Ratiune si Credinta

[Kronos]

În prealabil postat de N.Priceputu

Atunci când îţi dai seama că raţiunea te poate fura, minţi, că ceea ce ţi se prezintă ca adevăruri incontestabile sunt doar aparenţe de adevăr, când îţi dai seama că cineva te poate convinge că negrul e alb, merită să încerci măcar să te pui în postura credinciosului, să încerci şi o altă perspectivă asupra lumii.

Sau poți să te pui în postura necredinciosului și să te îndoiești de faptul că negrul e negru, dar să rămâi sceptic și la ideea că negrul e alb. Să începi să crezi abia când ai argumente de necontestat.

La ce aparențe de adevăr luate drept adevăr incontestabil v-ați gândit? Un om se folosește de rațiune atunci când are în vedere ambele fețe ale monedei. Cel care e de-acord cu tot ce i se bagă pe gât nu se folosește de rațiune. Cel care exclude din start orice alt punct de vedere diferit de-al lui, e un om „obtuz”. Deci fără prea multă finețe în judecată.

Oricum, tot nu pricep de ce e nevoie de credință că altfel te papă focul.

În prealabil postat de Kronos

Sau poți să te pui în postura necredinciosului și să te îndoiești de faptul că negrul e negru, dar să rămâi sceptic și la ideea că negrul e alb. Să începi să crezi abia când ai argumente de necontestat.

Nu vei avea argumente de necontestat decât prea târziu, după moarte.

La ce aparențe de adevăr luate drept adevăr incontestabil v-ați gândit? Un om se folosește de rațiune atunci când are în vedere ambele fețe ale monedei.

De multe ori, în cercetarea aşa-zis ştiinţifică cineva vrea să demonstreze o anumită teorie şi atunci face tot posibilul pentru a strânge argumente în acest sens. El ştie de la început ce vrea să demonstreze, nu ajunge la rezultat printr-o cercetare cinstită.

Nu vreau să intrăm în amănunte, pentru că s-a bătut foarte mult apa în piuă pe temele preferate ale raţionaliştilor. E la fel de adevărat că şi de partea credinţei se face de multe ori aceeaşi greşeală, nu urmărind adevărul curat, ci susţinerea unei teorii fixe. Şi într-un caz, şi în celălalt, consider că e vorba de o idolatrizare a unui pseudo-adevăr.

Credinţa trebuie să rămână deschisă cunoaşterii ştiinţifice, iar aceasta, la rândul ei, trebuie să fie deschisă credinţei.

Oricum, tot nu pricep de ce e nevoie de credință că altfel te papă focul.

De credinţă e nevoie ca să vezi. Până nu ţi se deschid ochii nu cunoşti lumea decât aşa cum o cunoaşte un orb din naştere, care nu ştie că există ceva dincolo de întunericul în care trăieşte.

[Kronos]

În prealabil postat de N.Priceputu

De multe ori, în cercetarea aşa-zis ştiinţifică cineva vrea să demonstreze o anumită teorie şi atunci face tot posibilul pentru a strânge argumente în acest sens. El ştie de la început ce vrea să demonstreze, nu ajunge la rezultat printr-o cercetare cinstită.

Adică deja cunoaște finalul și restul îl modelează în așa fel încât să demonstreze sârșitul (ca și cum am demonstra concluzia unei probleme la matematică, folosindu-ne de însăși concluzia). Însă descoperirile în știință se bazeză pe cercetare, iar demonstrațiile sunt cu mult diferite față de cea a unei probleme de matematică. Printr-un accident se descoperă ceva. De la acel ceva se pornește întreaga cercetare neștiind încotro te va duce. Dvs. ați luat un indiciu drept finalul. Dar poate indiciul acela e doar piesa unui puzzle mult mai mare. Cercetarea, într-adevăr, se face în jurul lui, dar nu pentru a-l demonstra, ci pentru a descoperi mai multe. Chiar dacă un om de știință a propus o teorie, au fost alții care, prin experiment sau printr-o judecată mai profundă, au găsit argumente care să contrazică teoria. Deci nu se manipulează adevărul pentru a demonstra ceva ce e fals.

De credinţă e nevoie ca să vezi. Până nu ţi se deschid ochii nu cunoşti lumea decât aşa cum o cunoaşte un orb din naştere, care nu ştie că există ceva dincolo de întunericul în care trăieşte.

Cu ce e diferit ce-ați scris aici de primul citat? Credeți că un cercetător mai întâi stabilește concluzia și-apoi găsește ipotezele care, evident, vor fi în acord cu concluzia că doar pe baza ei au fost create. Dar atunci când crezi într-un sistem filosofic pe care ți-l și însușești, nu modelezi realitatea în acord cu sistemul tău? Creștinismul nu așa a luat naștere? S-a stabilit că Iisus e Dumnezeu (concluzia) și apoi s-au adus argumente în favoarea acestei teorii (ipoteze). Faptul că Biblia îl mărturisește Dumnezeu și sunt acolo câteva minuni povestite nu înseamnă mare lucru. Cine garantează să sunt adevărate? Nimeni. Dar, din nou, s-a plecat de la premisa că ar fi adevărate și apoi s-au adus alte argumente.

În prealabil postat de Kronos

Cu ce e diferit ce-ați scris aici de primul citat? Credeți că un cercetător mai întâi stabilește concluzia și-apoi găsește ipotezele care, evident, vor fi în acord cu concluzia că doar pe baza ei au fost create. Dar atunci când crezi într-un sistem filosofic pe care ți-l și însușești, nu modelezi realitatea în acord cu sistemul tău? Creștinismul nu așa a luat naștere? S-a stabilit că Iisus e Dumnezeu (concluzia) și apoi s-au adus argumente în favoarea acestei teorii (ipoteze). Faptul că Biblia îl mărturisește Dumnezeu și sunt acolo câteva minuni povestite nu înseamnă mare lucru. Cine garantează să sunt adevărate? Nimeni. Dar, din nou, s-a plecat de la premisa că ar fi adevărate și apoi s-au adus alte argumente.

În asta constă diferenţa dintre credinţă şi cercetarea ştiinţifică. Credinţa porneşte de sus, de la un adevăr revelat de Dumnezeu. Se ia ca atare; se crede. E transcendent şi, prin urmare, nu poate fi supus analizei. Pornind de la adevărurile revelate se interpretează tot ceea ce putem cunoaşte.

Ştiinţa face drumul de jos în sus, de la periferie spre centru. Dacă nu se pierde pe drum va ajunge la întâlnirea cu credinţa (care şi ea, la rândul ei, nu trebuie să se piardă în lume).

Dacă, însă, un „ştiinţific” (vorba lui Vsovivi) pune la îndoială realităţile despre care vorbesc credincioşii, corect este să analizeze, să cerceteze, însă cu mijloacele adecvate. Adică trebuie să intre în postura credinciosului, să accepte (fie şi experimental) drept adevăruri ceea ce este adevărat pentru un credincios, să se roage (renunţând la îndoieli)... să trăiască sincer credinţa. Abia apoi, cunoscând-o dinlăuntru, va putea vorbi cu „obiectivitate” (despre ceva atât de subiectiv).

Creştinismul nu e un sistem filosofic, ci un mod de viaţă în har. O viaţă cu Hristos, cu Dumnezeu. O legătură de iubire mai mult decât o vorbire despre lume şi sensul ei. El încearcă, desigur, să înţeleagă lumea, din perspectiva revelaţiei, şi atunci se exprimă şi filosofic; însă nu de la această înţelegere se porneşte. La ea ajung unii, cei care i se dedică.

[tara tara vrem ostas]

"credinta" noastra e influentata de sentimentele si dorintele noastre.. adevarul e impartial... Ratiunea pune totul cap la cap isi face calculul si ajunge la o concluzie.. din cauza stiintei ai un televizor, un calculator, un internet, electricitate, caldura, un telefon, o masina, s.a.m.d.. cea mai comuna stiinta e matematica.

[Kronos]

În prealabil postat de N.Priceputu

În asta constă diferenţa dintre credinţă şi cercetarea ştiinţifică. Credinţa porneşte de sus, de la un adevăr revelat de Dumnezeu. Se ia ca atare;

Dacă adevărurile științifice nu au nicio valoare pentru că pornesc de la coadă la cap, atunci nici această afirmație nu are valoare pentru că acesta e doar o premisă derivată dintr-o alta luată ca atare (așa cum se întâmplă și în știință).

În prealabil postat de Kronos

Dacă adevărurile științifice nu au nicio valoare pentru că pornesc de la coadă la cap, atunci nici această afirmație nu are valoare pentru că acesta e doar o premisă derivată dintr-o alta luată ca atare (așa cum se întâmplă și în știință).

Nu am spus că adevărurile ştiinţifice nu au nicio valoare; au, însă nu sunt valabile decât pentru realităţile pe care le-au experimentat. Opusul credinţei nu e ştiinţa, ci îndoiala. Dar ştiinţa porneşte de la îndoială şi, pentru a constata, pentru a înţelege se bazează pe experimente repetabile, care furnizează nişte rezultate obiective (ştiinţele exacte), sau pe observarea unor fenomene mai mult sau mai puţin subiective (psihologia, de exemplu).

Având în vedere că Dumnezeu este subiect pur iar materia este obiect, evident că cercetarea celor materiale se situează la periferia existenţei şi nu poate spune prea multe despre Subiectul care le-a creat. Dar pe măsură ce cunoaşterea se apropie de Subiect, nu mai crede că realitatea obiectivă este singura existenţă, constată că există o taină a lumii, un mister care nu e accesibil observaţiei obiective, ci doar trăirii personale, subiective.

[Kronos]

În prealabil postat de N.Priceputu

Dar ştiinţa porneşte de la îndoială ...

Adevărul va rezista oricărei îndoieli, oricât de puternică e. Tu poți să te îndoiești că n-au cum să-ți crească aripi să zbori, dar asta nu schimbă cu nimic adevărul. Despre Iisus se spune că e calea, viața și Adevărul (suprem, absolut). Nu e nimic care să te convingă de contrariu, dacă te îndoiești de acest „adevăr”. Ori ar fi normal ca de adevărul absolut să nici nu mai ai cum să te îndoiești pentru că e atât de evident încât orice contestare e de prisos. Oare de-asta e nevoie de credință? Pentru că știa și el acest lucru?

În prealabil postat de Kronos

Dacă adevărurile științifice nu au nicio valoare pentru că pornesc de la coadă la cap, atunci nici această afirmație nu are valoare pentru că acesta e doar o premisă derivată dintr-o alta luată ca atare (așa cum se întâmplă și în știință).

De unde sti tu ca am fost noi Indoctrinati .
Eu unul ma duc dupa ceia ce Dumnezeu imi descopera si ma calauzeste nu dupa spusele unuia si ale altuia . Este cale lunga si mare Dar sa cunosti pe Dumnezeu ,uni din noi avem Urechi si nul auzim cum ne cheama si nul vom cunoast pina la ziua in care va fi puse scaunele la judecata atunci pentru aceia va fi tIrziu , sa lucram pIna este timp si lumina ca vedem ce lucram ca dac se va lua lumina vom umbla In Intuneric si nu vom mai gasi calea . Doamne sa nu abati Inima mea de la calea ta si de la plinirea poruncilor tale amin amin amin

[Kronos]

În prealabil postat de ioan_strainul

De unde sti tu ca am fost noi indoctrinati .

Deci Biblia, spusele preoților, ale sfinților nu v-au influențat în niciun fel credința în Dumnezeu? Ați fi crezut în Iisus și dacă vă nășteați în sălbăticie? Ați renunța la creștinism dacă ar apărea cineva care să vă convingă că mahomedanismul e calea cea bună? Ați renunța la islamism pentru creștinism presupunând că ați fi fost crescut în spiritul acestuia? Presupun că nu. Asta nu e îndoctrinare?

Eu unul ma duc dupa ceea ce Dumnezeu imi descopera si ma calauzeste, nu dupa spusele unuia si ale altuia . Este cale lunga si mare, dar sa cunosti pe Dumnezeu, unii dintre noi avem urechi si nu-l auzim cum ne cheama si nu-l vom cunoaste pina la ziua in care vor fi puse scaunele la judecata atunci pentru aceia va fi tIrziu , sa lucram pIna este timp si lumina ca vedem ce lucram ca dac se va lua lumina vom umbla In Intuneric si nu vom mai gasi calea . Doamne sa nu abati Inima mea de la calea ta si de la plinirea poruncilor tale amin amin amin

Și vina cui e că nu-l auzim și nu recunoaștem glasul „păstorului”? Cei care au fost crescuți în spiritul ateist ce vină au? Cei care se îndoiesc din cauza/ datorită mediului în care trăiesc ce vină au? Ce Dumnezeu nedrept dacă ne-ar judeca așa și nu după măsura rîvnei noastre de-a căuta Adevărul. Dacă nu găsim adevărat ceea ce alții vor să fie, asta e. Dar nu merităm pedeapsa pentru că ne folosim de darurile Sale: libertatea și rațiunea. Dumnezeu ar fi știut asta. De aceea, nu cred că Iisus e Dumnezeu. Poate profet.