GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae

Duminica a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei)

Este important să stăruim puţin asupra modului în care se stârnesc patimile în noi, pentru că aceasta ne va indica şi modul cum să ne opunem stârnirii lor. Precizăm că modul stârnirii este în esenţă acelaşi cu modul zămislirii patimilor. Atâta doar că zămislirea e mai grea decât stârnirea, neexistând încă patima în noi ca o fiară adormită ce are doar să se trezească. Dar un material inflamabil se găseşte în noi încă înainte de orice patimă, constituit din afecte, şi aceasta ajută într-o oarecare măsură la zămislirea patimii, aşa cum ajută patima deja existentă la stârnirea ei.

Cine nu a experiat că patima se stârneşte uneori atunci când ne aflăm în cursul îndeplinirii unei hotărâri bune, sau după ce am terminat executarea ei1, sau atunci când ne aflăm într-o stare de meditaţie sau de odihnă sufletească în care nu se pune problema de a lua vreo hotărâre! În toate cazurile patima se stârneşte ca o rezistenţă şi revoltă a tendinţelor neluate în seamă. În aceste cazuri şi în altele, patimile îşi au în noi nişte antecedente2.

Se pune deci întrebarea: cum se stârneşte patima în toate aceste cazuri?

În toate scrierile duhovniceşti ortodoxe se repetă, ca mod al stârnirii patimilor în orice împrejurare, schema următoare: Satana aruncă în mintea noastră un gând de păcat, aşa-zisul atac, pe care credem că putem să-l traducem şi prin momeală. El este prima răsărire a gândului simplu că am putea săvârşi cutare faptă păcătoasă, înfăţişându-se în faţa minţii ca o simplă posibilitate. El încă nu e un păcat, pentru că noi încă n-am luat faţă de el nici o atitudine. E parcă în afară de noi, nu l-am produs noi şi nu are încă decât un caracter teoretic, de eventualitate neserioasă, care parcă nici nu ne priveşte serios pe noi, care suntem preocupaţi cu toată fiinţa de altceva. Nu ştim cum a apărut, parcă cineva s-a jucat aruncându-ne pe marginea drumului, pe care se desfăşoară preocuparea cugetului nostru, această floare fără nici un interes, ca să o privim o clipă şi să trecem mai departe. Are prin urmare toate caracteristicile unui gând aruncat de altcineva, şi de aceea Sfinţii Părinţi îl atribuie Satanei. El e gândul simplu al unei eventuale fapte păcătoase, nezugrăvindu-ne încă nici o imagine concretă a acelei fapte şi a împrejurărilor în care s-ar putea săvârşi3. Sunt şi cazuri însă când se stârneşte dintr-odată ca un foc ce ne aprinde imediat.

Când se stârneşte însă numai ca un gând neînfocat, de la acest atac până la fapta păcătoasă sunt mai multe trepte. Isihie Sinaitul numără patru: atacul, însoţirea, consimţirea, fapta sensibilă4. Sfântul Ioan Damaschin numără şapte trepte: atacul, însoţirea, patima, lupta, robirea, consimţirea, făptuirea5. Momentul decisiv e acela în care ia atitudine cugetarea noastră. Dacă am alungat gândul din prima clipă, am scăpat. Dacă însă începem să medităm asupra lui, să ne îndulcim în gând cu perspectivele păcatului, s-a produs „însoţirea, amestecarea gândurilor noastre cu gândurile dracilor vicleni“6. Acum ne-am lipit de gândul rău, ni l-am însuşit, nu mai stă în noi străin. Prin aceasta am intrat în zona păcatului şi anevoie mai putem opri desfăşurarea până la capăt a acestui proces odată declanşat. Urmează apoi consimţirea la faptă, sau planul compus al gândurilor noastre şi al gândurilor Satanei pentru realizarea faptei7. Abia acum gândul simplu se concretizează în imagini8. După Sfântul Ioan Damaschin, prin însoţirea gândurilor noastre cu acel gând se produce, ca a doua fază, patima lăuntrică.

Momeala nu este încă păcat9, pentru că nu depinde de noi10 ca să se producă, şi de ea nu e ferit nici un om.

Dar să vedem mai de aproape ce este acest gând simplu al păcatului, ce apare fără imagini în mintea sau în inima noastră?

Mai întâi, pe ce cale vine el de la diavolul? Vine direct sau prin ceva tot din noi? Sfântul Marcu Ascetul, care repetă în scrierea Despre Botez că e aruncat în noi de Satana, spune în cap. 140 al Legii duhovniceşti că e „o mişcare fără imagini a inimii“, iar în cap. 179, că, prin ea, „poftele cheamă mintea la vreo patimă“ (Filoc. rom. I, p. 243; p. 246).

Pe de altă parte, Diadoh al Foticeii spune că de la Botez Satana nu se mai află în adâncul sufletului, adică în minte, ci în „simţurile trupului“, „lucrând prin natura uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul“11. „El călăreşte acum pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin mustul lui să rostogolească mintea pe lunecuşul plăcerilor“12, „învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceaţa poftelor iraţionale“13 sau, cum zice Ioan Scărarul, „diavolul stă în stomac şi împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar fi înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot Nilul“14.

De aici urmează că Satana ne trimite momeala prin mijlocirea poftelor trupeşti, stârnind mişcarea vreunei pofte ce dormitează în subconştient15. „Mintea noastră, având o simţire foarte fină, îşi însuşeşte lucrarea gândurilor şoptite ei de duhurile rele oarecum prin trup“ (Diadoh al Foticeii, Filoc. rom. I, p. 380).

Momeala e, aşadar, prima apariţie în conştiinţă a unei dorinţe rele. La început ea n-are vehemenţă şi se prezintă sub forma unui gând simplu. Mai bine zis, conştiinţa ia act de ea încă de la prima trezire, şi această primă lucrare a ei în conştiinţă se face sub forma unui gând. Numai dacă nu e înăbuşită prin reacţia noastră hotărâtă, această mişcare câştigă intensitate, încât cu greu îi mai putem rezista.

De obicei această primă trezire a unei pofte - prima apariţie a momelii în conştiinţă - e prilejuită de privirea unor lucruri externe16. Împrejurarea aceasta a putut da naştere ideii că Satana se află cuibărit în înfăţişarea unui lucru şi trimite direct un gând de păcat în cugetul nostru, fără să se folosească de trezirea unei pofte subconştiente, ca mijloc. Cu toate acestea, nu este exclus şi în aceste cazuri ca tot pofta din noi să se fi trezit înainte la privirea lucrului extern şi abia ea să fi plasat în acel lucru impresia care socoteşte că îi stimulează pofta. Venirea momelii în cele mai multe cazuri pe calea aceasta a făcut pe Părinţi să recomande închiderea simţurilor în vremuri de năvală a ispitelor.