![]() |
![]() |
|
#31
|
||||
|
||||
![]()
cu privire la ignoranta dogmatica , imi aduc aminte ca academicianul Andrei Plesu , intr-un articol aparut in Dilema Veche, spunea ca (citez din memorie) : "lipsa unei culturi religioase duce la ingrosarea randurilor de oameni medicori".
Andrei Plesu a scris multe articole in legatura cu educatia religioasa, vi le recomand sa le cititi . |
#32
|
||||
|
||||
![]() Citat:
"a) În anul 879 a avut loc un Sinod la Constantinopol, care a condamnat erezia latină „filioque” și orice modificare a Simbolului de Credință. Acest Sinod a avut toate caracteristicile unui Sinod Ecumenic(!) și mult timp a fost numit în Răsărit „al VIII-lea Sinod Ecumenic”. Bineînțeles, Occidentul niciodată n-a recunoscut acest Sinod și nu-l menționează în manualele de istorie, iar plagiatorii noștri de manuale occidentale de asemenea nu spun mare lucru despre acest Sinod. Dar Teodor Balsamon (sec. XII), Nil al Tesalonicului (sec. XIV), Nil de Rhodos (sec. XIV), Simeon al Tesalonicului (sec. XV), Marcu al Efesului (sec. XV), Dositei al Ierusalimului (sec. XVII) ș.a., au considerat Sinodul de la Constantinopol din anul 879 drept al VIII-lea Sinod Ecumenic. Reiterând acest lucru, devine foarte clar că nici o unire cu romano-catolicii nu poate avea loc până nu va exista o condamnare oficială din partea lor a adaosului „filioque”. Iată de ce, și teologilor ortodocși ecumeniști nu le convine să spună adevărul despre al VIII-lea Sinod Ecumenic din anul 879, ținut în timpul Sf. Fotie, patriarhul Constantinopolului. b) În anul 1351, tot la Constantinopol, a avut loc un Sinod care a formulat învățătura despre har și energiile necreate, propusă de Sf. Grigore Palama. Din motive obiective(!), la Sinod n-au putut participa decât ierarhi ai Patriarhiei Constantinopolului și un delegat al patriarhiei Antiohiei. Însă, la un Sinod precedent (1347), cu aceeași tematică, participase și patriarhul Lazăr al Ierusalimului, care ulterior a semnat și hotărârile Sinodului din 1351 alături de patriarhul Ignatie al II-lea al Antiohiei. La scurt timp, decizia Sinodului a fost „ratificată” și de Sinoadele Bisericilor din Bulgaria, Serbia și Rusia, și receptate fără obiecții de toate Bisericile Ortodoxe. Acest lucru l-a făcut pe Nil de Rhodos (sec. XIV), mare canonist și ierarh, să considere Sinodul din 1351 drept „al IX-lea Sinod Ecumenic”. Această idee era larg răspândită în sec. XIV-XV, dar nu existau condiții pentru convocarea unui Sinod mai mare, care să confirme ecumenicitatea Sinodului din 1351, iar mai târziu, situația politică s-a înrăutățit și mai mult, încât problema a fost definitiv abandonată, mai ales că nimeni nu avea rezerve față de dogmele proclamate la Constantinopol în timpul disputelor palamite. Prin urmare, a spune că Biserica Ortodoxă are doar șapte Sinoade Ecumenice și nu poate avea mai multe, înseamnă o limitare a vieții Bisericii la sec. VIII – idee foarte convenabilă romano-catolicilor, care ne-au și băgat în cap că Sf. Ioan Damaschin ar fi „ultimul Sfânt Părinte din Răsărit”, ceilalți fiind doar „teologi ai epocii post-patristice”. Viața Bisericii este însă dinamică, iar harul Duhului Sfânt este lucrător în Biserică până astăzi și „ne va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16:13) ori de câte ori va fi nevoie, și anume prin glasul sobornicesc al Bisericii, nu prin persoane particulare, indiferent cât de înduhovnicite ar fi sau ar părea că sunt. " http://www.teologie.net/2014/03/15/m...odox-probleme/ Cine are nelamuriri, poate vorbi cu Parintele. Dansul raspunde destul de repede. |
#33
|
|||
|
|||
![]() Citat:
|
#34
|
|||
|
|||
![]() Citat:
Am sesizat de la început unde bați și, cu onestitate, mi-a plăcut inițiativa ta (și am compătimit împreună...). Voiam doar să lărgesc un pic cadrul reflecției,... nu fie cu supărare! În fine, mai la vale dau peste câteva rânduri care mă surprind mai puțin plăcut: așezi cunoștințele despre Dumnezeu și despre Biserică la capitolul cultură generală... Nu zic că nu se poate. O fi și asta, deh, vreo scofală (pentru ateul cu ifose savante, pentru snobi și snobinete, pentru boierii plictisiți și pentru baronii culturii noastre pricăjite care și-au extins cu aroganță domeniul de sofisme până-n tinda Bisericii sau chiar mai adânc) dar, Mihnea, chiar așa vezi locul și rolul dogmaticii/istoriei/liturgicii etc. în mintea/inima/viața unui om? De cultură generală ne arde nouă când moartea bate la ușă iar păcatele ne rod de vii? Concluzie, fără o conștiință dogmatică sănătoasă geaba cunoștințe de dogmatică. Nu din cunoștințe școlărești și din dezbateri savante se înfiripă și pulsează conștiința dogmatică, ci din harul pocăinței pe care, într-un moment al vieții, omul îl primește în dar, spre lucrare personală din partea Domnului. Iar semnul că începe să se formeze un oarecare embrion al conștiinței dogmatice în om este la început un abia sesizabil sentiment al silei, al dezgustului, iar mai apoi când prinde putere vâlvătaia harului în inimă, sentimentul îngrozitor al urii adânci față de sine. Doar când s-a petrecut minunea înfiripării conștiinței dogmatice înlăuntrul tău, doar atunci vezi limpede că ești vierme, drac de-a binelea înaintea lui Dumnezeu. Și, prăbușit în durere și scârbă de sine, plîngînd la capul tău precum îl plângi pe mortul definitiv condamnat la focul veșnic, și încă un mort de cea mai joasă speță - un trădător ordinar, așadar dat de bunăvoie cu totul iadului: te rogi totuși, cu o nădejde dincolo de toată deznădejdea... Iar Domnul se apropie, te îmbrățișează cu nespusă blândețe și gingășie și descoperi, o minune, că El te iubește și, mort fiind tu de acum pentru totdeauna, iată, El Tatăl nostru, iată - te învie! Cam așa e cu conștiința asta dogmatică... Nu tre să fii mitropolit ca s-o deții, prin har și umilință. Nici savant. Bune, totuși, și cunoștințele de dogmatică, ca să nu rătăcim prea tare în războaiele noastre de săbiuțe verbale... |
#35
|
||||
|
||||
![]()
M-am referit la cele ecumenice.
__________________
Îmi cer scuze celor pe care i-am supărat! "Trebuie sa mori înainte de a muri Pentru a nu muri atunci când mori" |
#36
|
||||
|
||||
![]() Citat:
"...în toată existența noastră se reflectă în mod inevitabil orice schimbare a părerilor noastre dogmatice. Pierderea, măcar parțială, a ceea ce ni s-a dat prin Revelație, atrage după sine schimbarea vieții întregului "corp" al uneia sau alteia dintre Biserici."(Cuv. Sofronie Saharov) "Cu toate că majoritatea zdrobitoare a oamenilor trăiește în stare de credință predogmatică, adică doar într-un avânt al sufletului către Dumnezeu, cu toate acestea, și în viața lor se reflectă cunoașterea dogmatică sau învățătura Bisericii de care ei aparțin." (Cuv. Sofronie Saharov) Last edited by tot-Laurentiu; 22.08.2014 at 21:15:37. |
#37
|
|||
|
|||
![]() Citat:
Faptul că un om de la țară, cum spui, e slab la scolastică nu implică faptul că nu cunoaște dogmatică. Când susțin aceasta mă gândesc că toți credincioșii noștri de la sate, indiferent de nivelul studiilor academice sau chiar în ciuda acestora: își însușesc dogmatica prin însăși participarea la slujbe. Conținutul slujbelor este dogmatică. Toate rugăciunile, Crezul sunt dogmatică pură în manifestare vie. Restul e scolastică, cel mai adesea. Așa încât e chiar mai bine că "nu știu dogmatică", în sensul că au scăpat de scolastică. Așa îmi pare, sper că nu greșesc prea tare... |
#38
|
|||
|
|||
![]() Citat:
De aceea eu nu as condamna necunoasterea dogmelor,oricat de mare pare ignoranta in termeni,in cuvinte ,a aceluia. As condamna mai degraba impietrirea inimii, care opreste capacitatile firesti ale omului de a se conecta la infinitatea energiei dumnezeirii . Degeaba cineva incepe sa inteleaga anumite scrieri dogmatice ,daca nu isi lasa si sufletul sa soarba simplitatea si armonia prezentei lui Dumnezeu in fiecare din noi Cartea de dogmatica suntem chiar noi,in care Dumnezeu scrie invataturile sale ,pagina cu pagina ,esec cu esec, dar neabandonindu-ne nici o clipa. Dogmatica in cuvinte,este buna,atata timp cat cel care o citeste ,incearca sa o inteleaga,sa o integreze pina la ultima consecinta in fiinta sa. Daca nu poti aceasta,si abstractul ei mai mult te indeparteaza de esenta ta ,mai bine urmeaza dogma simpla a inimii , si alege-ti doar 2..3 lucruri care iti sunt apropiate ,asa cum este rugaciunea urmatoarte simpla,se refera la putine lucururi si usor de inteles ,dar atinge esenta : "Doamne si Stãpânul vietii mele, Duhul trândãviei, al grijii de multe al iubirii de stãpânie si al grãirii în desert nu mi-l da mie! Iar duhul curãtiei, al gândului smerit, al rãbdãrii si al dragostei, dãruieste-mi mie, slugii Tale! Asa, Doamne, Împãrate, dãruieste-mi ca sã-mi vãd greselile mele si sã nu osândesc pe fratele meu, cã binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin." |
#39
|
|||
|
|||
![]() Citat:
Ai înlăturat de la tine simțământul caracterului tragic al vieții duhovnicești. Și eu, din când în când, fac același lucru. Îmi închid ochii, îmi închid simțurile spre a nu vedea ființarea omenească ce mi se înfățișează, în hotarele acestei lumi, ca adevărat tragică. O fac atunci când mi se istovește până la neputință sufletul, când doare inima insuportabil. Dar atunci când, după o oarecare odihnă, le deschid din nou, iarăși văd, uneori cu o și mai multă ascuțime și încordare, aceeași adâncă tragedie. Cred că și tu, măcar pentru o vreme, vei putea să ieși din această înfricoșată, apăsătoare viziune, iar apoi iarăși te vei întoarce fără să vrei la ea, căci ea nu este doar o simplă idee, făurirea unei fantezii bolnăvicioase, ci însăși aspra realitate. Pe lângă care, cel mai tragic mi se pare a fi nu faptul că oamenii îndeobște suferă mult, ci faptul că mor fără să fi cunoscut pe Dumnezeu. [Scrii:] "Străduința ca întru toate a mă închide în cadrele exclusiv confesionale pur și simplu slăbește în mine, îndeobște, orice credință religioasă, face ca, în conștiința mea, relația dragostei lui Dumnezeu și a proniei lui Dumnezeu cu omenirea ca întreg să fie de neînțeles și nereală". Și pentru mine, între bunacinstire: Dumnezeu dragoste este (1 Io. 4:8) pe de-o parte, și sorții care cad asupra omenirii în hotarele acestei lumi, pe de alta, așa cum o contemplăm, este o mare contradicție. Nu cred însă că îndepărtarea de Biserică ar putea lucra în favoarea soluționării ei. Asemenea ție, și eu petrec într-o luptă necontenită pentru libertatea lăuntrică, într-o continuă căutare de a rezolva multe contradicții și nedumeriri. Iar la mine lupta uneori asumă caracterul unei lupte cu însuși Dumnezeu (în ciuda deplinei mele conștiințe a faptului că sânt ultima nimicnicie). Uneori mă rog cu un blând plâns, dar adesea ca un nebun contest, insist, pretind, "mă cert", aproape că "hulesc". Dar, în ciuda caracterului luptător cu Dumnezeu al vieții mele, iubesc pe Dumnezeu până în ultimele străfunduri ale ființei mele, și Lui îi încredințez ultima judecată, căci El dispune de putințe nesfârșite dincolo de hotarele acestei lumi. Dragostea pentru lume, pentru om, mă împinge a mă război cu Dumnezeu. Acestui duh al luptei cu Dumnezeu eu îi îngădui liber să se desfășoare în suflet și observ că, ajungând la un oarecare zid de neclătinat, cade zdrobindu-se, iar atunci constat că iubesc pe Dumnezeu cu un și mai mare adânc. Pe Dumnezeu îl "contest", cu El "mă cert", pe Dumnezeu Îl "necăjesc cu nerușinare" în lupta mea pentru soarta oamenilor, dar în rezultatul final, oricare ar fi soarta întregii omeniri, a întregii lumi, a întregii făpturi, pe Dumnezeu eu iubesc cu singura adevărată, vecinică dragoste. De o mie de ori în sufletul meu s-a desfășurat o luptă încrâncenată, dar întotdeauna a biruit dragostea lui Hristos, astfel încât și eu într-o oarecare măsură pot repeta cuvintele Apostolului Pavel: Și eu încredințat sânt că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncul, nici altă oarecarea zidire putea-va să despartă pre noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus Domnul nostru (Rom. 8:38-39). Nu demult ți-am scris că am încetat să caut pe Dumnezeu. Singurul lucru pe care-l caut este, cumva, fie în cea mai mică măsură, să mă asemăn și să mă adaug lăuntric lui Hristos. Voiesc să știu măcar în parte, să cerc măcar în cea mai mică măsură cum El, Domnul, își trăia unirea dragostei către Dumnezeu și către om. Pentru noi, în hotarele acestei vieți, cele două porunci sânt într-o deplină discordie. Iubind pe Dumnezeu, slujindu-I, mă îndepărtez de la aproapele, uitându-l. Iubind pe aproapele, slujind lui, eu ori uit pe Dumnezeu, ori mă îndepărtez de El, ori chiar îi vrăjmășuiesc. Este pricina pentru care mă atrage în chip de nereținut către sine chipul neasemuitului Hristos, cel ce a împreunat și această și acea dragoste întru una, arătându-ne în ea legea veciniciei, adevăratei ființări. Nu caut acum o ființă vecinică, neînțeleasă, nedeslușită, impersonală a vreunui "Dumnezeu necunoscut"(2); Dumnezeu și vecinica ființă îmi sânt date sub forma cea mai învederată cu putință în Hristos. Pe acest Hristos îl caut eu, adică cu El a mă asemăna, pe El a mi-L însuși. Nu trec cu vederea nici un mijloc ce poate sluji unirii cu Hristos. Dar oare este cu putință a afla undeva în afara Bisericii o mai mare bogăție a unor astfel de mijloace? În Biserică îl am pe Dumnezeu întrupat, astfel încât pe Dumnezeu noi îl mâncăm și îl bem, prin Dumnezeu, prin Cuvântul Său noi răsuflăm. Cu numele Lui, cu Cuvântul Lui, cu Puterea Lui noi săvârșim Tainele, iar Tainele acestea nu sânt doar niște simboluri, ci cu adevărat realitatea. Este atât de vădit din toată experiența noastră. Trei lucruri nu înțeleg: 1) o credință adogmatică, 2) un creștinism nebisericesc, 3) un creștinism fără nevoință. Și aceste trei: Biserica, dogma și ascetica (adică nevoința creștină) sunt pentru mine un singur tot al vieții. Mie mi se pare nedrept a pretinde că în Biserică toate trebuie să fie "după gustul nostru". Atunci când vorbești despre îngustimea cadrelor confesionale, eu te înțeleg. Și eu de mii de ori am răbdat și rabd strâmtorări, dar le rabd pentru că de la Biserică am și darurile pozitive. Ascetica (adică nevoința și exersarea duhovnicească) este de nedespărțit nu numai de toate religiile cunoscute de istorie, ci și îndeobște de tot ce este cultură omenească. La temeiul a toată ascetica, neapărat se află o ideologie sau alta (dogmă). Fiecare religie - păgânism, iudaism, mahomedanism, pantheism, creștinism - își are propria cultură ascetică, deosebită de celelalte, iar această deosebire este condiționată de deosebirea în reprezentările dogmatice. Din "Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu" (pp. 298-310) - Arhim. Sofronie Saharov Trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica) Last edited by forever...; 15.09.2014 at 07:51:27. |
#40
|
|||
|
|||
![]() Citat:
Cât de străin e duhul nostru triumfalist de lucrarea acestei smerenii lucide. Că smerenia e luciditate, tragică luciditate căreia omul nu îi poate supraviețui singur... |
|