Parabolele lui Iisus

[cezar_ioan]

În prealabil postat de leonte

Eu am gasit la apostol taman pe dos. Daca dragoste nu am, nimic nu sunt. Daca dragoste nu am nimic nu-mi foloseste. Daca dragoste nu am, facutu-m-am arama rasunatoare si chimval rasunator.... Dragostea niciodata nu cade.

Aşadar, leonte frate, iacă ce cred că zice nouă Apostolul:
Degeaba este vouă credinţa (bun lucru, altminteri; BUN ÎNCEPUT), dacă nu ţintiţi dragostea şi rătăcit-aţi drumul când tocmai pornirăţi pe el! Încotro, fraţii mei?
Geaba mişcă izvorul, dacă rătăceşte delta.
Geaba treaba, dacă nu nimerişi folosul.
La ce bun te-ai canonit, dacă nu ai izbândit?

Ţineţi drumul drept, început bine, într-adevăr, ţineţi aşadar până la capăt! Păstraţi credinţa şi nădejdea, până la sfârşit, adică până rodeşte (din stăruinţa voastră în ele, sub har) Dragostea! (fireşte, se subînţelege că şi mai departe...) Altminteri toată treaba a fost în van. Ba, încă, spre osândă, vai...

Aşadar, e musai ca credinţa şi nădejdea să se împlinească în/prin dragoste, iar noi să tânjim după acest rod, fără de care, ştim bine, mlădiţa se taie şi se aruncă-n foc. Degeaba proorociri, geaba vindecări, geaba morţi sculaţi din mormânturi... Vanitate si nimic mai mult. Deci, fără cununa (MUCENICEASCĂ!, aşadar necruţare de sine/golire/chenoza) a dragostei, omul nu poate spera că va fi mântuit. Iar un prim exerciţiu al dragostei, oricînd la îndemâna creştinului, este milostenia cu toate formele ei cunoscute şi practicate îndeobşte. (Tocmai de aceea eu apreciez foarte mult apelul constant, caracteristică a oricărei predici a Patriarhului nostru, către milostenie. Rugăciunea, postul şi milostenia sunt îndemnurile care se împletesc mereu în cuvântul Patriarhului către credincioşi.)

Apostolul cheamă pe credincioşi ca să nu se îmbete cu apă rece, să nu gazduiască la sân şarpele mulţumirii de sine!
Le reaminteşte SCOPUL, ŢINTA, STAREA FINALĂ, cea care, singura dă măsura deplină a omului şi a vredniciei lui.
Reaminteşte că, fără doar şi poate, credinţa şi nădejdea sunt condiţii necesare, însă nicidecum suficiente pentru mântuire. Taie suficienţa de sine a celor care se vădeau necredincioşi în Hristos, de fapt. Întrucât nu aveau şi cei din vechime credinţă şi nădejde? Aveau, dar nu erau milostivi şi iertători. Ştim bine cum i-a mustrat Hristos! El, Domnul Dragostei, Cel Care S-a jertfit pe Sine, cerînd iertarea celor care nu ştiau ce fac....

Aşa cu credincioşii: cu toţii se bat în piept că au credinţă DAR iată, imediat ce se întâlnesc, mândri foc de credinţa lor, dovedesc cât de departe sunt de împlinire, care-i dragostea. Fruct târziu, semn al deplinătăţii, al sfinţeniei. Al lepădării de toată răutatea, semn al celui care Il urmează cu adevărat pe Hristos.

În concluzie: Sfântul urmează Apostolul. Cum altfel? Biserica e Una.
Numai că Apostolul subliniază RODUL final, iar Sfântul precizează care e ÎNCEPUTUL BUN pentru a obţine, prin nevoinţă şi har, rodul.
Că nu ajungi la rodul dragostei pe altă cale, cum le place unora să creadă, hocus-pocus m-am trezit că-s iubitor...
Ci doar pe calea strâmtă, rânduită nouă de Dumnezeu, Slavă Lui în vecii vecilor. AMIN+