Uluitoarea ignoranta dogmatica

[bluester]

cu privire la ignoranta dogmatica , imi aduc aminte ca academicianul Andrei Plesu , intr-un articol aparut in Dilema Veche, spunea ca (citez din memorie) : "lipsa unei culturi religioase duce la ingrosarea randurilor de oameni medicori".
Andrei Plesu a scris multe articole in legatura cu educatia religioasa, vi le recomand sa le cititi .

[Parascheva16]

Nu, Biserica nu greșește, dovadă fiind cele 7 sinoade ecumenice.

Au fost mai multe Sinoade.

"a) În anul 879 a avut loc un Sinod la Constantinopol, care a condamnat erezia latină „filioque” şi orice modificare a Simbolului de Credinţă. Acest Sinod a avut toate caracteristicile unui Sinod Ecumenic(!) şi mult timp a fost numit în Răsărit „al VIII-lea Sinod Ecumenic”. Bineînţeles, Occidentul niciodată n-a recunoscut acest Sinod şi nu-l menţionează în manualele de istorie, iar plagiatorii noştri de manuale occidentale de asemenea nu spun mare lucru despre acest Sinod. Dar Teodor Balsamon (sec. XII), Nil al Tesalonicului (sec. XIV), Nil de Rhodos (sec. XIV), Simeon al Tesalonicului (sec. XV), Marcu al Efesului (sec. XV), Dositei al Ierusalimului (sec. XVII) ş.a., au considerat Sinodul de la Constantinopol din anul 879 drept al VIII-lea Sinod Ecumenic. Reiterând acest lucru, devine foarte clar că nici o unire cu romano-catolicii nu poate avea loc până nu va exista o condamnare oficială din partea lor a adaosului „filioque”. Iată de ce, şi teologilor ortodocşi ecumenişti nu le convine să spună adevărul despre al VIII-lea Sinod Ecumenic din anul 879, ţinut în timpul Sf. Fotie, patriarhul Constantinopolului.

b) În anul 1351, tot la Constantinopol, a avut loc un Sinod care a formulat învăţătura despre har şi energiile necreate, propusă de Sf. Grigore Palama. Din motive obiective(!), la Sinod n-au putut participa decât ierarhi ai Patriarhiei Constantinopolului şi un delegat al patriarhiei Antiohiei. Însă, la un Sinod precedent (1347), cu aceeaşi tematică, participase şi patriarhul Lazăr al Ierusalimului, care ulterior a semnat şi hotărârile Sinodului din 1351 alături de patriarhul Ignatie al II-lea al Antiohiei. La scurt timp, decizia Sinodului a fost „ratificată” şi de Sinoadele Bisericilor din Bulgaria, Serbia şi Rusia, şi receptate fără obiecţii de toate Bisericile Ortodoxe. Acest lucru l-a făcut pe Nil de Rhodos (sec. XIV), mare canonist şi ierarh, să considere Sinodul din 1351 drept „al IX-lea Sinod Ecumenic”. Această idee era larg răspândită în sec. XIV-XV, dar nu existau condiţii pentru convocarea unui Sinod mai mare, care să confirme ecumenicitatea Sinodului din 1351, iar mai târziu, situaţia politică s-a înrăutăţit şi mai mult, încât problema a fost definitiv abandonată, mai ales că nimeni nu avea rezerve faţă de dogmele proclamate la Constantinopol în timpul disputelor palamite.
Prin urmare, a spune că Biserica Ortodoxă are doar şapte Sinoade Ecumenice şi nu poate avea mai multe, înseamnă o limitare a vieţii Bisericii la sec. VIII – idee foarte convenabilă romano-catolicilor, care ne-au şi băgat în cap că Sf. Ioan Damaschin ar fi „ultimul Sfânt Părinte din Răsărit”, ceilalţi fiind doar „teologi ai epocii post-patristice”. Viaţa Bisericii este însă dinamică, iar harul Duhului Sfânt este lucrător în Biserică până astăzi şi „ne va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16:13) ori de câte ori va fi nevoie, şi anume prin glasul sobornicesc al Bisericii, nu prin persoane particulare, indiferent cât de înduhovnicite ar fi sau ar părea că sunt.
"
http://www.teologie.net/2014/03/15/m...odox-probleme/

Cine are nelamuriri, poate vorbi cu Parintele. Dansul raspunde destul de repede.

[catalin2]

În prealabil postat de Theodore_of_Mopsuestia

In cazul asta, fratilor, inseamna ca fara sa stiu, am la inima o eclesiologie de tip neoprotestant. Pur si simplu ideea ca o organizatie facuta de si din fiinte umane aflate inca in trup nu poate gresi, desi se poate dovedi cu cartea de istorie in mana acest lucru, ma depaseste. Ma simt de parca as vorbi cu alta specie...comunicam, dar nu ne intelegem. Cum puteti avea voi incredere in ierarhii si decizii pe care nu le puteti cunoaste ca motivatii ultime si controla (atit cit se poate) ca efecte, mi-e peste putinta sa inteleg.

Pe langa asta esti tributar, inca, intelegrii catolice. Infailibilitatea din punct de vedere ortodox este diferita de cea din punct de vedere catolic. La ortodocsi nu exista om infailibil, infailibilitatea este doar la nivelul ce tine de partea divina a Bisericii. De exemplu la catolici Papa nu poate gresi in conditiile date de ei. De asemenea, un Sinod, o adunare de episcopi nu poate gresi, daca e aprobat si de Papa. O sa vezi ca te lamuresti acum. La noi infailibilitatea tine de invatatura revelata, in principal. Nu-i asa ca Domnul nu poate gresi, si spune doar adevarul? Ai aflat ce e infailibilitatea. Ca sunt mai multe culte cu invataturi diferite nu inseamna ca ar fi ceva neclar, ci ca acelea sunt, pentru cine are cunostinte, in mod evident invataturi gresite, verificabile cu textul Scripturii in fata.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Articolul semnalat se refera la cu totul alt nivel al cunostintei dogmatice decat cel avut in vedere de mine in postarea initiala. Nu pretind, nici nu cred ca e potrivit, ca educatia nationala sa devina facultate de teologie, nici ca familiile sa imbrace progeniturile in schima monahala. Nu am in vedere ca, dintr-un popor ignorant, sa devenim un popor de mitropoliti.
Dar noi ne aflam in cealalta extrema. Excludem tot ce are cea mai mica legatura cu Domnul din cultura generala. Despre Faptele Apostolilor stim mai putin decat despre Faptele Fotbalistilor, iar in Isus Cristos noi nu vedem un superstar al istoriei, ci un personaj care e rezervat popilor.

Desigur, numai că e vorba despre conştiinţa dogmatică (un fenomen aparte al conştientizării de sine, de lume, de Dumnezeu - strict legat de pocăinţă) iar nu despre cunoştinţele (şcolare ori academice) de dogmatică.
Am sesizat de la început unde baţi şi, cu onestitate, mi-a plăcut iniţiativa ta (şi am compătimit împreună...).
Voiam doar să lărgesc un pic cadrul reflecţiei,... nu fie cu supărare!

În fine, mai la vale dau peste câteva rânduri care mă surprind mai puţin plăcut: aşezi cunoştinţele despre Dumnezeu şi despre Biserică la capitolul cultură generală... Nu zic că nu se poate. O fi şi asta, deh, vreo scofală (pentru ateul cu ifose savante, pentru snobi şi snobinete, pentru boierii plictisiţi şi pentru baronii culturii noastre pricăjite care şi-au extins cu aroganţă domeniul de sofisme până-n tinda Bisericii sau chiar mai adânc) dar, Mihnea, chiar aşa vezi locul şi rolul dogmaticii/istoriei/liturgicii etc. în mintea/inima/viaţa unui om?
De cultură generală ne arde nouă când moartea bate la uşă iar păcatele ne rod de vii?

Concluzie, fără o conştiinţă dogmatică sănătoasă geaba cunoştinţe de dogmatică.

Nu din cunoştinţe şcolăreşti şi din dezbateri savante se înfiripă şi pulsează conştiinţa dogmatică, ci din harul pocăinţei pe care, într-un moment al vieţii, omul îl primeşte în dar, spre lucrare personală din partea Domnului.

Iar semnul că începe să se formeze un oarecare embrion al conştiinţei dogmatice în om este la început un abia sesizabil sentiment al silei, al dezgustului, iar mai apoi când prinde putere vâlvătaia harului în inimă, sentimentul îngrozitor al urii adânci faţă de sine.
Doar când s-a petrecut minunea înfiripării conştiinţei dogmatice înlăuntrul tău, doar atunci vezi limpede că eşti vierme, drac de-a binelea înaintea lui Dumnezeu. Şi, prăbuşit în durere şi scârbă de sine, plîngînd la capul tău precum îl plângi pe mortul definitiv condamnat la focul veşnic, şi încă un mort de cea mai joasă speţă - un trădător ordinar, aşadar dat de bunăvoie cu totul iadului: te rogi totuşi, cu o nădejde dincolo de toată deznădejdea...
Iar Domnul se apropie, te îmbrăţişează cu nespusă blândeţe şi gingăşie şi descoperi, o minune, că El te iubeşte şi, mort fiind tu de acum pentru totdeauna, iată, El Tatăl nostru, iată - te învie!

Cam aşa e cu conştiinţa asta dogmatică... Nu tre să fii mitropolit ca s-o deţii, prin har şi umilinţă. Nici savant.
Bune, totuşi, şi cunoştinţele de dogmatică, ca să nu rătăcim prea tare în războaiele noastre de săbiuţe verbale...

[DragosP]

În prealabil postat de Parascheva16

Au fost mai multe Sinoade.

M-am referit la cele ecumenice.

[tot-Laurentiu]

În prealabil postat de iustin10

Se pare ca oamenii pot trai si fara dogmatica pentru ca oricum aceasta e greu de inteles.
Si exista chiar credinciosi ferventi ,mai ales la sate,care nu au cunostinte minime de dogma.
Aplica niste dogme dar nu isi pun problema de unde vin si care e intelesul lor.
90% din oameni nici nu au auzit si nici nu inteleg o iota dintr-o carte de dogamatica.Acesta e un adevar obiectiv.E bine ca exista totusi cateheze cu intrebari simple,car fac dogmatica mai accesibila celor care chiar vor.
Acesti oameni nu trebuie criticati ci trebuie vazuta care e esenta dogmei,si de ce a devenit asa de criptata pentru publicul larg.
Poate s-a complicat putin esenta aceea simpla a credintei,si s-a intelectualizat prea mult.
Poate nu mai sunt dascali care sa o faca accesibila celor multi
Nu numai via e judecata ca nu adduce roade,ci si lucratorul care trebuia sa o faca sa aduca.
Dogma e neschimbatoare,de accord,dar ar putea aparea oameni care,prin daruire si intelegerea dificultatilor celorlalti,sa incerce sa o faca mai accesibila.

"Criptarea" despre care vorbeşti se datorează în mare parte teologilor filozofici care se ocupă îndeosebi de tot felul de tratate, fără să-i preocupe faptul că majoritatea oamenilor simpli, neavând studii teologice, nu pot înţelege discuţiile la nivelul la care ei le ţin şi de aceea ar fi necesare cărţi, nu multe, dar care să fie bine realizate cu explicaţii pe înţelesul tuturor.

"...în toată existenţa noastră se reflectă în mod inevitabil orice schimbare a părerilor noastre dogmatice. Pierderea, măcar parţială, a ceea ce ni s-a dat prin Revelaţie, atrage după sine schimbarea vieţii întregului "corp" al uneia sau alteia dintre Biserici."(Cuv. Sofronie Saharov)

"Cu toate că majoritatea zdrobitoare a oamenilor trăieşte în stare de credinţă predogmatică, adică doar într-un avânt al sufletului către Dumnezeu, cu toate acestea, şi în viaţa lor se reflectă cunoaşterea dogmatică sau învăţătura Bisericii de care ei aparţin."
(Cuv. Sofronie Saharov)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de iustin10

Se pare ca oamenii pot trai si fara dogmatica pentru ca oricum aceasta e greu de inteles.
Si exista chiar credinciosi ferventi ,mai ales la sate,care nu au cunostinte minime de dogma.
Aplica niste dogme dar nu isi pun problema de unde vin si care e intelesul lor.
90% din oameni nici nu au auzit si nici nu inteleg o iota dintr-o carte de dogamatica.Acesta e un adevar obiectiv.E bine ca exista totusi cateheze cu intrebari simple,car fac dogmatica mai accesibila celor care chiar vor.
Acesti oameni nu trebuie criticati ci trebuie vazuta care e esenta dogmei,si de ce a devenit asa de criptata pentru publicul larg.
Poate s-a complicat putin esenta aceea simpla a credintei,si s-a intelectualizat prea mult.
Poate nu mai sunt dascali care sa o faca accesibila celor multi
Nu numai via e judecata ca nu adduce roade,ci si lucratorul care trebuia sa o faca sa aduca.
Dogma e neschimbatoare,de accord,dar ar putea aparea oameni care,prin daruire si intelegerea dificultatilor celorlalti,sa incerce sa o faca mai accesibila.

Poate pentru că dogmatica a devenit o disciplină scolastică.
Faptul că un om de la ţară, cum spui, e slab la scolastică nu implică faptul că nu cunoaşte dogmatică.
Când susţin aceasta mă gândesc că toţi credincioşii noştri de la sate, indiferent de nivelul studiilor academice sau chiar în ciuda acestora: îşi însuşesc dogmatica prin însăşi participarea la slujbe.
Conţinutul slujbelor este dogmatică.
Toate rugăciunile, Crezul sunt dogmatică pură în manifestare vie.
Restul e scolastică, cel mai adesea. Aşa încât e chiar mai bine că "nu ştiu dogmatică", în sensul că au scăpat de scolastică.
Aşa îmi pare, sper că nu greşesc prea tare...

[iustin10]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Poate pentru că dogmatica a devenit o disciplină scolastică.
Faptul că un om de la ţară, cum spui, e slab la scolastică nu implică faptul că nu cunoaşte dogmatică.
Când susţin aceasta mă gândesc că toţi credincioşii noştri de la sate, indiferent de nivelul studiilor academice sau chiar în ciuda acestora: îşi însuşesc dogmatica prin însăşi participarea la slujbe.
Conţinutul slujbelor este dogmatică.
Toate rugăciunile, Crezul sunt dogmatică pură în manifestare vie.
Restul e scolastică, cel mai adesea. Aşa încât e chiar mai bine că "nu ştiu dogmatică", în sensul că au scăpat de scolastică.
Aşa îmi pare, sper că nu greşesc prea tare...

Am omis intradevar dogmatica din inima. Aceea nu are nevoie de tratate , desi le urmeaza fara sa stie. Din inima stim ca e bine sa ne spovedim si sa ne impartasim ,si intreg corpul o simte si o confirma . Din inima stim ca maslul este singura speranta a celui bolnav dincolo de logica stiintifica medicala , ca ungerea este si sensibila dar si o ungere a milei nesfarstie a lui Dumnezeu

De aceea eu nu as condamna necunoasterea dogmelor,oricat de mare pare ignoranta in termeni,in cuvinte ,a aceluia.
As condamna mai degraba impietrirea inimii, care opreste capacitatile firesti ale omului de a se conecta la infinitatea energiei dumnezeirii .
Degeaba cineva incepe sa inteleaga anumite scrieri dogmatice ,daca nu isi lasa si sufletul sa soarba simplitatea si armonia prezentei lui Dumnezeu in fiecare din noi
Cartea de dogmatica suntem chiar noi,in care Dumnezeu scrie invataturile sale ,pagina cu pagina ,esec cu esec, dar neabandonindu-ne nici o clipa.
Dogmatica in cuvinte,este buna,atata timp cat cel care o citeste ,incearca sa o inteleaga,sa o integreze pina la ultima consecinta in fiinta sa.
Daca nu poti aceasta,si abstractul ei mai mult te indeparteaza de esenta ta ,mai bine urmeaza dogma simpla a inimii , si alege-ti doar 2..3 lucruri care iti sunt apropiate ,asa cum este rugaciunea urmatoarte simpla,se refera la putine lucururi si usor de inteles ,dar atinge esenta :

"Doamne si Stãpânul vietii mele,
Duhul trândãviei, al grijii de multe
al iubirii de stãpânie si al grãirii în desert
nu mi-l da mie!
Iar duhul curãtiei, al gândului smerit,
al rãbdãrii si al dragostei,
dãruieste-mi mie, slugii Tale!
Asa, Doamne, Împãrate,
dãruieste-mi ca sã-mi vãd greselile mele
si sã nu osândesc pe fratele meu,
cã binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin."

[forever...]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

În jurul temei: Conştiinţa Dogmatică (versus ignoranţa dogmatică, pe care nu văd cum o poate sesiza şi combate cineva dacă nu are o conştiinţă dogmatică sănătoasă).
http://laurentiudumitru.ro/blog/2008...ronie-saharov/

Am descoperit link-ul de mai sus şi m-am gândit să readuc în atenţie fragmente din el, căci mi se pare foarte bune şi de interes (având în vedere şi alte topicuri nou apărute despre Biblie, dogmatică...):

Ai înlăturat de la tine simţământul caracterului tragic al vieţii duhovniceşti. Şi eu, din când în când, fac acelaşi lucru. Îmi închid ochii, îmi închid simţurile spre a nu vedea fiinţarea omenească ce mi se înfăţişează, în hotarele acestei lumi, ca adevărat tragică. O fac atunci când mi se istoveşte până la neputinţă sufletul, când doare inima insuportabil. Dar atunci când, după o oarecare odihnă, le deschid din nou, iarăşi văd, uneori cu o şi mai multă ascuţime şi încordare, aceeaşi adâncă tragedie.

Cred că şi tu, măcar pentru o vreme, vei putea să ieşi din această înfricoşată, apăsătoare viziune, iar apoi iarăşi te vei întoarce fără să vrei la ea, căci ea nu este doar o simplă idee, făurirea unei fantezii bolnăvicioase, ci însăşi aspra realitate. Pe lângă care, cel mai tragic mi se pare a fi nu faptul că oamenii îndeobşte suferă mult, ci faptul că mor fără să fi cunoscut pe Dumnezeu.

[Scrii:] "Străduinţa ca întru toate a mă închide în cadrele exclusiv confesionale pur şi simplu slăbeşte în mine, îndeobşte, orice credinţă religioasă, face ca, în conştiinţa mea, relaţia dragostei lui Dumnezeu şi a proniei lui Dumnezeu cu omenirea ca întreg să fie de neînţeles şi nereală".

Şi pentru mine, între bunacinstire: Dumnezeu dragoste este (1 Io. 4:8) pe de-o parte, şi sorţii care cad asupra omenirii în hotarele acestei lumi, pe de alta, aşa cum o contemplăm, este o mare contradicţie. Nu cred însă că îndepărtarea de Biserică ar putea lucra în favoarea soluţionării ei.

Asemenea ţie, şi eu petrec într-o luptă necontenită pentru libertatea lăuntrică, într-o continuă căutare de a rezolva multe contradicţii şi nedumeriri. Iar la mine lupta uneori asumă caracterul unei lupte cu însuşi Dumnezeu (în ciuda deplinei mele conştiinţe a faptului că sânt ultima nimicnicie). Uneori mă rog cu un blând plâns, dar adesea ca un nebun contest, insist, pretind, "mă cert", aproape că "hulesc". Dar, în ciuda caracterului luptător cu Dumnezeu al vieţii mele, iubesc pe Dumnezeu până în ultimele străfunduri ale fiinţei mele, şi Lui îi încredinţez ultima judecată, căci El dispune de putinţe nesfârşite dincolo de hotarele acestei lumi. Dragostea pentru lume, pentru om, mă împinge a mă război cu Dumnezeu.

Acestui duh al luptei cu Dumnezeu eu îi îngădui liber să se desfăşoare în suflet şi observ că, ajungând la un oarecare zid de neclătinat, cade zdrobindu-se, iar atunci constat că iubesc pe Dumnezeu cu un şi mai mare adânc. Pe Dumnezeu îl "contest", cu El "mă cert", pe Dumnezeu Îl "necăjesc cu neruşinare" în lupta mea pentru soarta oamenilor, dar în rezultatul final, oricare ar fi soarta întregii omeniri, a întregii lumi, a întregii făpturi, pe Dumnezeu eu iubesc cu singura adevărată, vecinică dragoste.

De o mie de ori în sufletul meu s-a desfăşurat o luptă încrâncenată, dar întotdeauna a biruit dragostea lui Hristos, astfel încât şi eu într-o oarecare măsură pot repeta cuvintele Apostolului Pavel: Şi eu încredinţat sânt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici altă oarecarea zidire putea-va să despartă pre noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus Domnul nostru (Rom. 8:38-39).

Nu demult ţi-am scris că am încetat să caut pe Dumnezeu. Singurul lucru pe care-l caut este, cumva, fie în cea mai mică măsură, să mă asemăn şi să mă adaug lăuntric lui Hristos. Voiesc să ştiu măcar în parte, să cerc măcar în cea mai mică măsură cum El, Domnul, îşi trăia unirea dragostei către Dumnezeu şi către om. Pentru noi, în hotarele acestei vieţi, cele două porunci sânt într-o deplină discordie. Iubind pe Dumnezeu, slujindu-I, mă îndepărtez de la aproapele, uitându-l. Iubind pe aproapele, slujind lui, eu ori uit pe Dumnezeu, ori mă îndepărtez de El, ori chiar îi vrăjmăşuiesc. Este pricina pentru care mă atrage în chip de nereţinut către sine chipul neasemuitului Hristos, cel ce a împreunat şi această şi acea dragoste întru una, arătându-ne în ea legea veciniciei, adevăratei fiinţări.

Nu caut acum o fiinţă vecinică, neînţeleasă, nedesluşită, impersonală a vreunui "Dumnezeu necunoscut"(2); Dumnezeu şi vecinica fiinţă îmi sânt date sub forma cea mai învederată cu putinţă în Hristos. Pe acest Hristos îl caut eu, adică cu El a mă asemăna, pe El a mi-L însuşi.

Nu trec cu vederea nici un mijloc ce poate sluji unirii cu Hristos. Dar oare este cu putinţă a afla undeva în afara Bisericii o mai mare bogăţie a unor astfel de mijloace? În Biserică îl am pe Dumnezeu întrupat, astfel încât pe Dumnezeu noi îl mâncăm şi îl bem, prin Dumnezeu, prin Cuvântul Său noi răsuflăm. Cu numele Lui, cu Cuvântul Lui, cu Puterea Lui noi săvârşim Tainele, iar Tainele acestea nu sânt doar nişte simboluri, ci cu adevărat realitatea. Este atât de vădit din toată experienţa noastră.

Trei lucruri nu înţeleg:
1) o credinţă adogmatică,
2) un creştinism nebisericesc,
3) un creştinism fără nevoinţă.
Şi aceste trei: Biserica, dogma şi ascetica (adică nevoinţa creştină) sunt pentru mine un singur tot al vieţii. Mie mi se pare nedrept a pretinde că în Biserică toate trebuie să fie "după gustul nostru". Atunci când vorbeşti despre îngustimea cadrelor confesionale, eu te înţeleg. Şi eu de mii de ori am răbdat şi rabd strâmtorări, dar le rabd pentru că de la Biserică am şi darurile pozitive.

Ascetica (adică nevoinţa şi exersarea duhovnicească) este de nedespărţit nu numai de toate religiile cunoscute de istorie, ci şi îndeobşte de tot ce este cultură omenească. La temeiul a toată ascetica, neapărat se află o ideologie sau alta (dogmă). Fiecare religie - păgânism, iudaism, mahomedanism, pantheism, creştinism - îşi are propria cultură ascetică, deosebită de celelalte, iar această deosebire este condiţionată de deosebirea în reprezentările dogmatice.

Din "Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu" (pp. 298-310) - Arhim. Sofronie Saharov
Trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de forever...

Voiesc să ştiu măcar în parte, să cerc măcar în cea mai mică măsură cum El, Domnul, îşi trăia unirea dragostei către Dumnezeu şi către om. Pentru noi, în hotarele acestei vieţi, cele două porunci sânt într-o deplină discordie. Iubind pe Dumnezeu, slujindu-I, mă îndepărtez de la aproapele, uitându-l. Iubind pe aproapele, slujind lui, eu ori uit pe Dumnezeu, ori mă îndepărtez de El, ori chiar îi vrăjmăşuiesc. Este pricina pentru care mă atrage în chip de nereţinut către sine chipul neasemuitului Hristos, cel ce a împreunat şi această şi acea dragoste întru una, arătându-ne în ea legea veciniciei, adevăratei fiinţări.

Surprinse sunt aici şi problema, poate problema centrală a vieţii de credinţă, şi soluţia ei.
Cât de străin e duhul nostru triumfalist de lucrarea acestei smerenii lucide. Că smerenia e luciditate, tragică luciditate căreia omul nu îi poate supravieţui singur...