Confirmare minunată: romano-catolicii trebuie (re)botezaţi

[dobrin7m]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Avea Tudor,din romanul ,,Trei dinti din fata"a lui Marin Sorescu,o replica:,,Stiu si eu ce sa zic? Mi-se pun in carca unele si altele.Stiu si eu ce sa zic?O fi adevarat,n-o fi adevarat?" :)

da, da. :)

Nu mai fiti suparati unii pe altii si astfel fiecare contra propriului lui suflet.Uitati o poezie care mi-a placut,se numeste ,,Marturisire"de Ioan Alexandru:

,,Sa plec de aici si sa nu fi ajuns
La impacare si desavarsire
E semn ca prin durere n-am strapuns
La rodnicia dincolo de fire

Ca n-am iubit pana la nesfarsit
Si nu am sangerat pana la mila
Si de-oi fi fost din cand in cand smerit
Tot fumegam o candela sterila

Caci bunele si rele cate-au fost
Nu le-am uitat ca pe o strainie
Si sa raman cu cele-a altui rost
Si ma-nsoteasca-ntru Imparatie

Acest pamant,tapul ispasitor
Pustia nu-l indura fara mine
De nu-i voi da pe langa ce-s dator
Si bucuria stingerii de sine".

Va suparati prea usor si prea tare unii pe altii.Intr-un articol de azi de pe site,despre avva Galeriu,autorul articolului,Marius Matei,a avut un gand exceptional:,,Nu vom putea opri raul din univers dar macar putem scuti lumea de raul nostru".

[dobrin7m]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Nu mai fiti suparati unii pe altii si astfel fiecare contra propriului lui suflet.Uitati o poezie care mi-a placut,se numeste ,,Marturisire"de Ioan Alexandru:

,,Sa plec de aici si sa nu fi ajuns
La impacare si desavarsire
E semn ca prin durere n-am strapuns
La rodnicia dincolo de fire

Ca n-am iubit pana la nesfarsit
Si nu am sangerat pana la mila
Si de-oi fi fost din cand in cand smerit
Tot fumegam o candela sterila

Caci bunele si rele cate-au fost
Nu le-am uitat ca pe o strainie
Si sa raman cu cele-a altui rost
Si ma-nsoteasca-ntru Imparatie

Acest pamant,tapul ispasitor
Pustia nu-l indura fara mine
De nu-i voi da pe langa ce-s dator
Si bucuria stingerii de sine".

Va suparati prea usor si prea tare unii pe altii....

asa este.

Poezia este minunata si vine exact cand trebuie.
acum 3 zile ma decisesem sa ma retrag de pe forum definitiv si sa imi sterg contul. dar am lasat cateva momente de rugaciune ca sa stiu daca e bine ce fac. si dupa aceea gandul meu s-a schimbat , au navalit sentimente care au schimbat toata situatia. primele doua versuri din poezia ta au fost sentimentele mele: cum sa plec, sa ma supar pe oameni si sa las definitiv totul asa? si am decis sa continui cu rabdare , chiar ironic, chiar dur, ca sa le spun exact asa:
"Sa plec de aici si sa nu fi ajuns
La impacare si desavarsire"

acum desavarsirea stiu ca e departe de mine , sunt constienta de ce sunt si cine sunt, insa impacarea nu, nu e departe si nici greu de atins. totul este sa se vrea.

În prealabil postat de N.Priceputu

Textul de care am spus are câteva cuvinte foarte bune și cu privire la felul în care înțelegem dogma, despre apofatic și catafatic.
Repostez linkul:

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...iri-68900.html

O mică mostră, care poate justifică oarecum și imprecizia formulărilor noastre de pe acest topic:

Dar noi ne dam seama in acelasi timp ca gandurile si cuvintele noastre despre El nu-L cuprind deplin, asa cum e in sine. Ele sunt pentru noi crestinii flori crescute din adancimile misterului Lui negrait. Gandurile si cuvintele noastre despre Dumnezeu sunt in acelasi timp catafatice (spun ceva) si apofatice (sugereaza negraitul). Daca ramanem inchisi in formulele noastre, ele ne devin idoli; daca refuzam orice formule, ne inecam in haosul indefinit al oceanului. Ele sunt finitul deschis spre infinit, stravezii pentru infinit. Prin aceasta pot intretine in noi o viata spirituala. (Părintele Dumitru Stăniloae)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de catalin2

E posibil sa ne referim la ceva diferit prin termenul "cunostinte". Eu ma refer la punctul acesta din dex: " 2. (La pl.) Totalitatea noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare."
In cazul teologiei cunostintele sunt invatatura ortodoxa, rezumata in catehism. Aceasta invatatura are la baza Revelatia primita de la Domnul. Aceste cunostinte sunt obiective, nu depind de o parere personala. Tin de un adevar absolut, nu relativ. La asta ma refeream.

Dacă vrei să îţi rezumi cunoaşterea la DEX, ok, e alegerea ta...
Dar să nu te mai miri când dai peste unul ca mine care, pur şi simplu, nu mai ştie cum s-o scoată la capăt cu tine...
Cătălin, te rog să faci un oarecare efort de... nu ştiu cum să zic... de linişte, de pace, de odihnă, da. De odihnă. Efort de odihnă, da!
Fă acest efort şi cuprinde, cumva, ori mai bine lasă-te cuprins de o perspectivă nouă pentru baza ta de cunoştinţe. Anume că acest termen, "cunoştinţe", dincolo de o oarecare definiţie din dex, numeşte un întreg domeniu al cunoaşterii. Mii şi mii de cărţi, tratate, articole, mii şi mii de oameni dedicaţi acestui domeniu (psihologia învăţării, psihologia gândirii, psihologia memoriei, psihologia dezvoltării), mii de ani de experienţă practică, de reflecţie, de căutări, de ipoteze, de soluţii parţiale - toate acestea există, sunt reale şi aşteaptă ca un om, Cătălin din Braşov, dealtfel ca oricare alt om de pe Terra, să le acorde o cât de mică atenţie. Spre însăşi îmbogăţirea bazei lui de cunoştinţe, spre lărgirea comprehensiunii, a cunoaşterii - nu spre altceva.
Gândeşte-te, dacă argumentul meu nu te poate deschide, câţi sfinţi şi cuvioşi au deţinut cunoştinţe precise despre ... cunoştinţe. Nu erau nişte suflete goale închise în ignoranţă, ci mari spirite, făclii aprinse ale Duhului, cărţi vii.
Ei bine, mulţi dintre aceştia s-au frământat să cunoască mintea şi sufletul, stihiile omului, componenţa şi funcţionarea, aşa cum mulţi s-au frământat să cunoască trupul, legile lui, creşterea, boala, sănătatea etc. Şi Domnul i-a răsplătit pentru efortul lor.
Crezi că Sfântul Isaac Sirul, de pildă, nu ar înţelege ce spun eu despre cunoştinţe, ca fapt subiectiv, conţinut al sufletului omenesc, pe care le deosebesc de literele dintr-o carte, fie ea şi ziditoarea carte de catehism?
Crezi că Sfântul Maxim Mărturisitorul ar reduce viaţa spiritului omenesc la câteva însemnări pe-o hârtie, fără a trece dincolo de literă, în duh? Căci asta şi sunt cunoştinţele: duh! Făr de care nici nu am fi după chipul lui Dumnezeu. Iar nu semne goale, pe care dealtfel Mântuitorul le-a ridiculizat odată pentru totdeauna când a scris ceva pe nisip...
Cum nu te cutremuri când citeşti unele ca acelea notate, despre minte, atât în Scriptură cât şi de către sfinţii pomeniţi precum şi de către alţi oameni dumnezeieşti precum Vasile Cel Mare, Grigorie Palama, Ioan Damaschin şi mulţi alţii?

Cunoştinţele (care alcătuiesc dreapta credinţă, ortodoxă) sunt o componentă a sufletului creştinului, duh prezent simultan în toţi credincioşii: idei (de credinţă), înţelesuri complexe (ale dreptei credinţe), teorii (din universul dreptei credinţe), valori (creştine), convingeri (creştine), scopuri (întru mântuire) etc.
Ele nu sunt simple litere negre pe o coală albă, pe care să le credem noi, de dragul miopiei şi al lenei, ca fiind cunoştinţe dintr-o carte. În cărţi nu există cunoştinţe!!! Acolo, în carte, e doar stimulul, semnul, designantul, semnificantul.
Când omul întâlneşte semnul/semnificantul (prin intermediul simţurilor şi prin zvâcurile memoriei), el începe, în funcţie de întreaga lui structură de personalitate (procese perceptive, reprezentări, gândire, memorie, imaginaţie, limbaj, caracter, temperament, inteligenţă etc., etc., etc.) să producă (DA!) informaţii, înţelesuri, sensuri - unele dintre ele fiind tocmai cunoştinţele despre care vorbesc aici (altele sunt doar imagini trecătoare, momentane, care pier din câmpul procesărilor semantice, avînd un rol al lor, însă efemer).

Fă, te rog, deosebirea dintre semnificant şi semnificat!
În cărţi, oricare ar fi, nu sunt cunoştinţe, ci doar semne! Indicatoare, degete îndreptate spre sufletul cititorului, care îl ajută să elaboreze anumite înţelesuri (precum şcolarul care a descoperit, teribil lucru, uimitor pentru el, că semnul a înseamnă a, prima literă din alfabet, care intră în alcătuirea cuvintelor avion şi mama etc.), încorporate treptat în concepte, categorii, scopuri, teorii etc. - într-un cuvânt: în cunoştinţe.
Semnele dintr-o carte, de pildă din Sfânta Scriptură, sunt doar stimuli pentru persoana ta sau a mea, sau a oricărui cititor. Intrînd în relaţie cu aceste semne, omul poate construi informaţii despre semnificatul acestor semne/semnificante. Aceste informaţii, conţinuturi ale minţii lui, ale sufletului lui, poartă numele de cunoştinţe.
De exemplu, întâlnind în Sfânta Scriptură succesiunea următoare de semne: Iisus Hristos,
eu cititorul, ca dealtfel orice om capabil să citească, pot construi un univers, treptat, de date/informaţii etc. despre ceea ce semnifică acest semnificant - Iisus Hristos, adică despre Cel semnificat aici prin succesiunea de litere.
Astfel, succesiv, prin mii şi mi de experienţe de comunicare, omul ajunge să construiască cunoştinţe în legătură cu Mântuitorul, îmbogăţindu-şi sufletul, iniţial gol de cunoştinţele drepte credinţe. Care, repet, nu se află în cărţi ca şi cunoştinţe gata confecţionate, ci numai ca semne, propuneri, porţi spre universul cunoştinţelor, univers pe care şi-l construieşte fiecare, prin harul Domnului.

Tocmai din acest motiv, deşi textul e unul singur, de pildă Evrei 1,1, sunt mii şi mii şi milioane de cunoştinţe create în oameni (câte pălării atâtea cunoştinţe), care sunt construite de şi în sufletul fiecărui cititor în întâlnirea cu unul şi acelaşi text.

Cum însă, în virtutea acestei uriaşe diversităţi de re-prezentare a textului în subiectivitatea omului, ne mai şi înţelegem între noi, mai cădem şi de acord asupra unor termeni ori chiar semnificaţii/concepţii/teorii, asta e deja poveste mare, pe care, dacă doreşti, o poţi cerceta studiind psihologia limbajului, semiotica şi multe alte domenii conexe. Precum şi cugetînd la asta, rugîndu-te, chiar...

Eu unul cred că numai Duhul Sfânt face posibilă această comunicare comprehensibilă între fiinţe atât de diferite înlăuntrul lumii subiective a fiecăruia.
Ca şi la Cincizecime, când s-a petrecut acel uimitor fenomen lingvistic pe care, de fapt, eu nu îl văd cu nimic diferit în esenţa lui de ceea ce se întâmplă chiar acum: tu, cititor al textului meu aici, acum, înţelegi (semnifici şi resemnifici, interpretînd) literele şi cuvintele şi propoziţiile tastate de mine aici.
Acolo a fost, să zic aşa, o mega-jucare în scenă a ceea ce se face dintotdeauna între oameni: comunicare/înţelegere reciprocă, în ciuda unor universuri subiective cu totul unice şi originale, aşa cum erau participanţii la prima manifestare în chip văzut a Bisericii, întemeiate de Hristos prin Jertfă, pe Cruce.
Comunicare posibilă numai prin Duhul Sfânt, Duhul comuniunii între oamenii distincţi, dovadă a Iubirii.
S-a demonstrat clar atunci, acolo, ca să avem dovadă incontestabilă despre puterea Duhului în şi între oameni.

Restu-i duh de dezbinare. Întunecare.

Ce abureala... New-age-ista, mai frate!

[dobrin7m]

"1. Toată înţelepciunea este de la Domnul şi cu El este în veac.
2. Nisipul mărilor şi picăturile ploii şi zilele veacului, cine le va număra?
3. Înălţimea cerului şi lăţimea pământului, şi adâncul şi înţelepciunea, cine le va cerceta?
4. Înainte de toate s-a zidit înţelepciunea şi înţelegerea minţii este din veac.
5. Izvorul înţelepciunii este cuvântul lui Dumnezeu întru cele înalte, şi căile ei sunt porunci veşnice.
6. Rădăcina înţelepciunii, cui s-a descoperit? Şi izvoarele ei, cine le cunoaşte?
7. Unul este înţelept, înfricoşător foarte, Domnul, Cel care şade pe scaunul Său.
8. El a zidit-o şi a văzut-o, şi a numărat-o, şi a revărsat-o peste toate lucrările Sale.
9. Ea se află la tot trupul după măsura dărniciei Lui, şi a dat-o celor ce-L iubesc pe El.

17. Cununa înţelepciunii este temerea de Domnul, care odrăsleşte pace şi sănătate nevătămată; dar şi una şi alta sunt daruri de la Dumnezeu, Care revarsă cinste peste cei care Îl iubesc pe Dânsul.
18. El a văzut-o şi a măsurat-o; ştiinţă şi înţeleaptă înţelegere ca ploaia a revărsat şi a înălţat mărirea celor ce o stăpânesc pe dânsa.
19. Rădăcina înţelepciunii este a se teme de Domnul, iar ramurile ei, lungime de zile.
20. Frica Domnului îndepărtează păcatele, şi la cine petrece, de la acela abate mânia.
21. Mânia celui nedrept nu poate să aibă îndreptăţire, că iuţimea mâniei lui cădere îi este.
22. Până la o vreme va suferi cel îndelung-răbdător, după aceea îi va răsări veselie.
23. Până la o vreme îşi va ascunde cuvintele sale, dar buzele celor credincioşi vor grăi cuminţenia lui.
24. În vistieriile înţelepciunii sunt pildele ştiinţei; celui păcătos îi este urâtă temerea de Dumnezeu.
25. Pofteşti înţelepciune? ţine poruncile şi Domnul îţi va da-o ţie.
26. Că înţelepciunea şi învăţătura stau în temerea de Domnul, şi plăcute sunt Lui credinţa şi blândeţea." cartea intelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah

Primul pas ca sa inveti Cuvantul lui Dumnezeu este acela de ati goli mintea de cuvintele lumii, de cuvintele cunostiintelor lumesti.
Ca trebuie sa faci loc ca sa intre Cuvantul lui Dumnezeu.
Ca de incerci sa asezi Cuvantul lui Dumnezeu peste cuvintele lumii, obtii intuneric amestecat cu lumina care este inselaciunea.
Gol sa fie acolo de prejudecati si de intelepciuni lumesti.

Ceea ce este intelepciune in ochii lumii sa fie nebunie in ochii lui Dumnezeu: "Zicand ca sunt intelepti, oamenii au ajuns nebuni" (Rom. 1, 22); "Au n-a dovedit Dumnezeu nebuna intelepciunea acestei lumi?" (I Cor. 1, 20); "Caci intelepciunea lumii acesteia este nebunie inaintea lui Dumnezeu" (I Cor. 3, 19).

Ceea ce este intelepciune inaintea lui Dumnezeu sa fie nebunie pentru lume: "Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie" (I Cor. 2, 14); "Cuvantul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie" (I Cor. 1, 18); "Dumnezeu a binevoit sa mantuiasca pe cei care cred prin nebunia propovaduirii" (I Cor. 1, 21); "Noi propovaduim pe Hristos cel rastignit, pentru pagani, nebunie" (I Cor. 1, 23); "Pentru ca nebunia lui Dumnezeu este mai inteleapta decat intelepciunea oamenilor" (I Cor. 1, 25).

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cezar_ioan

Mii şi mii de cărţi, tratate, articole, mii şi mii de oameni dedicaţi acestui domeniu (psihologia învăţării, psihologia gândirii, psihologia memoriei, psihologia dezvoltării), mii de ani de experienţă practică, de reflecţie, de căutări, de ipoteze, de soluţii parţiale - toate acestea există, sunt reale şi aşteaptă ca un om, Cătălin din Braşov, dealtfel ca oricare alt om de pe Terra, să le acorde o cât de mică atenţie. Spre însăşi îmbogăţirea bazei lui de cunoştinţe, spre lărgirea comprehensiunii, a cunoaşterii - nu spre altceva.
Gândeşte-te, dacă argumentul meu nu te poate deschide, câţi sfinţi şi cuvioşi au deţinut cunoştinţe precise despre ... cunoştinţe. Nu erau nişte suflete goale închise în ignoranţă, ci mari spirite, făclii aprinse ale Duhului, cărţi vii.
Ei bine, mulţi dintre aceştia s-au frământat să cunoască mintea şi sufletul, stihiile omului, componenţa şi funcţionarea, aşa cum mulţi s-au frământat să cunoască trupul, legile lui, creşterea, boala, sănătatea etc. Şi Domnul i-a răsplătit pentru efortul lor.
Crezi că Sfântul Isaac Sirul, de pildă, nu ar înţelege ce spun eu despre cunoştinţe, ca fapt subiectiv, conţinut al sufletului omenesc, pe care le deosebesc de literele dintr-o carte, fie ea şi ziditoarea carte de catehism?
Crezi că Sfântul Maxim Mărturisitorul ar reduce viaţa spiritului omenesc la câteva însemnări pe-o hârtie, fără a trece dincolo de literă, în duh? Căci asta şi sunt cunoştinţele: duh! Făr de care nici nu am fi după chipul lui Dumnezeu. Iar nu semne goale, pe care dealtfel Mântuitorul le-a ridiculizat odată pentru totdeauna când a scris ceva pe nisip...
Cum nu te cutremuri când citeşti unele ca acelea notate, despre minte, atât în Scriptură cât şi de către sfinţii pomeniţi precum şi de către alţi oameni dumnezeieşti precum Vasile Cel Mare, Grigorie Palama, Ioan Damaschin şi mulţi alţii?

Cunoştinţele (care alcătuiesc dreapta credinţă, ortodoxă) sunt o componentă a sufletului creştinului, duh prezent simultan în toţi credincioşii: idei (de credinţă), înţelesuri complexe (ale dreptei credinţe), teorii (din universul dreptei credinţe), valori (creştine), convingeri (creştine), scopuri (întru mântuire) etc.
Ele nu sunt simple litere negre pe o coală albă, pe care să le credem noi, de dragul miopiei şi al lenei, ca fiind cunoştinţe dintr-o carte. În cărţi nu există cunoştinţe!!! Acolo, în carte, e doar stimulul, semnul, designantul, semnificantul.
Când omul întâlneşte semnul/semnificantul (prin intermediul simţurilor şi prin zvâcurile memoriei), el începe, în funcţie de întreaga lui structură de personalitate (procese perceptive, reprezentări, gândire, memorie, imaginaţie, limbaj, caracter, temperament, inteligenţă etc., etc., etc.) să producă (DA!) informaţii, înţelesuri, sensuri - unele dintre ele fiind tocmai cunoştinţele despre care vorbesc aici (altele sunt doar imagini trecătoare, momentane, care pier din câmpul procesărilor semantice, avînd un rol al lor, însă efemer).

Fă, te rog, deosebirea dintre semnificant şi semnificat!
În cărţi, oricare ar fi, nu sunt cunoştinţe, ci doar semne! Indicatoare, degete îndreptate spre sufletul cititorului, care îl ajută să elaboreze anumite înţelesuri (precum şcolarul care a descoperit, teribil lucru, uimitor pentru el, că semnul a înseamnă a, prima literă din alfabet, care intră în alcătuirea cuvintelor avion şi mama etc.), încorporate treptat în concepte, categorii, scopuri, teorii etc. - într-un cuvânt: în cunoştinţe.
Semnele dintr-o carte, de pildă din Sfânta Scriptură, sunt doar stimuli pentru persoana ta sau a mea, sau a oricărui cititor. Intrînd în relaţie cu aceste semne, omul poate construi informaţii despre semnificatul acestor semne/semnificante. Aceste informaţii, conţinuturi ale minţii lui, ale sufletului lui, poartă numele de cunoştinţe.
De exemplu, întâlnind în Sfânta Scriptură succesiunea următoare de semne: Iisus Hristos,
eu cititorul, ca dealtfel orice om capabil să citească, pot construi un univers, treptat, de date/informaţii etc. despre ceea ce semnifică acest semnificant - Iisus Hristos, adică despre Cel semnificat aici prin succesiunea de litere.
Astfel, succesiv, prin mii şi mi de experienţe de comunicare, omul ajunge să construiască cunoştinţe în legătură cu Mântuitorul, îmbogăţindu-şi sufletul, iniţial gol de cunoştinţele drepte credinţe. Care, repet, nu se află în cărţi ca şi cunoştinţe gata confecţionate, ci numai ca semne, propuneri, porţi spre universul cunoştinţelor, univers pe care şi-l construieşte fiecare, prin harul Domnului.

Tocmai din acest motiv, deşi textul e unul singur, de pildă Evrei 1,1, sunt mii şi mii şi milioane de cunoştinţe create în oameni (câte pălării atâtea cunoştinţe), care sunt construite de şi în sufletul fiecărui cititor în întâlnirea cu unul şi acelaşi text.

Cum însă, în virtutea acestei uriaşe diversităţi de re-prezentare a textului în subiectivitatea omului, ne mai şi înţelegem între noi, mai cădem şi de acord asupra unor termeni ori chiar semnificaţii/concepţii/teorii, asta e deja poveste mare, pe care, dacă doreşti, o poţi cerceta studiind psihologia limbajului, semiotica şi multe alte domenii conexe. Precum şi cugetînd la asta, rugîndu-te, chiar...

Eu unul cred că numai Duhul Sfânt face posibilă această comunicare comprehensibilă între fiinţe atât de diferite înlăuntrul lumii subiective a fiecăruia.
Ca şi la Cincizecime, când s-a petrecut acel uimitor fenomen lingvistic pe care, de fapt, eu nu îl văd cu nimic diferit în esenţa lui de ceea ce se întâmplă chiar acum: tu, cititor al textului meu aici, acum, înţelegi (semnifici şi resemnifici, interpretînd) literele şi cuvintele şi propoziţiile tastate de mine aici.
Acolo a fost, să zic aşa, o mega-jucare în scenă a ceea ce se face dintotdeauna între oameni: comunicare/înţelegere reciprocă, în ciuda unor universuri subiective cu totul unice şi originale, aşa cum erau participanţii la prima manifestare în chip văzut a Bisericii, întemeiate de Hristos prin Jertfă, pe Cruce.
Comunicare posibilă numai prin Duhul Sfânt, Duhul comuniunii între oamenii distincţi, dovadă a Iubirii.
S-a demonstrat clar atunci, acolo, ca să avem dovadă incontestabilă despre puterea Duhului în şi între oameni.

Restu-i duh de dezbinare. Întunecare.

Cartea, ca ansamblu de semne (sub forma literelor, cuvintelor, propoziţiilor, frazelor şi a altor structuri de organizare a semnelor), constituie un mijloc de comunicare. Un "truc", o găselniţă strălucită astfel încât o persoană care nu se află în contact direct cu o altă persoană, să poată comunica, totuşi, prin intermediul cărţii.
Scrisul, de mână sau de tipar, aşa cum întâlnim într-o carte, joacă rolul acestui intermediar făcînd posibilă comunicarea dintre persoanele care nu se află în relaţie directă, interpersonală.
Omenirea posedă aşadar un vast sistem de semne care sunt coduri pentru comunicare. Condiţia pentru a comunica prin astfel de semne este să le cunoaştem "cheia", semnificaţia. Dacă nu ştiu ce înseamnă a, sau, de pildă, aleph în ebraică, nu am cum să comunic cu un semen de-al meu care scrie către mine a sau aleph. Nu văd decât o structură figurativă, mai simplă şi nu prea frumoasă în cazul lui a, mai complexă şi mai armonioasă în cazul lui aleph (după cum şi Designatul desemnat prin aleph e cu mult mai complex şi mai armonios...:)

Semn după semn, cuvânt după cuvânt, receptorul unui text începe să elaboreze înţelesuri, ajungînd, astfel, chiar la cunoştinţe (idei, teorii etc.) Lectura unui text este o activitate, avînd nu doar motiv şi scop ci, subliniez, un caracter esenţial activ, constructiv, implicînd o mare parte din subiectivitatea cititorului (adică punînd în mişcare, în procesare, stihiile sufletului). Elaborarea de înţelesuri este cum îi spune şi numele latinesc: o muncă, un travaliu, o transpirare (din latinescul "laboro-laborare", parcă).

Dar cine şi de ce comunică în acest fel?
O persoană care deţine cunoştinţe comunică prin semnele textului cunoştinţele respective, cu speranţa că un alt om, care nu se află de faţă, va decripta semnele grafice şi va construi şi el cunoştinţe, dacă se poate aflate în relaţie de izomorfism, cel puţin, cu propriile cunoştinţe ale emiţătorului. (Acum, e cu totul altă poveste dacă acele cunoştinţe sunt în corespondenţă cu realitatea sau sunt false, integrale sau parţiale etc.)

Un om luminat de Duhul lui Hristos, să spunem Apostolul Matei, deţine un univers de cunoştinţe în legătură cu Persoana Mântuitorului şi cu întâmplările din timpul vieţii Lui pământene. Cum va face oare să ni le transmită şi nouă pentru ca, la rândul nostru, să căpătăm şi noi cunoştinţele dreptei credinţe?
Aşa cum ştim, a făcut-o prin scris. A făcut apel la o serie de semne (litere, cuvinte, varii construcţii ale limbajului scris, reguli gramaticale etc.) şi astfel, prin ceea ce a rezultat - textul Evangheliei după Matei, a făcut posibil ca şi noi, citind şi decriptînd textul, să dobândim cunoştinţele dreptei credinţe.

Când spun "să dobândim", nu mă refer la un proces pasiv, cum ar crede careva care consideră că în cartea lui Matei ar fi gata prezente cunoştinţele respective, ci la un proces activ, acela la care participăm cu toată fiinţa noastră când, pornind de la textul scris de Sfântul Apostol elaborăm cunoştinţele personale ale dreptei credinţe.

Similar, dealtfel, a procedat Însuşi Dumnezeu cu tablele lui Moise, precum şi Îngerul, când a scris textul sfintei rugăciuni "Cuvine-se cu adevărat..." Dumnezeirea nu ne-a oferit cunoştinţe de-a gata, ci, din Cunoştinţa Sa, Dumnezeu ne-a propus să ne formăm şi noi cunoştinţe, iar pentru aceasta a folosit ca mijlocitor pe Moise şi semnele cărora noi oamenii le construisem deja, prin convenţie, un anumit sens - cel al limbii respective (ebraică, respectiv greacă).
Îngerul, însă, a scris personal în piatră, folosind tot semne, comprehensibile omeneşte.

[dobrin7m]

Ce drum lung si anevoios.
Cand se poate ca intr-o clipita Domnul sa puna in minte toata intelepciunea Cuvantului Lui.
Ca Maria Egipteanca care in pustie traind, invatata fiind de Domnul, Scriptura recitand.

E imposibil?
Oh, si de-ar fi macar credinta cat un graunte de mustar, am muta muntii din loc.

[dobrin7m]

"Acolo unde este intelepciunea lui Dumnezeu, nu mai e loc pentru intelepciunea omeneasca. Fiindca, facand o afirmatie precum aceasta: "Fiinta care a creat o lume atat de minunata si de mareata este Dumnezeu, a carui putere este nemarginita si negraita", facem un rationament, in ordinea intelepciunii omenesti, o incercare de a-L percepe pe Dumnezeu pe cale rationala. Mai inainte, oamenii puteau apela exclusiv la rationamente de ordinul intelepciunii cea dupa fire, exterioara, conducandu-se si dupa natura. Astazi insa. cine nu se face nebun, adica nu lasa deoparte orice rationament si orice filosofare si nu recurge la credinta, acela nu se poate mantui. Avem nevoie astazi de o credinta simpla.

Ea trebuie cautata pretutindeni si preferata oricarei intelepciuni. Fiindca credinta lui Hristos, ca mod concret de a te "preda" lui Dumnezeu cu tot sufletul, este ea insasi invatatura (I In. 2, 20, 27) pentru crestin, facandu-l sa primeasca, fara sovaire, adevarurile neapropiate ale lui Dumnezeu; in timp ce pentru intelepciunea cea dupa fire, ele par nebunie; oricine crede in Hristos (Rom. 1, 16) marturiseste acele adevaruri ca "puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu" (I Cor. 1, 24). Credinta crestina, ca o putere harica, face minuni, ceea ce intelepciunea cea dupa fire nu poate face. Ea savarseste cu intelepciune acele minuni neluate in seama, dar care nu inceteaza niciodata. De aceea, nici un crestin nu se va lasa condus de propria-i intelepciune, ci se va supune, neconditionat, hotararii nemarturisite a proniei dumnezeiesti (Fac. 22), recunoscand, cu smerenie, neputinta intelepciunii omenesti in patrunderea tainelor intelepciunii dumnezeiesti" (Iz. 3 si 4; Evr. 23, 29)."

http://www.crestinortodox.ro/editori...tos-70108.html