde acest privilegiu in alte "batalii"), este un prim pas catre "ceva". E ca si cum ai merge intr-o directie, prin ciulini, prin hartoape, prin bolovanis, si... vreme urata. Nu ai nici o tragere de inima si este foarte obositor. O asemenea rugaciune este o corvoada, un canon, nu o pravila, si nu stii cum sa faci sa scapi mai repede sau eventual sa n-o mai faci. Ba parca ai da orice sa faca altul in locul tau!... Dar cand dintr-o data apare soarele, apare poteca si mai apare si "o bicicleta", parca abia astepti sa faci un pic de "sport", mai ales ca din ce in ce, peisajul este mai frumos, ba chiar esti "rasplatit" cu anumite "daruri" pe care le gasesti pe drum... Stiu, pare ca un antrenament pentru performanta, dar de fapt e vorba de placera de a descoperi "bucurii".
Deci, intr-adevar, de "datorie" nu scapam decat partial, si intotdeauna va aparea "altceva". Dar NU peste puterile noastre, fiindca Dumnezeu nu ne cere sa platim pentru ceea ce nu constientizam si nici nu ne cere mai mult decat putem duce. Problema este ca omul "se preface" ca nu-si da seama... E un mod de a-si fura caciula, fiindca chiar daca el o face pe naivul, Ingerul Pazitor nu doarme niciodata si il pune la curent cu ce-i bine si ce nu-i in voia lui Dumnezeu.
Viata fara buna-chibzuinta, e un miraj. Suntem inconjurati de atatea "greseli marunte", pe care pe de o parte le facem, iar pe de alta, le vanam la ceilalti, incat nici nu realizam cum ne facem vinovati de pacate mari si grave. Imi vine acum in minte o caricatura in care era prezentat un om care aduna cu multa satisfactie maruntisul cazut din buzunarele altora, in timp ce, din buzunarul lui de la spate ii cadeau bancnote mari!! Sau acea vedenie a unui monah induhovnicit cand "l-a vazut" pe unul dintre cei care se spovedeau la el, cum se ostenea sa umple cu galetile un butoi cu apa, care era spart, si care tot gol ramanea de fiecare data!
In zadar vorbim, in zadar ne ostenim, daca in inima nu avem acea picatura de har pe care bunul Dumnezeu sa se indure sa o puna acolo, chiar daca nu meritam. Dar se intampla un lucru foarte ciudat: desi El se indura de fiecare dintre noi si ne strecoara regulat acea picatura, noi ori ne prefacem ca nu observam si nici nu ne gandim sa mai si multumim pentru asta, ca sa nu mai spun ca nu facem nici un pic de efort real, pentru a o pastra acolo, sau chiar pentru a o inmulti cu alta ocazie cand Dumnezeu va reveni cu alta picatura!... Asa e omul. Mereu vrea, mereu cere, mereu carteste, mereu e de alta parere decat Dumnezeu!...