Budism - Ce este Vacuitatea

[florin.oltean75]

În prealabil postat de flying

Frate florin parerea mea e sa-ti iei un duhovnic ca sa devii crestin adevarat
sa te poti Spovedi,Impartasi. Hai...nu fi intolerant la ideea de duhovnic,de Marturisire a pacatelor.Hristos a zis :“Cate veti lega /dezlega pe pamant...“ sau tu numai teoretic/simbolic il numesti pe Hristos :ADEVARUL?

Consider ca a fi "un crestin adevarat" nu este conditionat de apelarea la un duhovnic personal.

Cel putin, eu nu am identificat in NT o constrangere, o obligativitate in acest sens. Daca exista una, sunt deschis sa o ascult si sa o discutam.

Cererea iertarii pacatelor personale adresata direct Lui Dumnezeu a fost invatata in primul rand de Dumnezeu Insusi, in rugaciunea Tatal Nostru.
Caci Puterea Duhului nu depinde de existenta unui "releu" pamantesc.

Este adevarat ca Dumnezeu ne asculta si prin intermediari, prin persoane care sunt unite in Duh cu El.

Pentru acestea este valabila aparenta delegare de autoritate "Cate veti lega /dezlega pe pamant..."€œ.
Aparenta - pentru ca aceste persoane nu mai au o vointa lumeasca, ci in ele lucreaza in fiecare clipa vointa Lui Dumnezeu. Aceste persoane sunt pline de Duh, au Mintea Lui Hristos.

Dumnezeu a lasat ambele metode prin care sa solicitam iertarea pacatelor fara, insa sa impuna una sau alta.

[Ioan_Cezar]

Mai întâi, Florine, îmi exprim mirarea că tocmai în Anul Omagial Euharistic (Taina Spovedaniei şi Taina Euharistiei) care se desfăşoară în BOR, pe forumul nostru apar reinterpretări aflate în dezacord cu învăţătura Bisericii în privinţa Spovedaniei.
Apoi tu porţi semnătura de ortodox. Bun, aşa o fi, nu neg eu asta, însă e oare ortodox modul în care scrii despre Spovedanie? E conform cu învăţătura şi practica Bisericii Ortodoxe?

Dar mai bine hai să vedem ce spune Evanghelia despre Spovedanie, întrucât scrii că nu zice nimic despre obligativitatea Spovedaniei şi mai adaugi că nu găseşti nimic despre nevoia unui "releu pământesc". (Despre practica Spovedaniei conform Tradiţiei Bisericii ar fi multe de spus, dar să ne ţinem deocamdată la Scriptură.)

Taina Spovedaniei este dăruită şi poruncită de Mântuitorul în două trepte succesive:
1) Făgăduinţa către Apostoli: "Amin grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi-n cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer." (Mt 18, 18)
2) Instituirea Tainei, după Înviere, când Domnul S-a arătat Apostolilor şi a suflat asupra lor zicînd: "Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute." (In 20, 22-23)

Tot din NT fac parte şi următoarele: FA 19, 18; 1 Co 5, 1-7; 2 Co 2,5,11; 1 In 1,9.

Despre iertarea păcatelor şi curăţirea sufletului prin intermediul preoţilor (urmaşi în directă succesiune apostolică), Tradiţia Bisericii învaţă prin Sfântul Ioan Gură de Aur: "Aceştia au primit puterea nu asupra necurăţiei trupeşti, ci asupra celei a sufletului, şi nu de a fi martori ai curăţirii, ci de a curăţi de păcate." (Despre Preoţie, III, 5-6)

În ce mă priveşte sunt frapat, ca şi în cazul celorlalte Taine, de accentul pus pe puterea preoţească dăruită de Hristos prin Apostoli şi transmisă mai departe prin Taina Hirotoniei tuturor duhovnicilor. Nu de alta, pricep eu, dar puterea noastră, a cestorlalţi este, se pare, limitată. Sau nu?....

[florin.oltean75]

Mai întâi, Florine, îmi exprim mirarea că tocmai în Anul Omagial Euharistic (Taina Spovedaniei şi Taina Euharistiei) care se desfăşoară în BOR, pe forumul nostru apar reinterpretări aflate în dezacord cu învăţătura Bisericii în privinţa Spovedaniei.
Apoi tu porţi semnătura de ortodox. Bun, aşa o fi, nu neg eu asta, însă e oare ortodox modul în care scrii despre Spovedanie? E conform cu învăţătura şi practica Bisericii Ortodoxe?

Dar mai bine hai să vedem ce spune Evanghelia despre Spovedanie, întrucât scrii că nu zice nimic despre obligativitatea Spovedaniei şi mai adaugi că nu găseşti nimic despre nevoia unui "releu pământesc". (Despre practica Spovedaniei conform Tradiţiei Bisericii ar fi multe de spus, dar să ne ţinem deocamdată la Scriptură.)

Taina Spovedaniei este dăruită şi poruncită de Mântuitorul în două trepte succesive:
1) Făgăduinţa către Apostoli: "Amin grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi-n cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer." (Mt 18, 18)
2) Instituirea Tainei, după Înviere, când Domnul S-a arătat Apostolilor şi a suflat asupra lor zicînd: "Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute." (In 20, 22-23)

Tot din NT fac parte şi următoarele: FA 19, 18; 1 Co 5, 1-7; 2 Co 2,5,11; 1 In 1,9.

Despre iertarea păcatelor şi curăţirea sufletului prin intermediul preoţilor (urmaşi în directă succesiune apostolică), Tradiţia Bisericii învaţă prin Sfântul Ioan Gură de Aur: "Aceştia au primit puterea nu asupra necurăţiei trupeşti, ci asupra celei a sufletului, şi nu de a fi martori ai curăţirii, ci de a curăţi de păcate." (Despre Preoţie, III, 5-6)

În ce mă priveşte sunt frapat, ca şi în cazul celorlalte Taine, de accentul pus pe puterea preoţească dăruită de Hristos prin Apostoli şi transmisă mai departe prin Taina Hirotoniei tuturor duhovnicilor. Nu de alta, pricep eu, dar puterea noastră, a cestorlalţi este, se pare, limitată. Sau nu?....

Cezar, eu nu contest faptul ca Hristos iarta pacatele prin intermediul preotului. Este evident ca Dumnezeu a randuit aceasta extensie a lucrarii.

Insa, din ce stiu eu, in NT, Hristos nu a poruncit ca spovedania sa se infaptuiasca exclusiv prin preoti.

In rugaciunea Tatal Nostru este destul de clar ca iertarea este solicitata direct de credincios, nu doar pentru el insusi ci si pentru toti ceilalti.

De asemenea, nu a precizat ca sa fie legate pacatele tuturor acelora care nu se spovedesc prin preoti.

Da, a dat putere apostolilor - Putere care este chiar El Insusi - sa ierte pacatele celor care-L cauta pe El.

===============

Spovedania este o deschidere a custii egoului catre Lumina Persoanei Lui Isus.

Este o expunere la vedere a tot ceea ce reprezentam - prin gandurile, deciziile, actiunile si neputintele noastre.

Pentru cel cu credinta, prezenta preotului poate facilita aceasta deschidere si comunicare a pacatosului direct cu Dumnezeu.

Cand insa Dumnezeu strapunge inima spovedania are loc tot timpul.

Sufletul comunica direct cu Duhul, experimentand usurari peste usurari.

Nu mai are timp de cele exterioare, caci taina curge incontinuu ca mierea.

[Ioan_Cezar]

Florin,
Eu am aflat - văzut, auzit, citit - că oamenii cu credinţă în Dumnezeu vin la biserică să se spovedească. Fac asta ani şi ani, practic toată viaţa. Dintre aceştia, ici şi colo, f.f. rar, cu binecuvântarea duhovnicului (care veghează şi îndrumă viaţa de credinţă a fiului duhovnicesc sau a fiicei) unii se retrag la pustnicie. Cu riscurile de rigoare. Deşi nici acolo nu rămân mereu ci fie sunt cercetaţi periodic de fraţi, fie coboară ei ca să se spovedească şi să se împărtăşească.

Am mai aflat că omul care devine întru sfinţenie îşi vede necontenit păcatele, stăruieşte în prihănirea de sine şi pătimirea cea după Dumnezeu, deseori cere sfat de la fraţi, face ascultare cu acrivie, se roagă neîncetat, posteşte, priveghează etc. Şi, fireşte, se şi spovedeşte, cu menţiunea că la un om îmbunătăţit spovedania nu decurge ca la noi (cu listuţa, cu raportul) ci în cu totul alt mod, mult mai fin şi mai simplu aşa cum doar dragostea (aproape) desăvârşită o poate face.
Am citit că pentru cei sporiţi în virtute, spovedania sub epitrahil e cu atât mai necesară cu cât creşte riscul căderii, cu cât e mai necesară smerenia, cu cât e mai grea reaşezarea după revărsarea de Har (urmată de revărsările demonilor) şi traversarea lungilor perioade (uneori) de retragere a Harului - în scop pedagogic. Detalii privind perioadele de pustiire, de uscăciune, de ispitire cumplită care urmează retragerii Harului, poţi găsi în cărţile sfinţilor şi cuvioşilor Siluan, Sofronie, Gheron Iosif.

Cred că a ne "spovedi" permanent înaintea lui Dumnezeu e o atitudine creştină bună pentru oricine. Fiecare din noi e bine să devenim capabili de asta. Practic, suntem chemaţi şi îndrumaţi să învăţăm aceasta. Nu e altceva decât sfânta frică de Dumnezeu. O însuşire sufletească, un demers intern/subiectiv iar nu o acţiune concretă, materializată, de spovedire sub epitrahil.
Una e a trăi sufleteşte (subiectiv) cu frică de Dumnezeu, alta să te spovedeşti înaintea duhovnicului.
Una e să îţi ţii permanent atenţia inimii raportată la Hristos, cu evlavie, şi alta să te afli efectiv înaintea Lui, în dialog concret.
Una e să te rogi tu la Dumnezeu din toată inima şi cu toată fiinţa şi cu totul altă experienţă să fii răpit în Duh şi purtat înaintea Dumnezeirii (înger, Arhanghel, Preasfânta Născătoare, Pruncul Sfânt sau chiar Domnul Hristos), în Ceruri.
Una e să cauţi să te ridici tu spre Dumnezeu prin virtute (coborîndu-te simultan prin smerenie), alta e să te ridice Domnul înaintea Lui.
Una e să acţionezi tu către Dumnezeu şi alta să acţioneze Domnul asupra ta. Deşi cele două acţiuni se contopesc.

Dacă vrem să ne apropiem de Domnul, micşorîndu-ne, deocamdată calea cea mai sigură, pusă nouă de întreaga Tradiţie a Bisericii, este conform Bătrânilor - ascultarea de duhovnic şi spovedania. Aşa mulţi au sporit, altminteri mulţi s-au pierdut.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

In rugaciunea Tatal Nostru este destul de clar ca iertarea este solicitata direct de credincios, nu doar pentru el insusi ci si pentru toti ceilalti.

precum şi noi iertăm greşiţilor noştri."

Da, Florin, şi aflînd noi din auzite că Domnul credincios Este, şi crezînd fiecare cu măsura lui aceasta, ne şi vedem iertaţi de păcate. Eventual curaţi şi strălucitori ca îngerii. Sfinţi din Ceruri, nu alta...
Că doar, nu-i aşa, noi am iertat celor ce ne-au greşit.
Aşa ne pare şi astfel ajungem să credem (în subiectivismul nostru călduţ şi încăpător pentru toate iluziile ori jocurile minţii) că nu mai avem nevoie de spovedanie, întrucât am respectat legământul cu Dumnezeu, aşa cum El Însuşi ne-a învăţat. Suntem, altfel spus fără de păcat faţă de aproapele, întrucât l-am iertat. Dacă nu îl iertam, păcătuiam. Dar pentru că l-am iertat (căci aşa îmi pare că am făcut deja) înseamnă că nu am păcat. Şi prin urmare mă iartă şi Domnul, conform Legământului din Rugăciunea Domnească.

Ajuns aici cu gândul, îmi imaginez că într-o bună zi vom porni amândoi spre Soare Răsare... Tu ca să cunoşti vreun guru tibetan, eu ca să fac plajă şi poze la mare altitudine...:)
Vei lua un creion şi o hârtie şi, ca să mă încredinţezi că nu rătăcim făr scop, mai întâi îmi vei arăta de unde pornim şi unde vom ajunge, eventual însemnînd şi traseul.
Acolo, sub ochii noştri totul va fi simplu şi clar: între Predeal (punctul de start) şi cutare loc din ţinutul Tibetului e uşor de mers cu creionul. Ajungem cât ai clipi, vezi? Din munte-n munte...

Dar apoi plecăm de-a binelea! Mergem zi după zi, apropiindu-ne de ţintă. Călătorim şi trăim lucruri nenumărate, înflăcăraţi de dorul după ţinta noastră... dar numai Bunul Dumnezeu cunoaşte dacă vom ajunge vreunul dintre noi la ţintă. În orice caz, experienţa noastră de tip creion-hârtie va fi cu totul alta decât experienţa concretă, trăită a călătoriei spre Soare Răsare.

Aşa şi cu iertarea greşiţilor noştri! Una e sentimentul sau dorinţa de a ierta cu desăvârşire pe aproapele, alta e travaliul propriu-zis al iertării. Necontenita piedică e iluzia, frumos întreţesută de dragostea de sine.
Pentru ca un om să ierte cu adevărat pe aproapele lui care i-a greşit, are nevoie ca mai întâi să realizeze în grad mare lepădarea de sine; iubirea jertfelnică; smerenia.
Are nevoie să fi devenit mai întâi conştient de adânca sa necurăţie, de neputinţa sa totală de a ierta prin mijloace proprii, de adînca lucrare a păcatului şi nevredniciei în sufletul propriu. Precum şi de ajutorul lui Dumnezeu pentru a ierta.

Dovadă că nu am iertat pe aproapele e că, după ani şi ani uneori, auzind sau văzînd fie şi din întâmplare pe acela care mi-a greşit cândva, mă simt săgetat fie şi pentru o clipită insesizabilă de ceva care, cum să spun, umbreşte sufletul meu (de nu cumva îl zgârie de-a binelea). Noi nu suntem deprinşi să ne conştientizăm atât de fin autentica mişcare din adâncurile noastre, însă după oarece exerciţiu omul îşi vede răutatea în manifestare aşa cum văd eu acum tasta pe care tocmai am apăsat.

Pe scurt, omul păcătuieşte necontenit deoarece nu ajunge în necontenita nepătimire a iubirii jertfelnice. Chiar dacă şi-a plâns, în dăruirea inimii spre nevoinţă, neîncetat nimicnicia şi răutatea, întru iertare. Ani de plâns cu căinţă mare nu sunt deajuns pentru a îmblânzi fiara din om şi pentru a nimici păcatul ori dispoziţia păcătoasă a omului. Nici pentru a şterge cu desăvârşire păcatul şi urmările lui.

"Dar ce mi-a arătat propria experienţă? Iată ce: zeci de ani de tânguire asupra mortului meu lăuntric nu m-au făcut neclătinat în viaţa mea după Dumnezeu; păcatul, sub o formă sau alta, mă biruieşte." (Sofronie Saharov - "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este", pag. 81)

Dincolo de orice teorie am îmbrăţişa noi din pornire sinceră către Domnul, cunoaşterea tot mai sporită a fiecăruia de sine însuşi duce la aceeaşi concluzie: nu suntem în măsură să desăvârşim condiţia iertării - porunca iubirii şi, ca urmare, nu ne este suficientă rugăciunea personală. Avem nevoie şi de o putere de Sus, care să se adauge la rugăciunea noastră sinceră, cu lacrimi de căinţă, iar această putere e Harul preoţesc pe care îl primim spre curăţire doar în Tainele Bisericii, începînd ca piatră de temelie cu Taina Spovedaniei.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

Da, a dat putere apostolilor - Putere care este chiar El Insusi -

Fals. Viziunea aceasta e panteistă, apărţinînd şi dogmaticii BC, cel puţin în trecut.

Ortodoxia învaţă (mai ales prin Sfântul Grigorie Palama) că Puterea este Harul, energia necreată. Dar Harul nu este Dumnezeu, ci este de la Dumnezeu (aşa cum lumina este de la lampă, dar nu este lampa).

Facem distincţie între Fiinţă şi lucrare.
"Lucrările lui Dumnezeu coboară la noi, dar Fiinţa Lui rămâne neapropiată."

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...ate-68898.html

[florin.oltean75]

Fals. Viziunea aceasta e panteistă, apărţinînd şi dogmaticii BC, cel puţin în trecut.

Ortodoxia învaţă (mai ales prin Sfântul Grigorie Palama) că Puterea este Harul, energia necreată. Dar Harul nu este Dumnezeu, ci este de la Dumnezeu (aşa cum lumina este de la lampă, dar nu este lampa).

Facem distincţie între Fiinţă şi lucrare.
"Lucrările lui Dumnezeu coboară la noi, dar Fiinţa Lui rămâne neapropiată."

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...ate-68898.html __________________
"Părăseşte luptele şi cuvintele umflate. Pe omul cel dinlăuntru vrea harul Dumnezeiesc să-l unească cu Dumnezeu. Atunci vei deveni folositor şi altora." (Gheron Iosif Isihastul)

Dogmatica BC s-a sprijint pe referinte biblice, in care este promisa reciprocitatea cunoasterii, de exemplu:

"Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin."

Incogniscibilitatea Fiintei presupune o partialitate a cunoasterii. O unire nedeplina - desi harul vrea pe omul cel dinlauntru sa-l uneasca cu Dumnezeu (nu doar cu energii impersonale necreate).

Teoria inaccesibilitatii Fiintei a rezultat in urma experientei meditative a parintilor patristici. Pentru aceasta, a fost creata o disjunctie intre Fiinta si Lucrare, introducandu-se un element intermediar "energia necreata". Cum energia necreata nu mai contine deloc "fiinta sursa" ramane desigur un mister.

Deci inevitabil sunt evidentiate cele doua polaritati ale cognitiei: cunoasterea catafatica si cea apofatica.


Budismul a rezolvat aceasta contradictie aparenta ("unit si despartit in acelasi timp", "cunoscut si necunoscut in acelasi timp"..) prin principiile enuntate in Calea de Mijloc - in care sunt respinse simultan cele doua extreme atat reificarea cunoasterii cat si nihilismul cunoasterii esentei Fiintei.

In urma acesteia a rezultat o abordare echilibrata a cunoasterii catafatice si apofatice in practica spirituala zilnica.

[Ioan_Cezar]

Să facem distincţia între 1) filosofia denumită nihilism şi 2) cunoaşterea primită prin descoperire Dumnezeiască (prin harul Duhului Sfânt) relativ la Fiinţa lui Dumnezeu.

1) http://ro.wikipedia.org/wiki/Nihilism

2) http://www.crestinortodox.ro/editori...uri-70230.html

Vederea lui Dumnezeu in Sfanta Scriptura si in gandirea Parintilor primelor veacuri

Teologii bizantini, in special teologii secolului al XIV-lea, isi intemeiaza doctrina lor privind vederea lui Dumnezeu pe doua serii de texte ce par a se contrazice si exclude reciproc. Intr-adevar, alaturi de pasajele din Sfanta Scriptura in care poate fi gasita negarea formala a oricarei vederi a lui Dumnezeu, Care este invizibil, incognoscibil, inaccesibil fiintelor create, mai exista altele care ne incurajeaza sa cautam fata lui Dumnezeu si fagaduiesc vederea Lui asa cum este El, desigur prezentand si continuand aceasta cunoastere ca fericire ultima a omului.

Desi teologii bizantini din timpurile mai recente par a fi izolati in special de modul contradictoriu in care vederea lui Dumnezeu este prezentata in Sfanta Scriptura, alti ganditori crestini au cautat sa rezolve aceasta dificultate cu mult inaintea lor, inca din primele veacuri ale Bisericii. Alaturi de doctrina privind vederea lui Dumnezeu, teologii bizantini au primit de la predecesorii lor greci si sirieni metoda de a grupa textele scripturistice si de a le completa unele cu altele. In decursul studiilor noastre vom reveni in mod constant la aceste pasaje din Scripturi si din acest motiv trebuie sa ne oprim pentru moment asupra unor texte din Vechiul si Noul Testament, care vorbesc despre vederea lui Dumnezeu.

Printre textele care vorbesc negativ despre vederea lui Dumnezeu trebuie sa citam inainte de toate pasajul din Iesire (33, 20-23), in care Dumnezeu ii zice lui Moise: "Fata Mea insa nu vei putea s-o vezi, ca nu poate vedea omul fata Mea si sa traiasca". Dumnezeu trece in slava Sa acoperind fata lui Moise cu mana Sa, iar Moise sta in scobitura unei stanci. Iar cand Dumnezeu isi ridica mana Sa, Moise Ii vede doar din spate, fara sa fi putut vedea fata Sa. Mai exista si alte pasaje in Vechiul Testament (Judecatori 6, 22; 13,22; Isaia 6, 5 etc.) care afirma ca nimeni nu Il poate vedea pe Dumnezeu si sa ramana viu. Cand Dumnezeu coboara pe Muntele Sinai intr-un nor gros, in mijlocul unei vapai, poporul a trebuit sa ramana deoparte pentru a nu muri (Iesire 19, 21). Sfantul Ilie isi acopera fata sa cu mantia atunci cand Dumnezeu i se arata (III Regi 19, 13).

Norul din Psalmul 96, 2 are aceeasi semnificatie. El exprima inaccesibilitatea naturii lui Dumnezeu, tremendum-ul. In acelasi timp insa acest nor indica prezenta lui Dumnezeu. Stalpul de nor si de foc care mergea inaintea israelitilor dupa plecarea lor din Egipt dezvaluie prezenta lui Dumnezeu in timp ce il ascunde.

Textele din Noul Testament sunt si mai categorice in sensul lor negativ. Astfel Sfantul Pavel spune (I Tim. 6, 16): "Dumnezeu singur are nemurire; El traieste in lumina cea neapropiata; nu L-a vazut nimeni dintre oameni, nici nu poate sa-L vada". In acest context nemurirea pare atasata de natura incognoscibila a lui Dumnezeu. El este inaccesibil pentru cei muritori. Sfantul Ioan zice (I Ioan 4, 12): "Nimeni nu L-a vazut vreodata pe Dumnezeu". Aceeasi expresie se gaseste aproape identic in Evanghelia Sfantului Ioan (1, 18): insa aici Sfantul Ioan adauga: Fiul cel Unul-Nascut, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut (sau, mai degraba L-a explicat, L-a interpretat". Proprietatea Cuvantului este aceea de a exprima, de a vorbi despre natura Tatalui. Iar mai departe (Ioan 6, 46): "Nu doar ca pe Tatal L-a vazut cineva, decat numai Cel ce este de la Dumnezeu. Acesta L-a vazut pe Tatal". Aceeasi idee o gasim exprimata in evangheliile sinoptice (Matei 11, 27 si Luca 10, 22): "Nimeni nu cunoaste pe Fiul decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decat numai Fiul si cel caruia va voi Fiul sa-i descopere". In timp ce limiteaza vederea si cunoasterea lui Dumnezeu la relatia intima dintre Tatal si Fiul Care singuri Se cunosc unul pe celalalt, aceste texte din urma (din Sfantul Ioan si evangheliile sinoptice) afirma ca o astfel de cunoastere poate fi conferita sau comunicata, prin vointa Fiului, fiintelor create.

[Ioan_Cezar]

Suntem confruntati aici cu numeroase texte care afirma posibilitatea vederii lui Dumnezeu. Nu avem suficient spatiu pentru a enumera toate "teofaniile" sau aratarile lui Dumnezeu in Vechiul Testament. Exista deasa mentiune a aratarii unui inger, un fel de sosie prin intermediul careia Dumnezeu ia chip omenesc (Facere 16, 7-14 etc). Isaia il numeste "ingerul fetei" (63, 9). Dumnezeu ramane necunoscut, insa prezenta Sa personala se face cunoscuta, ca in episodul in care Iacov se lupta cu Dumnezeu (Facere 32, 24-30). Cel Necunoscut refuza sa isi reveleze numele, dar Iacov spune: "Am vazut pe Dumnezeu in fata si mantuit a fost sufletul meu!". Iar el numeste locul unde Dumnezeu i S-a aratat "Penuel", ceea ce inseamna "fata lui Dumnezeu". Dumnezeu ii vorbeste lui Moise "fata catre fata", asa cum cineva ar vorbi unui prieten (Iesire 33, 11; Deuteronom 34, 10). Este o intalnire personala cu un Dumnezeu personal, chiar daca pe Muntele Sinai El este invaluit in mister si intuneric. Fata lui Moise straluceste datorita stralucirii fetei lui Dumnezeu (Iesire 34, 29), caci fata lui Dumnezeu este luminoasa. "Fie ca fata Ta sa straluceasca asupra noastra, Doamne" (Numeri 6, 25), iar in Psalmi se vorbeste despre "lumina fetei lui Dumnezeu". Las la o parte numeroasele texte din Vechiul Testament referitoare la slava, care descopera dar si disimuleaza prezenta lui Dumnezeu, pentru a ajunge la cartea lui Iov, unde dreptul, incercat de Dumnezeu, isi exprima nu numai speranta in inviere, ci si increderea ca va vedea pe Dumnezeu cu propriii sai ochi (Iov 19, 25-27): "Dar eu stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca El, in ziua cea de pe urma, va ridica iar din pulbere aceasta piele a mea ce se destrama. Si afara din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El il voi vedea si ochii mei il vor privi, nu ai altuia". Iar mai departe spune (42, 5): "Dupa spusele unora si altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a vazut".

Daca in Vechiul Testament persoana lui Dumnezeu este adeseori reprezentata de un inger ("ingerul fetei", al lui Isaia, care descopera prezenta lui Dumnezeu), in Noul Testament suntem confruntati cu opusul: ingerii persoanelor umane sunt cei ce "pururea vad fata Tatalui Meu, Care este in ceruri" (Matei 18,10). Dupa cum releva Epistola catre Evrei (cap. I si II), Dumnezeu nu mai vorbeste acum oamenilor prin ingeri, ci prin Fiul Sau. Daca in Vechiul Testament cei care aveau mainile nevinovate si inimile curate sunt numiti "neamul celor ce-L cauta pe Domnul, al celor ce cauta fata Dumnezeului lui Iacov" (Ps. 24, 4-6), Evanghelia afirma ca "cei curati cu inima" vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8). Vorbind despre cei alesi, Apocalipsa spune: "si vor vedea fata Lui si numele Lui va fi scris pe fruntile lor" (22, 4).

Textele Noului Testament sunt de prima importanta pentru problema vederii lui Dumnezeu. Acestea sunt Epistola intai a Sfantului Ioan 3, 1-2 si prima Epistola a Sfantului Pavel catre Corinteni 13, 12. Pentru Sfantul Ioan, vederea lui Dumnezeu se leaga de calitatea de fiu al lui Dumnezeu, calitate conferita crestinilor prin dragostea Tatalui. Lumea, spune el, nu ne cunoaste (ca fii ai lui Dumnezeu) deoarece nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Dar noi suntem deja, din aceasta clipa, fiii lui Dumnezeu si ce vom fi inca nu s-a aratat, adica, rodul acestei infieri - realizarea ei finala - inca nu s-a descoperit. Stim doar ca atunci cand El Se va arata, noi vom fi aidoma Lui, caci il vom vedea asa cum este El. Observam deja cate bogatii doctrinare sunt cuprinse implicit in aceste doua versete. De fapt, textul pe care l-am citat pune vederea lui Dumnezeu, inainte de toate, in legatura cu infierea crestinilor, care sunt numiti "fiii" sau "copiii" lui Dumnezeu; iar mai apoi este pusa in legatura cu eshatologia crestina, cu manifestarea starii noastre finale sau in relatie cu manifestare ultima a lui Dumnezeu, in parusie, deoarece cuvintele: "cand Se va arata" pot fi traduse in ambele moduri. De asemenea textul mai stabileste o relatie intre vederea lui Dumnezeu si starea de indumnezeire a celor alesi care devin "asemenea lui Dumnezeu"; el face aluzie la milostivirea si iubirea divina care confera crestinilor calitatea de fii ai lui Dumnezeu, cu tot ceea ce aceasta calitate implica. Interpretarile diferite care pot fi date acestui text din Sfantul Ioan pot fi deja prevazute. Astfel "noi vom fi asemenea Lui, fiindca il vom vedea cum este" poate fi interpretat in sensul unei relatii cauzale: starea de indumnezeire este consecinta vederii lui Dumnezeu asa cum El este.

Textul din Sfantul Pavel nu este mai putin important pentru teologia vederii lui Dumnezeu. In capitolul 13 al primei Epistole catre Corinteni, Sfantul Pavel intentioneaza sa arate calea prin excelenta care le depaseste pe toate celelalte - darul cel mai desavarsit pe care trebuie sa-l cautam - darul dragostei. Dupa acest imn celebru inchinat dragostei, Sfantul Pavel declara ca aceasta singura va dainui, pe cand toate celelalte daruri - darul profetiei, al vorbirii in limbi, al cunoasterii vor lua sfarsit. "Pentru ca in parte cunoastem si in parte profetim. Dar cand va veni ceea ce este desavarsit, atunci ceea ce este in parte se va desfiinta. Tot la fel, cand m-am facut barbat (starea desavarsita), am lepadat modul de a vorbi si a simti al copiilor". Apoi el pune fata in fata ceea ce este imperfect si partial cu ceea ce este desavarsit, sau cu starea finala la care este chemat omul. "Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura -, iar atunci, fata catre fata -". Vederea partiala "ca intr-o oglinda" poate sa semnifice manifestarea lui Dumnezeu in creatia Sa, accesibila si neamurilor, acea "prezenta nevazuta a lui Dumnezeu" care poate fi perceputa prin contemplarea lucrurilor create (Romani 1, 19-20). Vederea desavarsita, nemijlocita, "fata catre fata" este pusa in opozitie cu vederea imperfecta, partiala a lui Dumnezeu. Bossuet observa ca cel care vede un obiect in oglinda nu il vede "fata catre fata" deoarece il are in spatele sau; prin urmare, este necesar sa intoarcem ochii de la oglinda pentru a vedea obiectul propriu-zis. Aceasta interpretare este ingenioasa, dar nu trebuie sa se uite ca atunci cand vorbeste despre vederea fata catre fata, Sfantul Pavel repeta expresia familiara a Bibliei in care "fata catre fata" denota intalnirea cu un Dumnezeu-Persoana. Propozitia care urmeaza califica cu acuratete caracterul desavarsit al acestei cunoasteri a lui Dumnezeu:

"Acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu" sau "in masura in care am fost cunoscut". Daca uitam faptul ca cele cateva versete inainte de gnosis au trebuit sa dea intaietate lui agape in contextul starii de desavarsire a timpului ce va sa vina, cunoasterea lui Dumnezeu va ajunge tinta suprema a omului. Atunci, cu un accent de intelectualism, acest text va fi interpretat in sensul unei egale partasii la cunoastere:"il voi cunoaste pe Dumnezeu in aceeasi masura in care El ma cunoaste". Daca insa, dimpotriva, pastram in minte ideea de agape, careia ii este dedicat capitolul intreg, atunci acest pasaj privind cunoasterea reciproca va fi pus in legatura cu un alt text din aceeasi Epistola (I Cor. 8, 2-3), in care Sfantul Pavel spune: "Iar daca i se pare cuiva ca are cunostinta de ceva, inca n-a cunoscut cum trebuie sa cunoasca. Dar daca iubeste cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El. Un obiect este cunoscut. Aceasta este o cunoastere imperfecta in care nu exista reciprocitate; acolo unde exista reciprocitate in cunoastere, cunoasterea inseamna relatie intre persoane, iar aceasta este determinata de agape. A-L vedea pe Dumnezeu fata catre fata inseamna a-L cunoaste dupa cum El ne cunoaste, asa cum doi prieteni se cunosc intre ei, reciproc. O astfel de cunoastere-vedere, care presupune reciprocitate, exclude orice finalitate in vederea fata catre fata a lui Dumnezeu. Nu cauza finala este cea care determina iubirea, ci expresia acelei agape care isi asteapta desavarsirea in timpurile ce vor sa vina.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

Dogmatica BC s-a sprijint pe referinte biblice, in care este promisa reciprocitatea cunoasterii, de exemplu:

"Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin."

Incogniscibilitatea Fiintei presupune o partialitate a cunoasterii. O unire nedeplina - desi harul vrea pe omul cel dinlauntru sa-l uneasca cu Dumnezeu (nu doar cu energii impersonale necreate).

Teoria inaccesibilitatii Fiintei a rezultat in urma experientei meditative a parintilor patristici. Pentru aceasta, a fost creata o disjunctie intre Fiinta si Lucrare, introducandu-se un element intermediar "energia necreata". Cum energia necreata nu mai contine deloc "fiinta sursa" ramane desigur un mister.

Deci inevitabil sunt evidentiate cele doua polaritati ale cognitiei: cunoasterea catafatica si cea apofatica.


Budismul a rezolvat aceasta contradictie aparenta ("unit si despartit in acelasi timp", "cunoscut si necunoscut in acelasi timp"..) prin principiile enuntate in Calea de Mijloc - in care sunt respinse simultan cele doua extreme atat reificarea cunoasterii cat si nihilismul cunoasterii esentei Fiintei.

In urma acesteia a rezultat o abordare echilibrata a cunoasterii catafatice si apofatice in practica spirituala zilnica.

Tu spui că dogmatica BC s-a sprijinit pe referinţe biblice. Eu cred că unii oameni din BC de atunci (Aquindin, Valaam etc.) au interpretat referinţele biblice diferit de modul cum le-a tâlcuit Sfântul Grigorie Palama. Primii încercau să tragă anumite foloase (evidenţiate şi dezaprobate de Sfântul) şi lăsau impresia că alcătuiesc o bună interpretare dogmatică. Au alcătuit, dar neinspirat.

*
Ce înţelegi prin "reciprocitatea cunoaşterii"? Cumva, identitatea ei? Eu înţeleg o participare deschisă la ambele capete, ca în orice relaţie interpersonală. Posibilitatea intercunoaşterii. Eu te cunosc pe tine precum şi tu pe mine, dar cunoaşterea noastră nu e identică. Pentru că, mai întâi, noi nu avem aceeaşi identitate. (Varianta ta aduce a şlagărul acela de sezon - "gândim la fel, simţim la fel, vorbim la fel..." - un fel de imn al clonei în oglindă. Nici o legătură cu relaţia de intercunoaştere dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi Dumnezeu. Şi nu, nu e vorba de iubire, ci de confuzie - la şlagăr mă refer.) În intercunoaştere, Dumnezeu şi omul nu se topesc într-o supă primordială uniformă, nu devin una pastă cleioasă omogenă, ci fiecare îşi păstrează originalitatea şi unicitatea. Creştinismul nu desfiinţează persoana, ci dimpotrivă, o cultivă continuu. Nici Domnul nu Se desfiinţează, ci Se smereşte neîncetat.

*
Citatul din Pavel, versetul 12 din 1Corinteni, 13: perspectiva e evident eshatologică (versetul 10, precum şi prima parte din versetul 12). Amănuntul aduce o nuanţă importantă, cred.

*
Unirea omului cu Dumnezeu nu este, repet, topirea identităţii omului în Fiinţa lui Dumnezeu. Domnul nu ne mănâncă, nu ne metabolizează, ci noi Îl mâncăm pe El, Trup şi Sânge. Nici în Hristos, prin perihoreză, firile (Dumnezeiască şi umană) nu s-au amestecat, nu s-au topit una în alta, deşi au comunicat. Sub foc, fierul capătă unele proprietăţi ale focului (culoare, căldură) dar nu devine foc (plasmă) ci rămâne fier înroşit. Înroşit, da, dar totuşi fier.
Unirea omului lăuntric (duhovnicesc) cu Dumnezeu înseamnă că harul ajută pe om să participe la o relaţie interpersonală de iubire jertfelnică reciprocă, deschisă la ambele capete. Aceasta este voinţa şi lucrarea Duhului Sfânt în om, prin har.
Energia necreată nu este impersonală ci personală. Aşa cum mirosul care emană din trupul tău nu este impersonal ci personal, fapt în virtutea căruia un terţ ne-ar putea distinge pe unul de altul după miros.
Dumnezeu vrea să ne unească (participare) cu El prin energia necreată (har) la care noi răspundem, reciproc, participînd prin credinţă-iubire.

*
Părinţii nu au creat o disjuncţie între Fiinţă şi lucrările lui Dumnezeu, ci Duhul Sfânt le-a revelat lor deosebirea dintre Fiinţă şi Lucrări. Părinţii au primit în dar cunoaşterea acestei diferenţe.
Şi nu, nu a fost scos din mânecă un iepuraş - energia necreată, ci aceasta a fost revelată omului de către Dumnezeu. Prin ... energia necreată!
Nu e vorba de mister, ci de taină. De aceea nu pot să-ţi explic cum stau lucrurile.

*
Noţiunile de cunoaştere apofatică şi catafatică îmi par aduse nepotrivit în acest context al discuţiei. În orice caz, nu îmi pare că sunt două polarităţi, ci ipostaze dintr-un continuum al cunoaşterii sau două fire din aceeaşi împletitură sau două căi. Ori, poate, două metode?...
Catafatismul afirmă perfecţiunea lui Dumnezeu; apofatismul neagă orice imperfecţiune. Prin aceasta afirmă toate perfecţiunile.
Apofatismul nu e agnosticism, ignoranţă sau incultură, ci depăşirea prin har şi prin viaţa smerită în iubire jertfelnică a mijloacelor obişnuite de cunoaştere.
Dumnezeu nu este cunoscut obiectual, ci prin participare, aceasta însemnînd nu altceva decât credinţa-iubirea noastră.

*
Nu mă pronunţ în privinţa budismului, ci mai degrabă în privinţa situaţiilor când începi să forţezi interpretările Bisericii prin lentila budismului. Of, avatarurile sincretismului...

*
Îmi cer scuze pentru că am scris prea mult. Voi încerca să tac o vreme (aici şi în general pe forum pentru că nu îmi place cât de mult am scris şi nici cum am făcut-o).
Îţi mulţumesc pentru că mi-ai oferit prilejul să îmi expun modul cum văd (acum) lucrurile şi te rog să mă ierţi, Florin, pentru că te-am necăjit.
Toate cele bune!