Uluitoarea ignoranta dogmatica

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Theodore_of_Mopsuestia

In cazul asta, fratilor, inseamna ca fara sa stiu, am la inima o eclesiologie de tip neoprotestant. Pur si simplu ideea ca o organizatie facuta de si din fiinte umane aflate inca in trup nu poate gresi, desi se poate dovedi cu cartea de istorie in mana acest lucru, ma depaseste. Ma simt de parca as vorbi cu alta specie...comunicam, dar nu ne intelegem. Cum puteti avea voi incredere in ierarhii si decizii pe care nu le puteti cunoaste ca motivatii ultime si controla (atit cit se poate) ca efecte, mi-e peste putinta sa inteleg.

Theo, m-aş bucura să ne liniştim puţin, mai întâi. Cugetării îi şade bine cu liniştea...:)
Încercam în postarea precedentă să atrag atenţia spre reconsiderarea cadrului discuţiei.
Diferenţele de înţelegere atârnă deseori de accepţiunile distincte pe care le acordăm unui termen, de semnificaţia (ca ecou emoţional şi înţelegeri conexe şi profunde) personală, de conştiinţa colectivă a unui anumit grup cultural în care trăieşte subiectul gânditor, precum şi de alte lucruri dintre care aş remarca în primul rând atmosfera mai mult sau mai puţin duhovnicească în care trăieşte persoana care cugetă la istoria Bisericii, la dogme etc.

O problemă ca aceasta pe care o ridici tu poate fi abordată îngust (focalizat pe o alegere categorică şi ţinînd cont doar de una-două variabile) sau mai larg. Pentru a lărgi câmpul de abordare am încercat unu-două repere minimale. Totuşi, îmi pare că energia discursului tău este focalizată spre protest, spre răzvrătire, spre contestarea subiectivă a unor istorii colective care au străbătut secole. Theo, sunt secole întregi de istorii personale şi colective... Cu popoare, cu masacre, cu poveşti de iubire, cu sânge şi flori, cu minuni, cu atrocităţi, cu lacrimi şi sudoare, cu vieţi peste vieţi şi morţi peste morţi... Nu simţi colosul pe care vrei să-l defineşti printr-o icnire alimentată de resentimentul capului plecat?...

Mai întâi aş vrea să precizez că Biserica nu este pentru credincioşi exclusiv o organizaţie de muritori. Ea depăşeşte cadrele mundanului şi efemerului, deşi lucrează şi în ele. Cerul şi Veşnicia sunt amendamentele aduse viziunii organizaţionaliste mundane/ordinare.
O slujbă care se ţine într-o biserică nu e doar o manifestare colectivă a psihismului individual şi social omenesc, ci este simultan şi altceva: o manifestare a Dumnezeirii în oameni.
Dacă vorbim despre Biserică în termeni exclusiv naturalişti (biologie, psihologie, sociologie, istorie şi arheologie etc.) pur şi simplu pedalăm pe lângă subiect. De aceea, pentru a nu pluti în van, Dumnezeu ne-a pus la îndemână instrumentarul teologic, de Duhul Sfânt inspirat şi condus.
Aşa cum un chirurg nu foloseşte un picamer sau o coasă pentru a duce la bun sfârşit o intervenţie chirurgicală, aşa şi omul care tânjeşte după oarecare noimă în legătură cu Biserica se leapădă (măcar de la un punct) de instrumentarul mintal al cunoaşterii naturii ori chiar de cel al filosofiei.

Ce putem construi cu instrumente inadecvate? O casă de noime - în nici un caz. O şandrama, poate, de genul celei pe care se aşeza vrăbiuţa lui Stan şi Bran...

Eu am încredere în ierarhi în primul rând pentru că am încredere şi în alţi oameni, nu doar în mine.
Apoi, pentru că am încredere mai mult în grupurile celor care şi-au ros pingelele pe treptele bisericilor şi în altare decât mi-am ros eu unghiile prin amfiteatre.
Apoi pentru că am înţeles cât e de limitată şi perdantă cugetarea unui om faţă de realităţi atât de complexe cum e istoria creştinătăţii.
În fine, am încredere în ierarhi pentru că hotărârile lor şi conştiinţa lor nu sunt doar realităţi ale unor muritori, ci sunt exprimarea omenească a unor insuflări Dumnezeieşti.
Soboarele ecumenice nu sunt pentru mine adunări ale unor bătrâni loviţi de damblaua unor orgolii partizane ci sărbătoarea Dumnezeirii în oamenii cei mai potriviţi pentru acel moment să poarte un dialog cu Dumnezeu.

Sfânta Tradiţie a Bisericii a izvorât întotdeauna apa vie a Adevărului şi Veşniciei. Ţine de fiecare când şi cum îşi primeneşte sufletul şi viaţa în minunea acestei Scăldători.