Relativismul:toate religiile sunt bune

[cipri85]

40. Să nu socotiţi că sunt lucruri mici, nici fără importanţă, ci sunt suficiente ca să scufunde sufletul şi să-l coboare în însuşi adâncul răutăţii. Căci aceasta, aceasta este perversitatea vicleanului demon: să ne împiedece prin lucruri mărunte (s. n.). Dar voi, noi ostaşi ai lui Hristos, şi bărbaţi şi femei – căci în această armată a lui Hristos nu se face deosebire de sex – îndepărtând de acum orice asemenea obiceiuri, ca unii ce veţi primi pe împăratul tuturor, aşa să vă curăţiţi mintea, încât nici o pată să nu vă întunece gândurile.

41. Chiar dacă cineva are vreun duşman, să se împace cu el, punând în mintea sa de ce fel [de daruri] va avea parte de la Stăpân el, cel cufundat în atâtea păcate, şi să-i ierte aproapelui pornirile contra sa. Căci zice: „fiecare dintre voi să nu gândească rău faţă de aproapele în inima sa” (Zah 8,17). Dacă cineva are vreun contract şi multe dobânzi [de primit], să le rupă. Căci zice: „rupeţi contractele nedrepte” (îs 58, 6). Intr-un cuvânt, fiecare să aducă mai întâi cele din partea sa, ca să primească cu multă largheţe (53) cele din partea Stăpânului.

42. Şi mai întâi de toate instruiţi-vă limba să se cureţe de jurăminte. Nu vorbesc [doar] de jurămintele false, ci şi de cele formale şi uşuratice care sunt spre paguba celor ce le fac. Căci zice: „S-a spus să nu juri strâmb. Eu însă vă spun să nu vă juraţi deloc” (Mt 5, 33-34). Ai auzit: „să nu juri deloc”? De acum abţine-te să mai iscodeşti legile Stăpânului, încrede-te în Cel Ce a poruncit şi curăţeşte-ţi în întregime (54) mintea.

43. Să nu-ţi mai fie gândul la hipodrom şi la spectacolele nelegiuite din teatre – căci şi acelea aprind pe nesimţite desfrânarea, nici la cruda desfătare provocată de luptele cu animale. Spune-mi, ce desfătare este să vezi pe cel de un neam cu tine şi părtaş aceleiaşi firi, sfâşiat de fiarele sălbatice? Nu te înspăimânţi, nici nu te temi că se va coborî un fulger de sus şi-ţi va zdrobi capul? Fiindcă se poate spune că tu întărâţi dinţii fiarelor. Tu însuţi îţi dai aportul la ucidere prin strigătul tău, chiar dacă nu [lucrezi] cu mâna, însă [omori] cu limba (55).

44. Nu, vă rog, nu luaţi cu atâta uşurătate mântuirea voastră! Pune în minte vrednicia ta şi ruşinează-te. Căci dacă cineva care cugetă ceva măreţ despre vreo vrednicie omenească, adesea refuză să facă vreun lucru necuvenit care ar leza acea demnitate, tu, urmând să primeşti o atât de mare vrednicie, nu eşti dator să te sfieşti de pe acum? Fiindcă o asemenea vrednicie ai, încât ea te însoţeşte şi în veacul acesta şi va merge cu tine şi în viaţa viitoare. Care este aceasta? Creştin vei fi numit din pricina dra¬gostei de oameni a lui Dumnezeu; şi credincios. Iată, nu o singură vrednicie, ci două. Il vei îmbrăca pe Hristos nu peste multă vreme şi ţi se cuvine să hotărăşti şi să faci toate [ţinând cont de faptul] că Acela este totdeauna împreună cu tine.

45. [Oare] nu vezi pe cei ce cârmuiesc treburile cetăţii -deoarece poartă haine ce au însemnele împărăteşti – cât de înalt cugetă [despre ei înşişi] şi din această cauză doresc să li se dea mai multă cinste şi să beneficieze de gardă de corp? Dacă aceia, care au pe îmbrăcăminte însemnul împărătesc, pentru aceasta vor să fie respectaţi, cu cât mai mult tu, care II vei îmbrăca pe Insuşi Hristos (56)? Căci zice: „voi locui întru voi şi voi umbla împrejurul vostru şi voi fi Dumnezeul vostru” (Lu 26, 12).

46. Feriţi-vă de toate aceste rele momeli ale diavolului şi nimic să nu fie mai de cinste pentru voi decât a intra în Biserică. Şi odată cu renunţarea la bucate şi la rele să vă fie mare şi râvna pentru virtute. Şi tot timpul (57) zilei să-l împărţim astfel: o parte pentru rugăciuni şi mărturisiri (58), iar alta pentru citire şi străpungerea sufletului; şi toată râvna noastră să fie îndreptată spre convorbiri despre cele duhovniceşti. Mare atenţie trebuie să avem ca să nu fim prinşi în cursele celui rău. Căci dacă dăm seama pentru fiecare cuvânt nelucrător (59) cu cât mai mult pentru palavrele inoportune şi discuţiile lumeşti.

47. Dacă veţi gândi astfel şi vă veţi îngriji de sănătatea sufle¬tului vostru, veţi atrage şi din partea lui Dumnezeu mai multă bunăvoinţă, vă veţi bucura de şi mai multă îndrăzneală, iar noi cu şi mai mare zel vom continua învăţătura, ştiind că aruncăm seminţele acestea duhovniceşti în urechi cu o bună dispoziţie şi în pământ60 îngrăşat şi afânat. Fie ca voi să vă învredniciţi de dar îmbelşugat de la Dumnezeu, iar noi să avem parte de iubirea Lui de oameni, cu harul şi cu îndurările Unuia-Născut Fiului Său, împreună cu Care, Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

[cipri85]

Omilia aceluiaşi către cei ce urmează a fi luminaţi şi lămurire clară a celor săvârşite în chip simbolic şi închipuite în dumnezeiescul botez

1. Haide iarăşi să vorbim puţin cu cei înscrişi în oastea lui Hristos, arătându-le lor şi puterea armelor pe care le vor primi şi negrăita bunătate a iubitorului de oameni, Dumnezeu, pe care a arătat-o neamului omenesc, încât aceştia, apropiindu-se cu multă şi deplină credinţă, să se bucure de o mai bogată cinstire. Gândeşte-te, iubite, la covârşitoarea bunătate [arătată de El] chiar de la început. Căci dacă pe cei care nu s-au ostenit deloc, pe cei care nu au arătat nimic de cinste, i-a învrednicit de un asemenea dar şi le-a iertat greşelile cele din toată vremea, [atunci], dacă după atâta mărinimie [arătată], aţi dori, dintr-o bună dispoziţie, să aduceţi şi voi ceva de la voi înşivă, de câtă răsplată nu vă veţi învrednici din partea iubitorului de oameni Dumnezeu!

2. In treburile omeneşti nu se vede aşa ceva niciodată, ci mulţi, adesea, după multe osteneli şi chinuri pe care le fac în nădejdea răsplătirii, se întorc acasă cu mâinile goale: fie pentru că cei de la care aşteptau răsplată sunt răuvoitori faţă de cei ce mult se ostenesc, fie că sunt răpiţi mai devreme din viaţă şi nu mai pot să-şi împlinească scopul. Dar în cazul Stăpânului nostru, nu numai că nu se întâmplă aşa ceva vreodată, ci chiar mai înainte de a începe noi ostenelile şi de a-I arăta cele ale noastre, luându-ne-o înainte, îşi arată mărinimia, ca prin multe faceri de bine să ne atragă spre ceea ce a gândit mai dinainte pentru mântuirea noastră.

3. Şi astfel, dintru început bine lucrând, nu a încetat să dea binefaceri neamului omenesc. Căci după ce l-a plăsmuit pe cel întâi zidit, de îndată, chiar dintru început, l-a sălăşluit în rai şi l-a dăruit cu acea viaţă (1) fără de chinuri, lăsându-l să se înfrupte din toate cele din rai în afară de un singur pom. Dar acela, [uitând] stăpânirea de sine şi fiind înşelat de femeie, a călcat porunca dată lui şi a batjocorit (2) o astfel de cinste.

4. Dar vezi şi aici mărimea iubirii de oameni! Căci trebuia ca pe un astfel de nerecunoscător faţă de facerile de bine primite mai înainte să nu-l mai învrednicească de vreo iertare, ci să-l scoată de sub purtarea Sa de grijă. Dar nu numai că nu a făcut aceasta, ci precum un tată preaiubitor care are un copil neastâmpărat, fiind mişcat de iubirea firească, nu-l pedepseşte pentru greşeală, dar iarăşi nici nu-l iartă cu totul, ci cumpăneşte cu măsură, ca nu cumva să se abată spre o răutate mai mare, tot aşa şi bunul Dumnezeu, fiindcă [acela] a arătat multă neascultare (3), pe de-o parte scoţându-l din acea vieţuire, iar pe de alta domolind gândul lui ca să nu păcătuiască după aceea şi mai mult, l-a pedepsit cu osteneli şi nenorociri ca şi cum i-ar fi zis:

5. Multa delăsare şi netemerea (4) te-a adus spre o atât de mare neascultare şi te-a făcut să uiţi de poruncile Mele; iar faptul că nu aveai nimic de lucrat te-a făcut să te socoteşti mai presus de propria fire – căci nelucrarea se face dascăl a toată răutatea. De aceea te pedepsesc cu osteneli şi nenorociri ca, lucrând pământul, să-ţi aduci necontenit aminte şi de neascultare şi de nimicnicia firii tale. Iar fiindcă ţi-ai închipuit lucruri măreţe şi nu ai vrut să rămâi în hotarele-ţi fireşti, îţi poruncesc ca din pământul din care ai fost luat, acolo iarăşi să te întorci. „Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac 3, 19).

6. Şi ca să-i sporească durerea şi să-l facă să simtă propria cădere, nu l-a alungat departe, ci l-a pus în apropierea raiului, astupându-i intrarea înăuntru, ca în fiecare ceas, văzându-se lipsit de acele bunătăţi din pricina neluării aminte, să dobândească o atenţie neîncetată şi să fie mai temeinic faţă de poruncile ce urmau să-i fie date spre pază. Căci, bucurându-ne noi de cele bune, nu simţim că trebuie să lucrăm vreun fel de faptă bună; dar când suntem lipsiţi de ele, dobândind o sensibilitate mai adâncă din pricina lipsei, suferim şi o durere mai mare. Aceasta s-a întâmplat —atunci şi cu întâiul zidit.

7. Insă ca să cunoşti şi sfatul potrivnic al vicleanului diavol, dar şi înţelepciunea şi bunul meşteşug al Stăpânului nostru, ia vezi, spre ce l-a împins, prin înşelăciune, diavolul pe om să facă şi ce iubire de oameni i-a arătat Stăpânul Cel purtător de grijă. Căci acel viclean diavol, pizmuindu-l pentru vieţuirea din rai, prin nădejdea unei mai mari făgăduieli, i-a răpit ceea ce avea în mână. Căci făcându-l să-şi închipuie că [poate fi] egal cu Dumnezeu, i-a atras osânda morţii. De acest fel sunt [şi acum] momelile lui: nu numai că ne depărtează de bunătăţile pe care le avem în mână, ci caută să ne azvârle şi în prăpastie. Însă chiar şi aşa, Dumnezeul iubirii de oameni nu a trecut cu vederea neamul omenesc, ci, demonstrându-i diavolului că toate câte le-a făcut sunt fără folos, iar omului arătându-i câtă purtare de grijă are pentru el, i-a dăruit prin moarte nemurirea. Poftim!? Diavolul l-a scos din rai, iar Stăpânul l-a dus în cer!? Mai mare este câştigul decât paguba!

8. Dar să revenim la ceea ce am spus la început, căci de aceea am şi spus cele de mai sus: dacă pe cel ce a fost nerecunoscător faţă de atâtea binefaceri l-a învrednicit iarăşi de atâta iubire de oameni, voi, ostaşii lui Hristos, dacă veţi fi râvnitori, arătând bunăvoinţă faţă de negrăitele daruri oferite vouă şi întru trezvie veţi păzi cele încredinţate vouă, spuneţi-mi, câtă cinste nu veţi primi de la El după ce aţi împlinit straja? Căci El Însuşi a zis: „celui care are i se va da şi-i va prisosi” (Mt 25,29). Căci cel ce [prin efort] se face pe sine vrednic de cele deja primite, pe drept se şi bucură de mai mult.

9. Toţi câţi aţi fost învredniciţi să fiţi înscrişi în această carte cerească aduceţi o credinţă fierbinte şi un cuget statornic. Căci cele ce se petrec aici au nevoie de credinţă şi de ochii sufletului, ca să nu luaţi aminte doar la cele văzute, ci, pornind de la acestea, să vă închipuiţi (5) cele nevăzute. Ochii credinţei realizează aceasta. Căci după cum ochii trupului pot să vadă doar cele ce cad sub simţuri, aşa şi cei ai credinţei doar pe cele contrare [celor sensibile]. Fiindcă ei nu văd nimic din cele sensibile, ci privesc cele ce nu se văd ca şi cum ar sta în faţa ochilor. Acest fapt este credinţa: a lua aminte la cele cele văzute. Căci zice: „credinţa este fiinţa celor nădăjduite, dovedirea celor ce nu se văd” (Evr 11, 1).

10. Ce înseamnă ceea ce spun? Şi pentru ce spun să nu iei aminte la cele ce se văd, ci să ai ochi duhovniceşti? Ca atunci când vezi scăldătoarea (6) apelor şi mâna arhiereului atingând capul tău, să nu socoteşti că aceea este doar simplă apă, nici că singură mâna arhiereului este pusă pe capul tău. Fiindcă nu om este cel ce lucrează cele ce se săvârşesc, ci harul Duhului este cel ce sfinţeşte firea apelor şi se atinge împreună cu mâna arhiereului de capul tău. Nu bine am zis că avem nevoie de ochii credinţei spre încredinţarea celor ce nu se văd, ca nu cumva să ne oprim doar la cele sensibile?

11. Botezul este şi mormânt şi înviere. Căci „se îngroapă omul vechi dimpreună cu păcatul şi învie cel nou, înnoit după chipul Celui Ce l-a zidit” (Col 3, 10). Ne dezbrăcăm şi ne îm¬brăcăm. Dezbrăcăm vechea haină, cea întinată de mulţimea păcatelor, îmbrăcăm pe cea nouă, curăţită de orice pată. Ce spun?! Îl îmbrăcăm pe Însuşi Hristos! Căci zice: „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal 3, 37).

12. Dar fiindcă momentul în care vă veţi bucura de atâtea daruri este la uşă, hai să vă explic felul şi pricinile fiecărui lucru ce este săvârşit, ca să le cunoaşteţi şi să plecaţi de aici cu mai multă încredinţare7. Trebuie să ştiţi pentru ce – după învăţătura [primită] în fiecare zi (8) – vă conducem la cei ce exorcizează prin viu grai9. Nu în zadar, nici pe degeaba se face acest lucru; ci fiindcă urmează să-L primiţi locuind în voi pe Împăratul ceresc, tocmai de aceea, după dăscălirea din partea noastră, vă iau cei rânduiţi pentru acest lucru şi, după cum o casă în care împăratul urmează să vină este bine aranjată, aşa şi ei vă curăţă mintea prin acele înfricoşate cuvinte, alungând toată meşteşugirea celui rău şi o fac vrednică de prezenţa Împăratului. Căci nu e cu putinţă, chiar dacă vreun demon ar fi sălbatic şi crud, ca, după acele glăsuiri înfricoşătoare şi după invocarea Stăpânului tuturor, să nu se depărteze de voi cu multă grăbire. Pe lângă aceasta, [exorcismul] vă aduce în suflet o mare evlavie şi vă porneşte spre multa străpungere a inimiil0.

[cipri85]

13. Iar ceea ce este minunat şi de necrezut, este că aici orice inegalitate şi diferenţă în demnităţi se destramă. Căci şi dacă ar avea vreunul funcţie socială sau strălucitoare bogăţie ori de ar fi dintr-un neam vestit, ori ar avea multă slavă în viaţa aceasta, aici este egal cu cerşetorul şi cu cel zdrenţăros, adesea si cu cel orb ori şchiop, şi nu se poticneşte de acest fapt. Căci ştie că în cele duhovniceşti toate acestea dispar şi nu se caută decât buna dispoziţie a sufletului.

14. Mare câştig aduc cuvintele şi invocaţiile acelea înfrico¬şătoare şi minunate. Iar atitudinea cu picioarele goale şi mâinile ridicate ne arată altceva. După cum cei ce suferă o robie trupească arată şi prin înfăţişare ruşinea stării în care se află, aşa şi aceştia, fiind prizonieri ai diavolului – fiindcă urmează să fie sloboziţi de sub tirania aceluia şi să intre sub jugul cel bun – mai întâi, prin înfăţişare, îşi amintesc de starea lor de mai înainte, ca să ştie de unde au scăpat şi la cine aleargă şi ca acest fapt să le fie prilej pentru o mai mare mulţumire şi dispoziţie binevoitoare.

15. Vreţi să vorbim şi naşilor voştri (11) ca şi aceia să ştie de ce răsplată se învrednicesc dacă arată multă preocupare faţă de voi, dar şi ce osândă îşi agonisesc dacă vor fi delăsători? Ia gândeşte-mi-te, iubite, oare garanţii unora în treburi băneşti nu au mai mult chin decât datornicul care împrumută bani şi [pentru care ei se pun drept garanţi]? Căci dacă cel ce este împrumutat se arată binevoitor, uşurează povara garantului său; dar dacă este răuvoitor, îi provoacă aceluia o belea şi mai mare. De aceea îndeamnă şi zice acel înţelept: „dacă garantezi [pentru cineva], socoteşte-te ca achitator al [sumei]” (Int. Is. Sir 8, 13). Dacă garanţii unora pentru sume de bani se pun pe ei înşişi în situaţia de a achita tot bănetul, cu mult mai mult garanţii în cele duhovniceşti, deoarece [garantează] că-i învaţă pe alţii virtutea, datori sunt să arate multă trezvie, îndemnând şi sfătuind, îndreptând şi având dragoste părintească.

16. Şi să nu socotească a fi neimportant ceea ce se petrece [aici], ci să ştie foarte clar că, dacă prin propria lor atenţionare îi vor conduce pe drumul virtuţii (12) pe cei [încredinţaţi lor], se vor împărtăşi de un nume bun, iar dacă se moleşesc, multă osândă vor avea. Tocmai de aceea obişnuim să-i numim pe unii ca aceştia părinţi duhovniceşti, ca ei să afle din însăşi realitatea faptelor (13) de câtă dragoste [părintească] trebuie să dea dovadă în învăţătura duhovnicească ce o dau [fiilor duhovniceşti]. Căci dacă este bine să îndrumăm spre râvnirea virtuţii pe cei care nu ne-au fost încre¬dinţaţi, cu atât mai mult datori suntem să ne împlinim sarcina faţă de cel pe care l-am primit (14) ca fiu duhovnicesc. Învăţaţi şi voi, naşilor, că, dacă veţi fi delăsători, nu mică va fi primejdia!

17. Hai mai departe să vă vorbim despre însele Sfintele Taine şi despre legămintele (15) ce se vor face între voi şi Stăpân. Căci după cum în problemele vieţii când cineva vrea să-i încredinţeze altcuiva lucrurile proprii este necesar să se facă contracte între cel ce încredinţează şi cel căruia îi sunt încredinţate, la fel şi acum când urmează să vi se încredinţeze din partea Stăpânului tuturor lucruri nu muritoare, stricăcioase şi pieritoare, ci duhovniceşti şi cereşti. Pentru aceasta se şi vorbeşte de credinţă, fiindcă nu este nimic văzut, ci toate se pot privi cu ochii Duhului. Sunt necesare contracte nu cu cerneală şi hârtie, ci întru Dumnezeu [scrise] cu Duhul (16). Căci cuvintele pe care le rostiţi aici sunt scrise în cer şi legămintele pe care le faceţi cu gura rămân neşterse în faţa Stăpânului.

18. Priveşte iarăşi aici atitudinea de robie (17)! Preoţii care vă aduc, mai întâi vă poruncesc să plecaţi genunchii, să întindeţi mâinile spre cer şi aşa să vă rugaţi, ca prin [această] înfăţişare să vă aduceţi aminte de unde aţi fost eliberaţi şi cui urmează să vă dăruiţi. Apoi, venind preotul la fiecare, cere legământul şi mărturisirea şi-l pregăteşte să spună acele înfricoşate cuvinte, pline de cutremur: „Mă lepăd de tine, Satano!”

19. Plâng acum şi greu mă tângui (18)! Căci mi-am adus aminte de acea zi în care şi eu m-am învrednicit să rostesc aceste cuvinte, dar cugetând la povara păcatelor pe care am adunat-o de atunci până azi, mi se tulbură mintea şi mă muşcă gândul văzând câtă ocară mi-am agonisit prin delăsare (19). De aceea vă şi rog pe voi toţi, să aveţi oarece mărinimie faţă de mine şi pentru că urmează să vă întâlniţi cu Împăratul – căci vă va primi cu multă dorire si vă va îmbrăca cu acea haină împărătească si vă va da, oricâte daruri şi pe care le vreţi, numai să căutăm din cele duhovniceşti – cereţi har şi pentru noi, ca să nu ne ceară socoteală pentru păcate, ci să ne învrednicească din partea Sa de iertare pentru cele făcute [după botez]. Şi nu mă îndoiesc că iubitori fiind, veţi face aceasta pentru dascălii voştri.

20. Hai să ne ţinem iar de firul cuvântului nostru! În acel moment, preotul vă pregăteşte să ziceţi: „Mă lepăd de tine, Satano, şi de trufia (20) ta, şi de slujirea ta, şi de lucrurile tale”. Puţine cuvinte, dar mare e puterea lor! Căci şi îngerii care stau de faţă şi puterile cereşti ce se bucură de întoarcerea voastră primesc din gurile voastre cuvintele şi le duc Stăpânului tuturor, şi acestea sunt scrise în cărţile cele cereşti.

21. Vedeţi prin ce înscrisuri se fac legămintele? Căci după lepădarea de cel rău şi de toate lucrurile ce se referă la el, iarăşi [preotul] vă pregăteşte să ziceţi: „Şi mă unesc cu Tine, Hristoase”. Ai văzut covârşitoarea bunătate? Doar cuvintele primindu-le de la tine îţi şi încredinţează atâta bogăţie, uitând toată reaua ta voinţă de mai înainte şi ne mai aducându-ţi aminte de nimic din cele de dinainte, ci Se mulţumeşte cu aceste scurte cuvinte.

22. Apoi, după aceste legăminte şi lepădări şi uniri – fiindcă ai mărturisit stăpânia [Lui asupra ta] şi te-ai unit cu Hristos prin cuvintele rostite – [preotul] te unge pe frunte cu mirul cel duhovnicesc (21), ca pe un ostaş ales pentru arena duhovnicească şi, punându-ţi pecetea, spune: „Se unge cutare în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

23. Căci ştie (22) că vrăjmaşul este scos din minţi, şi îşi arată colţii, şi dă târcoale ca un leu, răcnind şi priveşte pe cei ce erau mai înainte sub tirania lui cum deodată au scăpat de el şi s-au lepădat şi au trecut de partea lui Hristos, unindu-se cu El (23). De aceea, vă şi unge pe frunte şi vă pune pecetea (24), ca diavolul să-şi întoarcă ochii [de la voi]. Căci nu îndrăzneşte să vă privească în faţă când vede fulgerul ce porneşte de acolo şi îi orbeşte ochii. Fiindcă din acea clipă luptaţi şi vă împotriviţi lui şi de aceea [preotul], prin ungere, vă introduce ca pe nişte luptători ai lui Hristos în arena duhovnicească.

24. După aceasta, la vremea nopţii, vă dezbracă toate hainele şi – ca pe unii ce urmează să intraţi în cer prin isprăvile [pe care le veţi săvârşi] – vă ung (25) întreg trupul cu acel ulei duhovnicesc încât toate mădularele să fie întărite prin ungere şi de nevătămat de către armele de atac (26 )trimise de cel potrivnic.

25. După această ungere, vă coboară în apele sfinte şi în acelaşi timp îngroapă omul vechi şi înviază pe cel nou înnoit după chipul Celui Ce l-a zidit. Atunci, prin cuvintele şi mâna preotului, Se coboară Duhul Sfânt şi alt [om] se naşte în locul celuilalt, curăţind şi dezbrăcând haina veche a păcatului şi îmbrăcând veşmântul împărătesc.

26. Şi ca să înveţi şi de aici că una este fiinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, astfel este şi predania botezului. Căci preotul zice: „Se botează cutare în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, de trei ori cufundând şi ridicând capul, arătând prin acest tainic ritual coborârea Duhului. Fiindcă nu preotul singur atinge capul [botezatului], ci şi dreapta lui Hristos. Şi acest fapt se vădeşte din înseşi cuvintele celui ce botează. Căci nu zice: „eu botez pe cutare”, ci “se botează cutare”, arătând că el este doar slujitor al harului şi oferă doar mâna sa, fiindcă, pentru aceasta a fost orânduit de către Duhul. Căci Cel Ce plineşte toate este Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea Cea nedespărţită. Credinţa în Ea ne dăruieşte iertarea păcatelor şi mărturisirea ei ne aduce înfierea.

27. Iar cele ce se întâmplă după acestea sunt suficiente să ne înveţe de către cine au fost eliberaţi şi de ce au parte cei învredniciţi de acest ritual tainic (27). Căci îndată scoţându-i pe ei din acele ape sfinte, toţi cei prezenţi îi înconjoară, îi îmbrăţişează, îi sărută, se veselesc şi se bucură împreună cu ei, căci robii şi prizonierii de mai înainte, dintr-o dată devin fii liberi şi sunt chemaţi la masa împărătească. Pentru că după ce ies de acolo (28) sunt aduşi la înfricoşata masă cea plină de nenumărate bunătăţi şi gustă din trupul şi sângele Stăpânului şi devin sălaş al Duhului şi, ca unii ce L-au îmbrăcat pe Însuşi Hristos, aruncă sclipiri de jur împrejur, ca nişte îngeri pământeşti, strălucitori fiind din toate părţile şi luminând mai tare decât razele soarelui.

28. Toate acestea nu în deşert şi degeaba vi le-am spus mai devreme dragostei voastre, ci ca mai înainte de acea bucurie să rodiţi multă dorire (29), întraripându-vă deja prin nădejde şi să aveţi un cuget vrednic de cele ce se vor săvârşi, după cum a îndemnat şi fericitul Pavel: „cugetaţi cele de sus şi mutaţi-vă gândul vostru de la pământ la cer, de la cele văzute la cele nevăzute (30)”. Pe acestea (31) le vedem mai clar cu ochii duhovniceşti decât cu cei sensibili.

[cipri85]

30. Şi prin aceasta Îl veţi atrage spre o şi mai mare bunăvoinţă. Fiindcă dacă va vedea atâta grijă din parte-vă faţă de mădularele (36) voastre şi preocupaţi de mântuirea celorlalţi, vă va învrednici pentru aceasta de o mare îndrăzneală [înaintea Lui]. Căci nimic nu-L bucură aşa de mult ca noi să fim împreună-pătimitori faţă de mădularele noastre şi să arătăm multă dragoste fată de fraţi şi să ne îngrijim cu ardoare de mântuirea aproapelui.

31 . Aşadar, ştiind acestea, iubiţilor, cu bucurie şi veselie duhovnicească să vă pregătiţi pentru primirea harului ca şi voi să vă împărtăşiţi de preabogatul dar şi toţi împreună, arătând o vieţuire vrednică de har, să dobândim (37) bunătăţile veşnice şi negrăite, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care împreună Tatălui şi Duhului Sfânt, slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 viaţa biologică a lui Adam era şi ea lipsită de efort şi chinuri. 2 desemnează acţiunea de a-şi depăşi în mod nepermis, din mândrie, limitele fireşti.

3 nu înseamnă neapărat împotrivire, ci o neluare în serios şi pe deplin a poruncii, a fi distrat şi a lăsa să treacă pe lângă urechi ceea ce s-a spus, considerându-1 ca ceva nu atât de important. Poate sensul este mai degrabă de neluare aminte, de neacordare a întregii atenţii.

4 este lipsa de frică, sentimentul deplinei siguranţe, dar prin aceasta poate deveni şi al lipsei de responsabilitate şi atenţie.

5 închipuirea aceasta nu are consecinţele celei sugerate de demon (vezi paragraful 7), deşi mecanismul este acelaşi: se cere credinţă faţă de ceva nevăzut, pornind de la realitatea văzută. Criteriul de deosebire este persoana căreia îi acordăm încredere şi a cărei intenţie – bună sau rea – se dezvăluie în rezultatul faptelor sale, rezultat observat prin experienţă: realitatea morţii ca alternativă oferită de diavol şi realitatea învierii în cazul lui Hristos (paragraful 7). Dăm aici un text al fericitului Teodoret – şi el aparţinând formal aceleiaşi şcoli antiohiene, ca şi Sfântul Ioan – din comentariul la Cântarea Cântărilor, în care închipuirea are un înţeles apropiat de cel folosit aici de Sfântul Ioan: „să se observe că şi în vremea Liturghiei, când primim trupul Mirelui, îl sărutăm şi îl luăm de mână şi ne lipim cu ochii şi cu inima, şi ne închipuim o oarecare îmbrăţişare nupţială şi socotim că suntem împreună cu El, iar El ne ţine de mână şi ne sărută, dragostea alungând frica, după dumnezeiasca Scriptură” (P. G. 81, 53). A se vedea şi analizele făcute de Sfântul Ioan în cateheza a VII-a în legătură cu chinurile mucenicilor, în nici un caz nu este vorba de un act de imaginaţie, în înţelesul modern al cuvântului.

6 Termenul e acelaşi cu cel folosit pentru «scăldătoare» în cazul bolnavului de la Vitezda.

7 Rolul catehezei este de a întări credinţa şi nu atât unul strict intelectual, de a dobândi noi informaţii. 8 Oare de ce nu se mai fac în biserici cateheze zilnice sau măcar periodice referitoare la botez, căsătorie, sau despre cum să abordăm creştineşte realităţile şi problemele vremurilor de azi? Nu cumva să auzim pe Mântuitorul spunându-ne – asemenea fariseilor şi cărturarilor- în ziua judecăţii că nici noi nu intrăm, dar nici pe alţii nu i-am lăsat să intre şi să ne fie osânda îndoită.

9 A se remarca importanţa glasului în actele de exorcizare. Literal traducerea ar fi: „vă conducem la / vă lăsăm în seama, glasurilor exorciştilor”.

10 care a dat în româneşte „evlavie”, nu conţine ideea unei pietăţi sentimentale, ci din contră ea este starea străjerului ce stă pe meterzele cetăţii şi a pândarului ce îşi aşteaptă prada. Este deci o stare de maximă trezvie, stare duhovnicească asupra căreia sfântul Ioan insistă aproape obsesiv în toate cele opt cateheze. Rolul exorcismelor era şi acela de a-i face pe viitorii creştini perfect conştienţi de realitatea şi duritatea luptei duhovniceşti. În al doilea rând, starea de străpungere a inimii este esenţială pentru o reală pocăinţă (în sensul adânc de „schimbare a minţii”) şi această stare nu ne-o putem provoca singuri (doar dorinţa de schimbare a minţii este a noastră), ci este nevoie de o putere exterioară care să ne „atace” inima. Exact aşa s-a întâmplat şi cu convertirea celor 3000 de oameni la Cincizecime. Sfântul Petru le-a atins prin puterea Duhului inima şi doar apoi le-a spus „pocăiţi-vă”.

11 Acest fapt arată că naşii erau prezenţi împreună cu catehumenii la catehizarea acestora. Prin acest fapt, cei doi auzeau aceleaşi învăţături, încât fiecare ştia exact care-i sunt datoriile şi drepturile. Greaca nu avea termenul propriu-zis de „naş”, ci folosea un termen juridic ce desemna garantul ce-l lua un debitor în faţa creditorului său.

12 Imaginea oferită de textul original este foarte concretă şi personală: călăuza îl ţine de mână pe noul drumeţ şi pe măsura parcurgerii împreună a drumului -cunoscut în detaliu de îndrumător – îl atenţionează, îl mustră sau îl îndeamnă asupra pericolelor sau întâmplărilor favorabile ce pot apărea de-a lungul călătoriei.

13 La începutul paragrafului se spunea că lucrurile din Biserică sunt extrem de serioase. Naşii sunt datori să ţină cont de această realitate adâncă (şi nu convenţie religioasă, cum uneori se crede), luând aminte la cele petrecute în timpul ritualului. Pentru gândirea patristică, numirea realităţilor duhovniceşti nu este ceva convenţional ori „simbolic” (în sensul denaturat în care îl înţelege societatea modernă), ci acest nume (de “părinte duhovnicesc”) este cuvânt lucrător ce angajează pe cel căruia i se adresează şi îl face răspunzător de neîmplinirea lui. Numele de „părinte duhovnicesc” presupune nişte realităţi cutremurătoare, la care vechii creştini se raportau cu maximă gravitate şi luare-aminte.

14 Verbul folosit nu este al simplei primiri, ci: primesc pe cineva, făcându-mă garantul lui.

15 Ceea ce se pune în comun din partea ambilor parteneri, învoiala comună.

16 Formularea greacă permite analogia unu la unu a celor patru elemente: scrise „întru hârtie”, „cu /prin cerneală”, respectiv „întru Dumnezeu”, „cu / prin Duhul”.

17 Atitudinea cu picioarele desculţe şi mâinile ridicate despre care s-a vorbit mai sus.

18 Această formulare nu credem că ţine de un artificiu retoric, ci de o realitate duhovnicească mai accentuat resimţită de Sfântul Ioan în momentul când, vorbindu-le catehumenilor, şi-a adus aminte de starea analogă în care se aflase şi el cu mulţi ani în urmă. Simţirea propriei păcătoşenii nu ar trebui să fie o etalare a unei false smerenii, ci o stare lăuntrică trăită sincer (într-un acord deplin al faptelor şi gândurilor) şi care atestă că suntem pe calea cea bună. Pentru un creştin care îşi simte sincer starea de păcătoşenie, singura preocupare ar trebui să fie pocăinţa reală, schimbarea minţii reflectată în modul zilnic de a trăi şi gândi nu doar proiectată în, de multe ori, „savante” discuţii despre felurile lacrimilor etc. (dar care – trebuie s-o recunoaştem – în multe situaţii pot fi folositoare).

19 Uşurătatea cu care a trăit după botez.

20Am tradus cu trufie, respectând formularea din cărţile de cult. Totuşi termenul grec presupune mult mai mult decât trufia. El desemna cortegiile ce se alcătuiau la sărbătorile păgâne, latura exterioară ce marca acea sărbătoare. Aceste manifestări conţineau, printre altele, spectacole, cântece, reprezentări teatrale de orice natură, alaiul şi îmbulzeala feluritelor categorii sociale, manifestări sportive etc. Contextul social actual nu este diferit faţă de cel păgân antic. Trebuie doar identificate cu smerenie şi sinceritate formele sub care se camuflează astăzi vechile rituri necreştine. Lepădarea pe care o facem la botez ne-ar cere în acest caz renunţarea la multe distracţii considerate nevinovate de către majoritatea creştinilor de azi

. 21 Este vorba despre o ungere prebaptismală, nu de Taina Mirungerii.

22 Cel ce oficiază botezul trebuie să fie extrem de conştient de ce implicaţii ontologice au actele săvârşite în această taină a iniţierii creştine. Credem că nu este vorba de o cunoaştere dobândită intelectual (verbul folosit a cărui înţeles etimologic este de fapt „a văzut”), ci de o experienţă pe care însuşi a avut-o în prealabil.

23 Textul grec marchează limpede cele patru faze: a. ridicarea de sub tirania demonului

b. lepădarea de el

c. trecerea de partea lui Hristos

d. unirea cu El.

Conştientizarea maximă a întregului parcurs se face în fazele 2 şi 4. Azi nu mai facem atâta caz de aceste lepădări şi uniri tocmai din cauza moleşelii în care ne trăim credinţa şi a desconsiderării realităţii duhovniceşti: prezenţa şi acţiunea reală atât a lui Hristos, cât şi a diavolului. Aceste lepădări şi uniri de fapt se actualizează în fiecare clipă a vieţii, căci permanent suntem puşi să alegem. 24 Editorul francez dă şi alte locuri paralele unde se comentează acest ritual: „ungerea aceasta este făcută şi cu mir şi cu ulei. Mir pentru a-l unge (sufletul neofitului) ca mireasă, iar ulei ca luptător”. Într-o altă cateheză se spune: ŢHristos îţi pune pe frunte crucea”. Deci această pecete avea forma crucii.

25 Nici aici nu este vorba de Taina Mirungerii, ci doar de o ungere „întăritoare” pentru lupta duhovnicească ce va urma.

26 Acestea erau arme cu care se lovea la distanţă: săgeţi, lance, suliţă etc.

27 Acest ritual este botezul.

28 De la baptisteriu, care în perioada primelor secole cel mai adesea se afla într-o clădire anexă a bisericii.

[cipri85]

I. Pregatirea pentru primirea Sfintelor Taine

Trebuie subliniat de la inceput faptul ca „de la Sfantul Ioan Gura de Aur nu ne-a ramas o scriere mica si metodica despre dumnezeiasca Euharistie, ci fragmente de o rara frumusete si de o adanca simtire crestina in mai toate scrierile sale” . Inainte de a vorbi despre pacatele care ne impiedica de la o participare activa si constienta la Sfanta Liturghie, trebuie sa stim de ce anume avem nevoie de o astfel de pregatire (valabila atat pentru mireni cat si pentru clerici). De ce trebuie sa fim atat de atenti cu noi insine? Inaintea cui trebuie sa ne infatisam? Cu cine ne vom impartasi?

La toate aceste intrebari, Sfantul Ioan Gura de Aur ne da un raspuns pe masura. El ne atrage atentia asupra faptului ca participarea noastra la Sfanta Liturghie nu se poate face oricum, ci doar pregatiti trupeste si sufleteste (duhovniceste), fiindca noi Il vom vedea si chiar ne vom hrani cu Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Cel care pe drept cuvant a fost numit „Doctor Eucharistiae” a incercat din rasputeri sa ne constientizeze asupra faptului ca Trupul si Sangele pe Care noi il primim in cadrul Sfintei Liturghii sunt chiar cele ale Domnului Iisus Hristos istoric, deci nu sunt simboluri ori inchipuiri, ci prin intermediul si cu ajutorul elementelor fizice palpabile si vazute, painea si vinul (dar care se sfintesc la Epicleza) ne impartasim cu (adica mancam) Insusi Trupul si Sangele Fiului lui Dumnezeu , Persoana a adoua a Sfintei Treimi, Care „S-a pogorat din ceruri... si din fecioara Maria S-a facut om” ; „Corpul Domnului din Cinea cea de Taina... intru nimic nu se deosebeste de Corpul Lui. Se intelege ca noi, care ne impartasim din Corpul si din Sangele Lui, ne impartasim din Corpul Aceluia ce este in ceruri si anchinat de ingeri” .

Ceea ce a surprins intotdeauna pe cei care s-au aplecat asupra scrierilor Sfantului Ioan Hrisostom a fost realismul cu care acesta vorbeste despre prezenta reala a Lui Iisus Hristos in Sfanta Euharistie. Lecturand aceste pasaje, nu mai ramane nici o urma de indoiala ca in cadrul Sfintei Liturghii, Iisus Hristos este jertfa si jetfitorul („Cel ce se imparte...”), ca exista o singura jertfa si un singur Jertfitor (aceeasi si Acelasi de la Cina cea de Taina) . „Astazi tot El este cel care lucreaza si Care Se preda, ca si atunci” . „Masa aceasta este aceea de la Cina cea de Taina, intru nimic mai prejos. N-a facut-o pe aceea Hristos, iar pe aceasta un om. Nu, ci si pe aceasta tot El. Acesta este foisorul acela unde era El cu ucenicii lui atunci” . „Domnul, Care le-a savarsit atunci la cina aceea, acelasi le savarseste si le preface” „Credeti, dar, ca si acum este Cina cea de taina la care Domnul a mancat. Intru nimic nu se deosebeste aceea de aceasta. Pe aceasta n-o savarseste un om, iar pe cealalta Hristos, ci El o savarseste si pe aceasta si pe aceea. Cand il vezi pe preot ca-ti da trupul si sangele Lui, nu socoti ca preotul face aceasta, ci ca mana lui Hristos se intinde spre tine” .

Daca noi ne dam seama de realitatea acestor lucruri, atunci nu mai putem sau nu ar trebui sa ne mai apropiem oricum si oricand de Sfintele lui Hristos Taine, ci mai inainte de a face aceasta trebuie sa urmarim sa ne curatim atat trupeste cat si sufleteste. Sfantul Ioan Gura de Aur cere tuturor acelora care doresc sa se impartaseasca un singur lucru: o constiinta curata. Pentru ca noi sa dobandim o astfel de constiinta, trebuie „sa ne eliberam de obiceiurile cele lumesti si paganesti, sa ne departam mult de ele, ca sa vedem pe Hristos” . Obiceiurile paganesti de care vorbeste Sfantul Ioan Gura de Aur sunt pacatele, atat sufletesti cat si trupesti. Amandoua ne tin departe de Iisus Hristos, dar pot fi abandonate prin conlucrarea si colaborarea dintre vointa noastra si harul dumnezeiesc (care ajuta doar pe cel care isi doreste cu adevarat sa paraseasca pacatul) .

Cu totii stim si recunoastem ca esantionul pacatelor este foarte larg si foarte variat, insa avand in vedere participarea noastra la Sfanta Euharistie, Sfantul Ioan Hrisostom condamna in primul rand acele pacate care l-au facut atat pe Iuda, cat si pe cei ce-i urmeaza acestuia, sa se lepede de Iisus Hristos. In acest fel, orice crestin trebuie sa se fereasca in primul rand de iubirea de argint – arghirofilia (care se opune virtutii milosteniei). Dar nu doar aceasta patima ne pateaza constiinta, ci in general tot pacatul, bine stiind ca „pacatele sunt pricina tutror relelor” . Astfel ca si prefacatoria, rautatea, inselarea aproapelui, fatarnicia, rapirea (furtul si hotia), hulirea invrajbirea, zgarcenia, desfranarea sunt piedici si obstacole in urcusul nostru duhovnicesc, cu alte cuvinte, pacate care nu il recomanda pe crestin in fata Domnului nostru Iisus Hristos.

Crestinul, confor spuselor Sfantului Ioan Gura de Aur, este omul inaltimilor , de aceea, „cel ce pacatuieste, acela este un om pur si simplu, pe cand cei ce fac fapte virtuoase aceia sunt oameni spirituali” . Pentru a ajunge la inaltimile duhovnicesti, crestinul este dator sa lucreze pamantul virtutii. In lupta omului cu pacatul, virtutea care il insoteste pe om pe tot parcursul urcusului sau catre Dumnezeu este pocainta. Pocainta este virtutea careia Sfantul Ioan i-a acordat o atentie deosebita si o preocupare speciala, asa incat a fost pe drept cuvant numit dascal al pocaintei. De ce este atat de mult pretuita de Sfantul Ioan aceasta? Raspunsul ni-l da chiar el insusi:

„ – Pentru ce te infricosezi, diavole, cand este laudata pocainta? Pentru ce te jelesti, pentru ce te cutremuri?

- Da, pe dreptate ma jelesc si ma tangui, raspunde diavolul, pentru ca mari trofee mi-a rapit mie pocainta asta!

- Care trofee?

- Pe desfranata, pe vames, pe talhar, pe hulitorul si marele prigonitor Pavel!” .

Prin urmare, mare este virtutea pocaintei! Cel ce o imbratiseaza pe aceasta poate scapa foarte usor de cursele vrasmasului si capcanele diavolului, chiar de ar fi cel mai mare pacatos. Drept dovada ne stau exemplele enumerate mai sus. Insa pocainta nu este doar o sfortare de moment, ci ea implica (ca toate celelalte virtuti) un efor permanent si continuu din partea omului, efort sustinut totdeauna de Dumnezeu, prin harul Sau cel sfant si sfintitor. Dumnezeu, ne spune Sfantul Ioan Hrisostom, i-a dat omului multe feluri de pocainta, astfel ca nimeni nu poate spune ca este o virtute imposibil de indeplinit.

Daca Dumnezeu ne-ar fi dat o singura modalitate si cale de pocainta, n-am fi primit-o, ci am fi spus: „Nu putem sa mergem pe aceasta cale, nu putem sa ne mantuim”. Dar asa, Dumnezeu ti-a taiat cuvantul acesta, ca nu ti-a dat numai o cale de pocainta, nici doua, nici trei, ci multe si felurite, ca, prin multimea lor, sa-ti faca lesnicioasa suirea la cer” . Dintre „multele si feluritele” cai de pocainta oferite noua de Dumnezeu, Sfantul Ioan Gura de Aur ne pune inaintea constiintei noastre cinci feluri sau modalitati de a ne intoarce dinspre pacat spre Dumnezeu: recunoasterea pacatului in fata lui Dumnezeu (ori de cate ori pacatuim) , plangerea pacatelor savarsite (care spala prin lacrimi de cainta sincera) , smerenia , milostenia (numita si „marea si principala pocainta, in stare sa rupa lantul pacatului” si fara de care „pocainta este moarta si lipsita de aripi”) si rugaciunea (care poate mult la Dumnezeu pentru iertare) .

Pocainta trebuie facuta asadar in Biserica (fiindca Biserica-i spital nu tribunal) , ori de cate ori este nevoie, fara a ne pierde nadejdea in mila si ajutorul lui Dumnezeu: „Ai pacatuit? Intra in Biserica si sterge-ti pacatul! Nu-i asa ca de cate ori cazi cand mergi pe drum tot de atatea ori te si ridici? Fa tot asa, de cate ori pacatuiesti, pocaieste-te de pacat, nu deznadajdui!” . Insa, pentru ca nu dorim sa extindem doctrina hrisostomica despre pocainta, ne vom opri in chip deosebit asupra unui aspect al ei: cel al milei ori al binefacerii. Pentru a intelege valoarea si importanta acestei virtuti in gandirea si conceptia Sfantului Ioan Gura de Aur, trebuie sa aratam modul in care acest Sfant Parinte al Bisericii intelege semnificatia Trupului lui Iisus Hristos. In lucrarile si scrierile sale, Sfantul Ioan Hrisostom ne arata si ne demonstreaza ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos se identifica atat cu Trupul Euharistic, totodata si cu fiecare membru si madular al Bisericii. De aceea, cel ce vrea sa se impartaseasca de Trupul si Sangele Sau – Euharistic, trebuie ca mai intai sa-si indrepte atentia asupra aproapelui sau, oricare si oricine ari fi acesta.

[cipri85]

Domnul nostru Iisus Hristos doreste sa Il cinstim precum voieste El, nu precum vreau ori cred oamenii ca ar trebui cinstit. De aceea, Sfantul Ioan condamna obiceiul unora de a aduce daruri sfinte la Biserica in detrimentul aproapelui lor, care ramane in continuare gol, flamand si insetat. Un astfel de gest, de a impodobi biserica construita, nu il curateste pe crestin, pe cand celelalte fapte de milostenie, da. „Biserica nu este un loc unde se aduna vase de aur si de argint, ci un loc de adunare a ingerilor; de aceea trebuie sa aducem la biserica sufletele noastre. Dumnezeu se apropie de darurile noastre de aur numai daca si sufletul nostru este de aur. Nu era de argint masa aceea de la Cina cea de taina, nici nu era de aur potirul din care a dat Iisus Hristos ucenicilor Sangele Sau! Dar toate erau de pret, toate infricosatoare, pentru ca erau pline de Sfantul Duh! Vrei sa cinstesti trupul lui Hristos?

Nu-L trece cu vederea cand este dezbracat! Nu-L cinsti aici in biserica cu haine de matase, iar afara il lasi sa degere de frig, ca n-are cu ce se imbraca! Cel ce a spus: „Acesta este Trupul Meu”, si prin cuvant a intarit lucrul, Acelasi a spus si „Flamand M-ati vazut si nu M-ati hranit” si „Intrucat n-ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut”. Trupul lui Hristos de pe altar nu are nevoie de acoperaminte pretioase, ci de suflet curat; dar cel gol, cel flamand are nevoie de multa ingrijire. Sa invatam, dar, sa filozofam si sa cinstim pe Hristos, asa cum vrea El. Cea mai placuta cinste pentru Cel pe Care Il cinstim este sa-L cinstim asa cum se cuvine, cum vrea El, nu cum socotim noi. Si Petru socotea ca-L cinsteste, oprindu-L sa-I spele picioarele. Dar ceea ce voia sa faca nu era cinste, ci cu totul dimpotriva. Tot asa si tu, cinsteste-L pe Hristos cu cinstea pe care El ti-a poruncit-o, cheltuind cu saracii avutia ta. Dumnezeu n-are nevoie de vase de aur, ci de suflete de aur” . „Noi trebuie sa-L hranim pe Hristos, sa-L adapam si sa-L imbracam. Acestea sunt vrednice de aceasta masa sfanta” . Acestea sunt motivele pentru care Sfantul Ioan Gura de Aur cere tuturor credinciosilor sa se aplece cu staruinta asupra acestei virtuti, fiindca „Cel ce miluieste pe sarac, imprumuta pe Dumnezeu” (Pilde 19, 17). Multe sunt lucrurile care caracterizeaza crestinismul, dar, mai mult decat toate si mai bine decat toate, iubirea reciproca dintre oameni si pacea” .

Potrivit Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan (I Ioan 4, 20 – 21) iubirea este capul virtutilor, acest lucru fiind temelia tuturor poruncilor lui Dumnezeu, caci „prin iubirea fata de Dumnezeu intra si iubirea fata de aproapele” . In fata Dumnezeiestii Euharistii, ne invata Sfantul Ioan Hrisostom, trebuie sa se vina cu iubire de Dumnezeu. Trupul si Sangele Domnului trebuie mancat si baut numai de iubitorii Lui, si iubitori ai Lui nu pot fi cei care urasc si trec cu vederea pe aproapele lor . Cei care doresc sa calatoreasca cu aceasta fapta buna spre Imparatia lui Dumnezeu, trebuie sa fie ferm convinsi de faptul ca: „Nu exista pacat pe care sa nu fie in stare sa-l curete milostenia, pe care sa nu-l poata ea stinge... ea este un leac prielnic pentru orice rana...

Este cu drept cuvant, desavarsire” ; „Mila este baie a sufletului. De aceea, asa cum in fata usilor bisericii sunt vase de spalat pline cu apa, ca sa-ti speli mainile, la fel, afara din biserica stau jos saracii, ca sa-ti speli de pete mainile sufletului” ; „Oricat de mare ar fi pacatul, mila este in stare sa-l spele” . Pentru a ne atrage si mai mult spre a infaptui acte de milostenie, Sfantul Ioan Gura de Aur ne dovedeste ca Imparatia Cerurilor poate fi „cumparata” de aici de pe pamant, prin faptele noastre de milostenie fata de aproapele nostru, oricine si oricare ar fi el: „Cerul este negutatorie si afacere buna, iar noi o neglijam. Da o bucata de paine si ia Raiul; da lucruri mici si ia lucruri mari; da cele pieritoare si ia pe cele nepieritoare; da pe cele stricacioase si ia cele nestricacioase” . Totusi faptele noastre bune trebuie savarsite din toata inima, pentru ca „fapta facuta de sila nu are plata, ci fapta facuta de bunavoie” .

Asadar, toata viata noastra trebuie sa „fim aplecati spre savarsirea binelui” . Daca ne intrebam care este timpul cel mai potrivit pentru pocainta (sub toate cele cinci aspecte prezentate de Sfantul Ioan), tot el ne da raspunsul: postul . Postul trebuie sa fie indragit si imbratisat de fiecare crestin, deoarece axesta alunga si invinge dusmanii mantuirii noastre . La fel ca in cazul oricarei alte virtuti „postul iubeste pe cei ce il iubesc si uraste pe cei ce il urasc” .

In alta ordine de idei, am vazut si constatat ca atat pacatele cat si virtutile sunt deopotriva sufletesti si trupesti. Sfantul Ioan Gura de Aur ocorda o importanta deosebita (si) pacatelor savarsite prin intermediul trupului. El are in vedere mai cu seama, acele organe ale trupului care intra in contact nemijlocit cu Trupul si Sangele Mantuitorului nostru Iisus Hristos, fara insa a le exclude pe celalte. Astfel, dintre toate madularele noastre, limba este organul prin care crestinul greseste si pacatuieste cel mai mult si cel mai des, fapt ce ni-l relateaza si confirma si Sfantul Apostol Iacov in Epistola sa si care spune ca „Limba, mic madular este si cat codru aprinde...”. „Gura se murdareste cu defaimari, blasfemii, ocari, cuvinte pline de manie, cuvinte de rusine, ras si glume” . Impotriva acestor pacate care se savarsesc prin intermediul limbii, Sfantul Ioan Hrisostom este foarte categoric: „Paziti-va, dar. Limba mai mult decat lumina ochilor! Limba este cal imparatesc; daca-i pui frau si o inveti sa mearga frumos, imparatul se va odihni pe ea si va sta pe ea; dar daca o lasi sa umble fara frau si sa zburde, ajunge caruta diavolului si a demonilor” . Cu toate ca noua ni se pare ca pacatele savarsite prin intermediul ei sunt nesemnificative, Sfantul Ioan este de alta parere si anume ca: ocara si insulta sunt pacate ce ne arunca in iad . Trebuie sa stim ca nu este suficient a ne spala gura inainte de a merge la Biserica , ci trebuie, mai inainte de aceasta sa ne impodobim limba cu blandete, smerenie, binecuvantare, cuvintele legilor dumnezeiesti, milostenie .

Acelasi lucru trebuie sa facem si cu mainile, ochii si urechile noastre, si in general tot trupul nostru trebuie deprins cu virtutea. In ajutor ne vine tot Sfantul Ioan Gura de Aur care ne arata si modul in care putem savarsi aceasta: „Cerceteaza-ti cu luare aminte mana dreapta, limba, buzele, care au devenit portile de intrare ale lui Iisus Hristos. Gandste-te la timpul in care te apropii de Sfintele Taine si intinzand o masa vazuta, indreapta-ti cugetul spre acea masa, adica vreau sa zic, spre Cina Domnului, spre privegherea ucenicilor din acea noapte sfanta” ; prin urmare „atunci cand vei cugeta ce a patimit pentru tine Stapanul, vei fi mai cu bagare de seama si mai filozof” .

In concluzie, Sfantul Ioan Gura de Aur indeamna pe tot credinciosul care doreste sa se uneasca cu Domnul Iisus Hristos in cadrul Sfintei Liturghii, sa faca eforturi pentru a dobandi o constiinta curata (eforturi sustinute de Harul lui Dumnezeu). Acest efort implica o parte negativa si una pozitiva. Cea negativa presupune parasirea pacatului (indiferent de natura lui, trupesc ori sufletesc), iar partea pozitiva inseamna colaborarea si impreunalucrarea noastra cu Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos la cultivarea si (de)savarsirea virtutilor (care implica si trupul, dupa cum am aratat mai sus. Toate virtutile au drept scop transformarea noastra launtrica, astfel incat noi sa devenim deopotriva cu ingerii (blanzi, milostivi, rugatori), atunci cand ne apropiem de infricosatoarele lui Hristos Taine. Ca atare, toate acestea sunt posibile cu conditia ca noi „sa nu ne lenevim spre mantuirea noastra” . Starea si dispozitia de evlavie euharistica, ca de altfel starea de evlavie in general, nu poate rezulta numai dintr-un efort si solicitare spirituala de moment, ori una mai indelungata, ci dintr-un permanent exercitiu spiritual, dintr-o continua deprindere a inimii si gandului de la cele pamantesti, spre o viata filosofica, adica in Iisus Hristos, cum ne indeamna Sfantul Ioan Gura de Aur in incheierea fiecareia din predicile sale .

Am afirmat si sustinut ca noi suntem ajutati in permanenta de Harul lui Dumnezeu, insa acest Har ni se comunica noua cu prisosinta atunci cand ne impartasim. Mai mult, noi nu putem ajunge la unirea cu Dumnezeu (dupa har) decat prin primirea lui Iisus Hristos Euharistic. Prin aceasta noi dobandim inca de pe acum siguranta ca vom trai vesnic impreuna cu El. Este o legatura tainica intre partea omului si cea a lui Dumnezeu in lucrarea virtutii. Nu se poate ajungela aceasta fara participarea ambelor parti, insa trebuie sa subliniem ca ajutorul lui Dumnezeu (dat noua prin intermediul Sfintei Impartasanii) este covarsitor: „virtutea nu se agoniseste fara lucrarea poruncilor, iar porunca nu se savarseste fara dragoste, si nici dragostea nu se reinnoieste fara Sfanta Impartasire. Astfel ca fara Sfanta Impartasire este zadarnic sa ne ostenim” .

[cipri85]

II. Participarea la Cultul divin public



2. Venirea la Biserica si tinuta in cadrul Sfintei Liturghii



Pentru ca cineva sa se poata impartasi cu Sfintele Taine, trebuie ca mai intai de toate sa vina la Biserica. Din perspectiva Sfantului Ioan Hrisostom, orice crestin care vine la Sfanta Liturghie este dator sa se si impartaseasca la momentul potrivit si cuvenit. Sfantul Ioan nu imparte credinciosii in doua categorii: cei care doar asista la slujba si cei care se impartasesc. Nu! Ci odata ce ai venit la biserica, trebuie sa fii pregatit sa te si impartasesti. Ca stare sufleteasca, noi trebuie sa pastram o liniste totala, fiind atenti la desfasurarea Sfintei Slujbe, fiind convinsi ca ne aflam in prezenta lui Iisus Hristos Insusi. De asemenea, in timpul Sfintei Liturghii credinciosului i se cere o participare activa si constienta . Mai mult decat atat, toti trebuie sa fim inflacarati si entuziasmati, sa avem sufletele clocotitoare, sa fim cu mintile treze si sa nu ne apropiem cu scarba sau cu pasi sovaitori . Aceasta nu este un lucru imposibil ori cu neputinta de indeplinit, mai ales daca tinem seama ca „din cele o suta saizeci si opt de ceasuri ale saptamanii, macar unul sa fie dat lui Dumnezeu in intregime” . Vom fi inflacarati si entuziasmati, vom avea mintile treze doar daca, mai dinainte de a veni la biserica, ne-am cercetat pe noi insine (potrivit Cuvantului Sfantului Apostol Pavel: „Sa se cerceteze omul pe sine si asa sa manance din Paine si sa bea din Pahar” – I Cor. 11, 28). Drept urmare, cercetarea de sine este obligatorie pentru a nu ne impartasi cu nevrednicie, caci, cel ce face aceasta, vinovat este fata de Trupul si Sangele Mantuitorului (I Cor. 11, 23 – 31).

Am vazut ca Sfantul Ioan Hrisostom considera pacatul (oricare ar fi el – cu fapta, cu gandul sau cu lucrul) un obstacol si o piedica in vederea unirii cu Iisus Hristos in Euharistie. De aceea, pentru a scapa de ele, trebuie mai intai sa le (re)cunoastem pe fiecare in parte (fiindca doar constiinta noastra proprie le stie pe toate), iar cunoscandu-le sa ne debarasam si indepartam de ele. Trebuie sa ne infatisam inaintea Domnului nostru Iisus Hristos nu doar cu trupul curat, ci mai ales cu sufletul, in alt fel fiind vrednici de toata osanda: „Sa cunoastem, dar, care sunt cele ce spurca pe om! Sa le cunoastem si sa fugim de ele! Vad ca multi au un astfel de obicei in biserica; se sarguiesc sa vina la biserica cu haine curate, cu mainile spalate; dar ca sa se infatiseze cu sufletul curat inaintea lui Dumnezeu nu sufla nimeni vreun cuvant! Si spun lucrul acesta nu ca sa va opresc sa va spalati mainile sau gura, ci ca vreau sa va spalati asa cum se cuvine, nu numai cu apa, ci, in loc de apa, cu virtuti. Gura se murdareste cu defaimari, blasfemii, ocari, cuvinte pline de manie, cuvinte de rusine, ras si glume. Daca te stii ca nu rostesti nici una din acestea, nici nu esti murdarit cu aceasta murdarie, indrasneste de vino la biserica; dar daca te-ai intinat de nenumarate ori cu aceste pete, pentru ce te ostenesti degeaba clatindu-ti gura cu apa, dar purtand pe ea aceasta murdarie vatamatoare si ucigatoare” .



1. Problema desei sau rarei impartasiri

In privinta acestei probleme, Sfantul Ioan Hrisostom este la fel de nesovaitor, ca si pana acum. El spune ca nu trebuie sa vorbim de deasa sau rara impartasire, ci doar daca noi avem ori nu o constiinta curata. Aceasta este cea care ne indeamna sa ne impartasim, ori nu. Cel care are o constiinta curata este vrednic si dator – potrivit convingerilor Sfantului Ioan Gura de Aur – sa se impartaseasca ori de cate ori participa la Sfanta si Dumnezeasca Liturghie. Dimpotriva, cel ce nu s-a ingrijit sa-si curateasca sufletul, deci cel cu o constiinta patata, murdara si necurata, nu se poate impartasi nici macar o singura data pe an, intrucat timpul nu este dictat de vreo satbatoare (desi exista conceptia aceasta in timpul Sfantului Ioan, idee care mai persista si astazi), fie ea chiar Sfintele Pasti.”Apoi, acesta este raul cel mare, ca tu hotaresti vrednicia apropierii de Sfintele Taine nu dupa curatia cugetului, ci dupa intervalul de timp, si crezi ca aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori in cursul anului de Sfanta Impartasanie, nestiind, se vede, ca daca te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai odata, aceasta iti pateaza si infiereaza sufletul; iar daca te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar si numai odata, ti l-ai mantuit” . „Stiu ca multi dintre noi ne apropiem de aceasta Sfanta Masa, pentru ca este obiceiul ca la aceasta sarbatoare sa ne impartasim.

Ar trebui, insa, asa precum v-am spus de multe ori si mai inainte, sa nu tinem seama de sarbatoare cand avem sa ne impartasim, ci sa ne curatim cugetul, si atunci sa ne apropiem de Sfanta Jertfa. Cel pangarit si necurat nici in sarbatori nu are dreptul sa se impartaseasca cu acest Trup sfant si infricosator; cel curat insa, cel care si-a sters bine, prin pocainta, pacatele, acela are dreptul, si in sarbatori, si oricand, sa se impartaseasca cu dumnezeiestile Taine, acela merita sa se bucure de darurile lui Dumnezeu. Dar nu stiu cum se face ca unii nu tin seama de lucrul acesta, si multi crestini, plini de mii si mii de pacate, cand vad ca vine sarbatoare, ca si cum ar fi impinsi chiar de sarbatoare, se apropie de Sfintele Taine, pe care niste oameni ca acestia nici n-au dreptul sa le vada; pe cei pe care ii cunoastem ii oprim, iar pe cei pe care nu-i cunoastem ii lasam in seama lui Dumnezeu, Cel ce stie ascunzisurile inimii fiecaruia” .

Asadar, Sfantul Ioan Gura de Aur condamna falsa evlavie a unora de a se impartasi doar in sarbatorile mari de peste an, cum ar fi: Nasterea Domnului, Botezul Domnului si Invierea Domnului, ca si cum aceasta impartasire rara i-ar indreptati si justifica ori scuza in fata lui Dumnezeu. „Vad pe multi impartasindu-se cu trupul lui Iisus Hristos, cum s-ar intampla, mai mult ca obicei si ca lege, decat ca impus de cuget. Cand va sosi, zice, timpul sfantului mare post, sau cand va sosi ziua Aratarii Domnului (Teofania sau Epifania) ma voi impartasi cu Sfintele Taine, desi timpul de castig nu este Epifania, nici Postul Mare, ci sinceritatea si curatenia sufletului. Cu acestea apropie-te, fara acestea, insa, niciodata . Nu sunt de laudat nici cei ce se impartasesc de multe ori pe an, chiar de este la fiecare Sfanta Liturghie, daca fac aceasta avand o constiinta patata, alterata, degradata.

Noi trebuie sa urmam exemplul celor care se unesc cu Iisus Hristos, fiind sfatuiti si indrumati la aceasta doar de constiinta, care nu-i judeca pentru faptele lor. „multi dintre voi se impartasesc din jertfa aceasta o singura data in cursul anului, altii de doua ori iar altii de mai multe ori. Deci cuvantul nostru este indreptat spre toti, nu doar catre cei de fata, ci si catre cei ce stau prin pustii, caci aceia mai cu seama o singura data in an se impartasesc, de multe ori si la doi ani. Deci ce? Pe care, oare, vom aproba noi? Pe cei ce se impartasesc o data, sau pe cei de mai multe roi, ori pe cei de mai putine ori? Nici pe cei de o data, nici pe cei de mai multe ori, nici pe cei de putine ori, ci pe cei cu cuget curat, pe cei cu inima curata, pe cei cu viata fara de prihana. Unii ca acestia, apropiindu-se pururea, iara de nu sunt asa, sa nu se apropie niciodata. De ce+ Fiindca isi iau cu sine judecata si osanda si pedeapsa nespusa. Si sa nu te minunezi de aceasta, caci precum mancarea, care prin natura sa este hranitoare, cade intr-un stomac bolnav si bicisnic si vatama si strica totul, devenind cauza bolilor, intocmai asa se petrece si cu impartasirea Sfintelor si dumnezeiestilor Taine” .

Toate acestea ni le spune Sfantul Ioan Hrisostom nu pentru a ne impiedica pe noi sa ne apropiem de Sfintele Taine, chiar si numai in sarbatori, ci dimpotriva, el doreste sa ne apropiem continuu de Ele , dar nu oricum; pentru ca cel ce se impartaseste cu nevrednicie, fie si numai o singura data in an, este la fel de vinovat ca si cei care L-au rastignit pe Iisus Hristos: „Indrasneala nu este a te apropia de mai multe ori in cursul anului, ci de a te apropia cu nevrednicie, fie chiar si doar o singura data in tot timpul anului. Noi, insa, ne gasim intr-o asemenea stare de ticalosie si indobitocire, ca desi in cursul anului facem mii de rele, totusi pentru indepartarea de acele rele nu avem nici o grija, ci credem ca ne este de ajuns de a nu indrazni ca sa ne apropiem des de trupul lui Iisus Hristos, sau ne apropiem cu batjocura, neintelegand pare-se, ca cei ce au rastignit pe Domnul nostru Iisus Hristos, o singura data l-au rastignit. Dar oare, fiindca o singura data l-au rastignit, pacatul lor este mai mic? Inca si Iuda, o singura data l-a vandut pe Iisus Hristos. Dar ce? Oare faptul acesta l-a scapat de raspundere? De ce faptul acesta sa-l indeplinim numai o data, si la un anumit timp in cursul anului?

Timp de curatie sa ne fie noua curatia cugetului” . Credinciosul prasnuieste Sfintele Pasti doar atunci cand se impartaseste, iar aceasta o face nu doar o singura data pe an (atunci cand sarbatorim Sfintele Pasti, din punct de vedere istoric), ci de fiecare data cand mancam si bem Trupul si Sangele Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Cei care nu se impartasesc, ci doar postesc, se aseamana catehumenilor, pentru ca ei fac acest lucru si astfel nu simt bucuria Pastilor fiindca nu se unesc cu Domnul Iisus Hristos: „Sfanta si marea Patruzecime este o singura data pe an. Dar pastile le facem (cu alte cuvinte, ne impartasim) de trei sau de patru ori pe saptamana; si ca sa zic mai bine, ori de cate ori dorim. Fiindca nu Postul face Pastile, ci comuniunea si impartasirea care se face la fiecare Liturghie. Si ca lucrul acesta este adevarat, auzi pe Pavel, care zice: „Pastile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (I Cor. 5, 7). Deci ori de cate ori te impartasesti cu constiinta curata, faci Pastile cele luminate.

Parintele Arsenie Papacioc: As desfiinta catolicismul