Fiecare iubeste altfel pe Dumnezeu, iar credinta este o lupta zilnica

[Yasmina]

În prealabil postat de cezar_ioan

Din câte cunosc, creştinii care îşi văd de cele creştineşti nu trăiesc un zbucium permanent.
E drept că sunt şi perioade de zbucium în viaţa fiecărui om creştin, mulţi au făcut referire la ele, însă de obicei viaţa omului credincios în Dumnezeu este mai calmă, mai liniştită, mai tihnită şi echilibrată, acestea toate ca rod al credinţei, al rugăciunii şi postului, al împărtăşirii cu Sfintele Taine (includ aici şi Spovedania, Maslul).

Deşi unii dintre creştini trec prin experienţe grele de viaţă (acasă, la seriviciu, cu sănătatea etc.), se disting de alţi oameni tocmai prin liniştea aparte pe care o au în suflet. Ea vine deseori spontan şi trăieşte durabil, după mărturisirea unor păcate grele sau după o miluinţă bineplăcută Domnului, numai de El ştiut fiind acest lucru...

Nu ştiu de ce vorbeşti adeseori despre zbucium. Dacă însă trăieşti des aceasta, eu îţi împărtăşesc opinia mea, o simplă ipoteză personală pe care te rog să o citeşti fără supărare: ceva nu e în regulă undeva în învăţătura de credinţă sau în practica rugăciunii şi ale celorlalte ale vieţii creştine (slujbe, miluinţă după puteri cu toată căldura şi compasiunea şi simţământul nevredniciei proprii, posturile, spovedania).

Îmi faci impresia că tu vrei să primeşti un dar fără să faci ce se potriveşte pentru aceasta.
Gândeşte-te: când vrei să vină liftul, oare nu apeşi pe buton? Aştepţi să vină singur ca şi cum ar şti că tu îl aştepţi, precum aştepţi poştaşul?...:)
Apasă şi tu pe butonul corect (adică pe acela al vieţii de credinţă) şi vei primi cu siguranţă linişte, bucurie, pace de la Dumnezeu. Sau mai corect, nu mai refuza ceea ce oricum îţi vine: harul Domnului, pe care unii cred că îl obţinem doar prin eforturi de tip sportiv şi masochist, iar eu cred că îl primim neîncetat prin însăşi practicarea credinţei la nivel sufletesc şi acţional, în purtări însă îl desconsiderăm prin aceea că ne ţinem cu mintea şi cu inima la pohte şi pohticele străine de Dumnezeu, sustrăgîndu-ne astfel singuri de la bucurie şi pace. În toate cele ale slujbelor şi practicilor creştine lucrează harul, nu e nevoie de nimic spectaculos în plus.

Bucuria şi pacea creştinului vin măcar în unele momente, măcar de o sărbatoare sau la o vecernie, măcar la o discuţie cu un frate sau o soră de credinţă etc. Măcar când citeşti Scriptura sau când murmuri un cântecel. Măcar după lacrimile unei rugăciuni, când chemi sau când de-a dreptul strigi pe Domnul!
Toţi cei care au rămas credincioşi în Hristos şi se arată deschişi către alţii întru credinţă, au experiat în viaţa lor, periodic măcar dacă permanent nu se prea poate, bucuriile credinţei.
Acestea nu sunt basme, sunt experienţe personale ale multor oameni, cărora mă alătur şi eu să mărturisesc. Bun este Domnul! De nespus. Bun, dulce, puternic, milostiv foarte!

Crede aceasta şi pune-te pe treabă, uşurel şi smerit şi cu inima şi mintea larg deschise, ori măcar întredeschise cât să intre un firicel de lumină şi sunt sigur că va veni o zi când vei spune întru Hristos: Adevărat! Adevărat a înviat!

Apropie-te de oameni credincioşi, intră în relaţie concretă cu ei, cu oameni vii în carne şi oase, şi fă ce fac aceia! Vei dobândi şi tu darul de care ei se bucură deja.

Subscriu spuselor Annytei,foarte bun comentariu(mai ca l-as pune la comentariul zilei,dar m-am lecuit ...)