Combaterea evolutionismului, in 29 de puncte

[MariS_]

Pentru Bastet
Incerc sa ma fac mai bine inteles.
Am propus punctul de vedere al jertfei nu ca optiune individuala,
ci ca pe un principiu al vietii. Nu iarba se jertfeste, ci e jertfita,
nu antilopa se jertfeste, ci e jertfita, doar omul se poate jertfi
pentru ca e nevoie de liber arbitru in actul jertfirii. Macelarul nu
"ajuta" oaia sa se jertfeasca, nici leul antilopa.
Deci problema e ce principii punem la baza vietii. Punem principiul
reproducere-supravietuire? OK. Dar ce facem cu sensul sau sensurile
de care ati amintit: "Curiozitate-cunoaștere-creație ar fi una, mai avem conștiință-rațiune-moralitate, altruism, umanitate, interrelaționare/comunicare."?
Prin ce justificam aceste sensuri? Ar trebui sa existe un principiu
sau macar un pui de principiu care sa justifice posibilitatea aparitiei
lor in mintea mea. Altfel sunt suspendate in "aer" chiar mai mult
decat ceea ce crede credinciosul, pentru ca acesta pune macar un
principiu la baza. Ca acest principiu e contestat, e alta problema...
Deci intrebarea e: ce principiu pui la baza vietii, care sa-ti permita
sa extragi un sens "valabil" si nu "suspendat" in nimic?
Dupa cum spunea un ganditor: pe termen lung cu totii suntem morti.
Ii continui logica lui: pe termen lung nu rezista nici o valoare, pe
termen lung nu rezista nici un sens, pe termen lung totul e absurd!

În prealabil postat de MariS_

pe termen lung totul e absurd!

Si Dzeu iti rezolva problema?

[Bastet]

În prealabil postat de MariS_

Pentru Bastet
Incerc sa ma fac mai bine inteles.
Am propus punctul de vedere al jertfei nu ca optiune individuala,
ci ca pe un principiu al vietii. Nu iarba se jertfeste, ci e jertfita,
nu antilopa se jertfeste, ci e jertfita, doar omul se poate jertfi
pentru ca e nevoie de liber arbitru in actul jertfirii. Macelarul nu
"ajuta" oaia sa se jertfeasca, nici leul antilopa.

Brrr... păi și mie mi se pare macabră jertfa ca „un principiu al vieții”, la care vii cu precizarea că omul este singurul capabil de jertfă voluntară.

„Jertfe” voluntare fac, se cheamă altruism, însă țin de mărunțișurile vieții de zi cu zi.

Voi explica mai jos exact ce vreau să zic.

Deci problema e ce principii punem la baza vietii. Punem principiul
reproducere-supravietuire? OK. Dar ce facem cu sensul sau sensurile
de care ati amintit: "Curiozitate-cunoaștere-creație ar fi una, mai avem conștiință-rațiune-moralitate, altruism, umanitate, interrelaționare/comunicare."?
Prin ce justificam aceste sensuri? Ar trebui sa existe un principiu
sau macar un pui de principiu care sa justifice posibilitatea aparitiei
lor in mintea mea. Altfel sunt suspendate in "aer" chiar mai mult
decat ceea ce crede credinciosul, pentru ca acesta pune macar un
principiu la baza. Ca acest principiu e contestat, e alta problema...
Deci intrebarea e: ce principiu pui la baza vietii, care sa-ti permita
sa extragi un sens "valabil" si nu "suspendat" in nimic?

Sensurile – sau valorile – pe care le-am amintit au nevoie pentru tine de o altă „justificare”, din cîte înțeleg. Zici că par suspendate în aer, fără vreun piedestal pe care să se fi cățărat în prealabil. Există un cuvînt care mi-a devenit definitoriu în gîndire: „depinde”.

Depinde cum privești lucrurile, depinde ce referențial îți alegi, depinde, pînă la urmă, ce vrei să auzi și ce vrei să crezi; cîteva variante (numerotarea nu are alt „sens” decît cel orientativ):

I. Condiția umană, în ansamblul ei, e o mare amăgire, un drog pe care-l inhalăm cu toții ca să ne consolăm, să ne ascundem nimicnicia și neimportața în spatele fațadelor ipocrite de „aici”, „acum” și de „eu”. Dacă nu avem individualitate, ne-o definim, ne-o inventăm singuri, pompăm într-un „ego” virtual o grămadă de titluri și de valori, precum personalitate, înclinații, moralitate, inventivitate și alte asemenea minciuni, pînă cînd, îmbătați de parfumul degajat, ajungem să le credem și să ni le însușim. De fapt, bruta aceasta evoluată, acest animal îmbrăcat, omul, este prea laș ca să-și admită nemernicia, ura care-i mustește în toți porii, bestialitatea animalică – iar toate aceste „trăsături” nu-s la rîndul lor decît niște măști interioare pe care și le-a inventat inconștient pentru a nu fi obligat să contemple eoni după eoni nimicinicia propriei ființe despuiate și luciul sec și plat al propriului să vid mintal.

II. Omul este o creatură sublimă, înzestrată cu o minte fabuloasă, care îi permite să realizeze aproape orice. Dacă în momentul de față omenirea visează să realizeze un lucru pe care tehnologic nu îl poate încă obține, este numai o problemă de timp. Istoria a dovedit în numeroase rînduri cum ambiția umană depășește obstacole dezolante și își urmărește țelurile și visurile cu o determinare bătută în piatră. Imaginația omului nu cunoaște granițe și tot ceea ce îl ține pe moment în loc este un secol nepotrivit. Viața a culminat cu apariția omului, singura ființă capabilă să își dea un sens și să își fixeze un ideal. Idealul e mereu același – desăvîrșirea – dar de fiecare dată îl împingem din ce în ce mai sus, iar acesta este un drum fără sfîrșit.

III. Viața nu are nimic sacru, este o luptă acerbă de care-pe-care, iar ce e cel mai trist e că nu poate exista niciodată un învingător. Pînă la urmă pierdem cu toții, pentru că întotdeauna va exista un pește mai mare care să ne înghită și pe noi. Așa că, dacă tot sîntem aici, să încercăm să ne descurcăm în jungla existenței cît mai bine și, din moment ce nu există moralitate și valori, ci doar supraviețuire, datoria noastră logică este de a ne aservi tot ceea ce ne este inferior, fără a ne culpabiliza pe noi înșine pentru incapacitatea altora de a face față provocărilor vieții.

IV. Omul a încercat, din cele mai vechi timpuri, să își răspundă unor întrebări esențiale. Cine este, ce caută pe lumea asta, ce sens are totul. Deși sînt niște întrebări elementare, pe care și le formulează fiecare dintre noi imediat ce am deprins chichițele limbajului, nu s-a găsit un răspuns satisfăcător, cu atît mai puțin final. Totuși, eu înclin să cred:

IV. 1. că, de fapt, în prostia lui, omul nu și-a dat seama cît de mult se minte singur, crezînd că va găsi un sens în tot acest univers haotic și potrivnic vieții. Universul nu ne iubește și nu ne-a creat. Ne-a tolerat doar prezența pe o planetă dintr-o galaxie cu sute de milioane de alte planete, biată galaxie printre sutele de miliarde de alte galaxii ale sale. De fapt, nici măcar de „toleranță” nu poate fi vorba. Universul probabil că habar nu are că noi existăm și, dacă știe cumva de noi, nici nu dă doi bani pe mișelia noastră ordinară. Trăim într-o minciună perpetuă și ne reproducem inutil, condamnîndu-ne copiii la a fi părtași aceleiași minciuni, sperînd în îngîmfarea noastră stupidă că se va putea răspunde vreodată acestor întrebări. Este inutil și contrar logicii să perpetuezi existența întru iluzie. Universului nu-i pasă de grăuntele de nisip numit omenire, iar dumnezeu e invenția minților slabe. Nu există nici un sens în nimic, iar a căuta sens într-o minciună care camuflează nimicul este o aberație. Viața nu merită să fie trăită.

IV. 2. că, de fapt, omul nu îi este îndeajuns de recunoscător lui Dumnezeu. În îngîmfarea noastră, i-am întors spatele creatorului nostru, fără de care nu mai puteam nici măcar să gîndim aceste lucruri și să ne punem aceste întrebări. Este o ipocrizie să avem pretenția de a îi cere „dovezi” și „semne” cînd, de fapt, în bunătatea lui nemărginită, după ce ne-a creat (iar noi, drept mulțumire, i-am încălcat singura rugăminte), și-a trimis propriul fiu pe pămînt, în formă omenească, și l-a lăsat să se jertfească întru mîntuirea noastră, a tuturor, arătîndu-ne cum putem să ne desfășurăm viața pentru a ne întoarce la el, întru viața veșnică. Îi sîntem pentru totdeauna datori și trebuie să îl acceptăm cu umilință și smerenie în viețile noastre, căci fără dumnezeu omul nu ar avea nici un sens și nici un reper în această existență derutantă.

IV. 3. că, de fapt, nu este nici un sens în noi înșine sau în lumea care ne înconjoară, cu atît mai puțin în univers, și că a încerca să-ți explici aceste lucruri sau să le dai un sens este un act steril. Omul își poate crea propriile sensuri și rațiuni dacă este nevoie, iar dacă se simte mai bine căutînd justificări unor lucruri aleatoare, își pierde timpul de pomană. Chiar dacă ar fi vreun sens în ceva, e imposibil să îl aflăm, așa că singura soluție, din moment ce sîntem aici, e să acceptăm această situație bizară și această existență și, în ciuda aparentei lipse de sens, să încercăm să facem ceva bun cu viața și cu capacitățile noastre.

...Și tot așa. Mai puteam să continuu, dar voiam să arăt doar cîteva variante de gîndire.

Tu ce vrei să crezi? :)

Cît despre mine, cred că sînt prea multe lucruri de făcut și de aflat într-o viață atît de scurtă încît să mă complic cu croșetarea unei ideologii care să-mi camufleze originile și fundamentul existenței. Mai mult, ce îmi confecționez cu plăcere sînt sensurile și țintele pe care le urmăresc. Și dacă mă voi trezi la un moment dat într-o altă existență, probabil că îmi voi blestema tendințele raționaliste și existențialiste care m-au făcut să ignor soluția foarte la îndemînă de a-mi încropi o „listă de dorințe” pentru o virtuală reîncarnare.

Dupa cum spunea un ganditor: pe termen lung cu totii suntem morti.
Ii continui logica lui: pe termen lung nu rezista nici o valoare, pe
termen lung nu rezista nici un sens, pe termen lung totul e absurd!

Și Cioran și-a petrecut mai bine de 60 de ani din viață bălăcărindu-l pe dumnezeu, înjurînd condiția umană, ridiculizînd valorile umanității, negînd totul, oscilînd între furie demiurgică malițioasă și apatie bolnăvicioasă, uneori scîrbit, alteori sarcastic, mereu pesimist, de multe ori nihilist, de multe ori sceptic.

De-a lungul deceniilor, probabil că s-au sinucis foarte mulți dintre cei care i-au citit cărțile. Totuși, Cioran a trăit bine-mersi 84 de ani și a murit de bătrînețe. Dacă există într-adevăr „viață-după-moarte”, am certitudinea că privind înapoi Cioran nu a putut să zică decît „Ha!”.

[MariS_]

Pentru Bastet.
Mi-au placut toate raspunsurile. Nu-mi trebuie mai multe, dar
da-mi voie sa le despart in doua findca au origini diferite.
Primul grup:

I. Condiția umană, în ansamblul ei, e o mare amăgire, un drog pe care-l inhalăm cu toții ca să ne consolăm, să ne ascundem nimicnicia și neimportața în spatele fațadelor ipocrite de „aici”, „acum” și de „eu”. Dacă nu avem individualitate, ne-o definim, ne-o inventăm singuri, pompăm într-un „ego” virtual o grămadă de titluri și de valori, precum personalitate, înclinații, moralitate, inventivitate și alte asemenea minciuni, pînă cînd, îmbătați de parfumul degajat, ajungem să le credem și să ni le însușim. De fapt, bruta aceasta evoluată, acest animal îmbrăcat, omul, este prea laș ca să-și admită nemernicia, ura care-i mustește în toți porii, bestialitatea animalică – iar toate aceste „trăsături” nu-s la rîndul lor decît niște măști interioare pe care și le-a inventat inconștient pentru a nu fi obligat să contemple eoni după eoni nimicinicia propriei ființe despuiate și luciul sec și plat al propriului să vid mintal.

III. Viața nu are nimic sacru, este o luptă acerbă de care-pe-care, iar ce e cel mai trist e că nu poate exista niciodată un învingător. Pînă la urmă pierdem cu toții, pentru că întotdeauna va exista un pește mai mare care să ne înghită și pe noi. Așa că, dacă tot sîntem aici, să încercăm să ne descurcăm în jungla existenței cît mai bine și, din moment ce nu există moralitate și valori, ci doar supraviețuire, datoria noastră logică este de a ne aservi tot ceea ce ne este inferior, fără a ne culpabiliza pe noi înșine pentru incapacitatea altora de a face față provocărilor vieții.

IV. Omul a încercat, din cele mai vechi timpuri, să își răspundă unor întrebări esențiale. Cine este, ce caută pe lumea asta, ce sens are totul. Deși sînt niște întrebări elementare, pe care și le formulează fiecare dintre noi imediat ce am deprins chichițele limbajului, nu s-a găsit un răspuns satisfăcător, cu atît mai puțin final. Totuși, eu înclin să cred:

IV. 1. că, de fapt, în prostia lui, omul nu și-a dat seama cît de mult se minte singur, crezînd că va găsi un sens în tot acest univers haotic și potrivnic vieții. Universul nu ne iubește și nu ne-a creat. Ne-a tolerat doar prezența pe o planetă dintr-o galaxie cu sute de milioane de alte planete, biată galaxie printre sutele de miliarde de alte galaxii ale sale. De fapt, nici măcar de „toleranță” nu poate fi vorba. Universul probabil că habar nu are că noi existăm și, dacă știe cumva de noi, nici nu dă doi bani pe mișelia noastră ordinară. Trăim într-o minciună perpetuă și ne reproducem inutil, condamnîndu-ne copiii la a fi părtași aceleiași minciuni, sperînd în îngîmfarea noastră stupidă că se va putea răspunde vreodată acestor întrebări. Este inutil și contrar logicii să perpetuezi existența întru iluzie. Universului nu-i pasă de grăuntele de nisip numit omenire, iar dumnezeu e invenția minților slabe. Nu există nici un sens în nimic, iar a căuta sens într-o minciună care camuflează nimicul este o aberație. Viața nu merită să fie trăită.

IV. 3. că, de fapt, nu este nici un sens în noi înșine sau în lumea care ne înconjoară, cu atît mai puțin în univers, și că a încerca să-ți explici aceste lucruri sau să le dai un sens este un act steril. Omul își poate crea propriile sensuri și rațiuni dacă este nevoie, iar dacă se simte mai bine căutînd justificări unor lucruri aleatoare, își pierde timpul de pomană. Chiar dacă ar fi vreun sens în ceva, e imposibil să îl aflăm, așa că singura soluție, din moment ce sîntem aici, e să acceptăm această situație bizară și această existență și, în ciuda aparentei lipse de sens, să încercăm să facem ceva bun cu viața și cu capacitățile noastre.

Si acum al doilea grup:

II. Omul este o creatură sublimă, înzestrată cu o minte fabuloasă, care îi permite să realizeze aproape orice. Dacă în momentul de față omenirea visează să realizeze un lucru pe care tehnologic nu îl poate încă obține, este numai o problemă de timp. Istoria a dovedit în numeroase rînduri cum ambiția umană depășește obstacole dezolante și își urmărește țelurile și visurile cu o determinare bătută în piatră. Imaginația omului nu cunoaște granițe și tot ceea ce îl ține pe moment în loc este un secol nepotrivit. Viața a culminat cu apariția omului, singura ființă capabilă să își dea un sens și să își fixeze un ideal. Idealul e mereu același – desăvîrșirea – dar de fiecare dată îl împingem din ce în ce mai sus, iar acesta este un drum fără sfîrșit.

IV. Omul a încercat, din cele mai vechi timpuri, să își răspundă unor întrebări esențiale. Cine este, ce caută pe lumea asta, ce sens are totul. Deși sînt niște întrebări elementare, pe care și le formulează fiecare dintre noi imediat ce am deprins chichițele limbajului, nu s-a găsit un răspuns satisfăcător, cu atît mai puțin final. Totuși, eu înclin să cred:

IV. 2. că, de fapt, omul nu îi este îndeajuns de recunoscător lui Dumnezeu. În îngîmfarea noastră, i-am întors spatele creatorului nostru, fără de care nu mai puteam nici măcar să gîndim aceste lucruri și să ne punem aceste întrebări. Este o ipocrizie să avem pretenția de a îi cere „dovezi” și „semne” cînd, de fapt, în bunătatea lui nemărginită, după ce ne-a creat (iar noi, drept mulțumire, i-am încălcat singura rugăminte), și-a trimis propriul fiu pe pămînt, în formă omenească, și l-a lăsat să se jertfească întru mîntuirea noastră, a tuturor, arătîndu-ne cum putem să ne desfășurăm viața pentru a ne întoarce la el, întru viața veșnică. Îi sîntem pentru totdeauna datori și trebuie să îl acceptăm cu umilință și smerenie în viețile noastre, căci fără dumnezeu omul nu ar avea nici un sens și nici un reper în această existență derutantă.
-------------------

Cheia raspunsurilor se gaseste in preambulul:
"IV. Omul a încercat, din cele mai vechi timpuri, să își răspundă unor întrebări esențiale. Cine este, ce caută pe lumea asta, ce sens are totul. Deși sînt niște întrebări elementare, pe care și le formulează fiecare dintre noi imediat ce am deprins chichițele limbajului, nu s-a găsit un răspuns satisfăcător, cu atît mai puțin final. Totuși, eu înclin să cred:"

Iar raspunsurile sunt de doua feluri si aici am vrut sa ajung! Nu optimiste si pesimiste,
cu toate ca e adevarat. Ci date de doua instante diferite desi din aceeasi minte.
Cele doua instante sunt: RATIUNEA si INIMA.
Intotdeauna ratiunea iti va da raspunsuri de tipul celor din prima categorie. Numai
inima e capabila de optimism. Ratiunea, daca e dusa pana la capat si nu oprita la
jumatatea drumului, N-ARE alternativa la ABSURD. Inima are. E o alegere pe cine
asculti. Deci repet inca o data. RATIUNEA, DACA NU SE IMPOTMOLESTE SINGURA,
DA LA FINAL DE ABSURD. Oricum ati intoarce-o tot acolo va ajunge. Din abis iesim
in abis ne intoarcem, ce s-o mai dam cotita. Inima propune timid un alt raspuns...
Putem s-o facem proasta (lipsita de ratiune), superstitioasa, inapoiata, redusa...
sau...

[Bastet]

În prealabil postat de MariS_

Pentru Bastet.
Mi-au placut toate raspunsurile. Nu-mi trebuie mai multe, dar
da-mi voie sa le despart in doua findca au origini diferite.

Sper că apeciezi încercarea mea de a le fi amestecat bine de tot, hahaha!

Iar raspunsurile sunt de doua feluri si aici am vrut sa ajung! Nu optimiste si pesimiste,
cu toate ca e adevarat. Ci date de doua instante diferite desi din aceeasi minte.
Cele doua instante sunt: RATIUNEA si INIMA.

Rațiune și sentiment, să zicem, inima (mai ales umană) e... ăăă... ce le plăcea aztecilor și mayașilor să le jertfească zeilor sîngeroși.

Intotdeauna ratiunea iti va da raspunsuri de tipul celor din prima categorie. Numai
inima e capabila de optimism. Ratiunea, daca e dusa pana la capat si nu oprita la
jumatatea drumului, N-ARE alternativa la ABSURD. Inima are. E o alegere pe cine
asculti. Deci repet inca o data. RATIUNEA, DACA NU SE IMPOTMOLESTE SINGURA,
DA LA FINAL DE ABSURD. Oricum ati intoarce-o tot acolo va ajunge. Din abis iesim
in abis ne intoarcem, ce s-o mai dam cotita. Inima propune timid un alt raspuns...
Putem s-o facem proasta (lipsita de ratiune), superstitioasa, inapoiata, redusa...
sau...

Nu sînt de acord cu implicația indirectă pe care o faci, anume că prin rațiune nu poți ajunge la vreo perspectivă optimistă. Dimpotrivă. Dovadă... toți oamenii care nu cred în supranatural, dar se simt foarte la locul lor și foarte motivați în ce-or întreprinde ei, în acest univers bizar.

Aș putea să caut niște citate din Einstein (care de fapt nu a fost un om religios, deși folosea termenul „God” (în traducere?) pentru a desemna forțele și legile fizice ale universului, generatoare de nebănuite minunății), iar ca el au fost și sînt foarte mulți „raționali dintr-ăștia” care gîndesc la fel.

Totuși, asta ar trece pe lîngă ceea ce vreau să spun: chiar dacă știu cum „funcționează” un curcubeu, de fiecare dată cînd văd unul mă holbez cu aceeași admirație și surpriză pe care o are cineva care nu-și explică fenomenul. (Ultima oară mi s-a întîmplat asta acum cîteva săptămîni... uitîndu-mă la curcubeul creat de incidența razelor peste jetul de apă care uda gazonul din fața clădirii în care lucrez. Evident, nimeni nu pricepea de ce m-am oprit în mijlocul drumului să mă holbez la stropitoarea respectivă.)

[MariS_]

Pentru Bastet.

Inima din minte, la ea ma refeream. Sa zicem ca e sediul sentimentelor,
desi pentru mine ea cuprinde centrul mintii (nu in sens psihic, ci crestin),
deci implicit constiinta.
Bastet:
"Nu sînt de acord cu implicația indirectă pe care o faci, anume că prin rațiune nu poți ajunge la vreo perspectivă optimistă. Dimpotrivă. Dovadă... toți oamenii care nu cred în supranatural, dar se simt foarte la locul lor și foarte motivați în ce-or întreprinde ei, în acest univers bizar."
-----
Da, poate fi optimism, dar atunci trebuie sa faci ca evreul la piata: mai lasa tu,
mai dau eu, asa ca sa nu fie nici pe-a ta, nici pe-a mea. Adica mai lasa ratiunea,
mai pune inima, si da, atunci iese ceea ce ai zis. Dar daca mergi pe ratiune pura
(vorba lui Kant) si pana la capat...

Chestia cu curcubeul mi-a placut extraordinar. Mi-a adus aminte ca-mi place
sa privesc cerul noaptea si-mi spuneam de fiecare data cu emotie: Oare de ce
eu, firul de nisip, ma uit la stele si galaxii si stiu ca ele exista si ele (imensele
stelele, nu eventuale fiinte), nenumaratele, nu stiu ca eu exist, dar ma lumineaza.

[Bastet]

În prealabil postat de MariS_

Inima din minte, la ea ma refeream. Sa zicem ca e sediul sentimentelor,
desi pentru mine ea cuprinde centrul mintii (nu in sens psihic, ci crestin),
deci implicit constiinta.

Atenție la „implicit”-ul ăla, lasă loc la interpretare. Implicit, și ne-creștinul (și ne-religiosul în genere) are conștiință. (Știu că nu asta ai vrut să zici, dar nu m-am putut abține.)

Da, poate fi optimism, dar atunci trebuie sa faci ca evreul la piata: mai lasa tu,
mai dau eu, asa ca sa nu fie nici pe-a ta, nici pe-a mea. Adica mai lasa ratiunea,
mai pune inima, si da, atunci iese ceea ce ai zis. Dar daca mergi pe ratiune pura
(vorba lui Kant) si pana la capat...

Rațiunea nu e neapărat un monstru rece și pesimist. Și nici nu e un dat, ceva fix. Se mulează pe posesor.

[MariS_]

Citat:
În prealabil postat de MariS_
Inima din minte, la ea ma refeream. Sa zicem ca e sediul sentimentelor,
desi pentru mine ea cuprinde centrul mintii (nu in sens psihic, ci crestin),
deci implicit constiinta.

Atenție la „implicit”-ul ăla, lasă loc la interpretare. Implicit, și ne-creștinul (și ne-religiosul în genere) are conștiință. (Știu că nu asta ai vrut să zici, dar nu m-am putut abține.)
---------------------
Da, ai dreptate. Vroiam sa zic ca psihologul face distinctie intre sentimente,
ratiune si constiinta, iar eu pun sentimentele si constiinta impreuna. Nici nu
mi-a trecut prin cap sa spun ca numai cei religiosi au constiinta. Exprimarea
mea de multe ori lasa de dorit. Recunosc.

"Rațiunea nu e neapărat un monstru rece și pesimist. Și nici nu e un dat, ceva fix. Se mulează pe posesor."

Asa e. Insa de prea multe ori si la prea multe persoane, atunci cand e "biciuita"
si impinsa la limitele ei, ajunge la acelasi rezultat. Si ala e absurdul.
Vreau sa zic ca prea multi indivizi inteligenti si superinteligenti (nu fac apropouri)
ajung la acelasi rezultat. Pe urma ea e adusa in limite rezonabile si atunci,
"imblanzita", se va mula pe posesor, asa cum bine ai spus.