Despre cei ce isi iau viata...

[ory]

Multi se intreaba de ce oameni inteligenti si cu o cariera respectabila ajung sa recurga la asemenea gesturi extreme ?. Eu as spune ca, mai degraba acesti oameni pot ajunge sa recurga la asemenea gesturi extreme, in afara de cei naivi, adolescenti sau cei care suporta un soc. Inteligenta reprezinta, mai degraba o povara decat un atu.
La inceput iti da avantul perspectivelor luminoasa, detii destula forta pentru a schimba, pana si lumea, dupa care simti cum te impotmolesti intr-o mare de-ndoiala. Este foarte greu, toata aceasta energie care te determina sa-ti faci loc cat mai sus, tot ea te seaca de forta cu care trebuie sa suporti, inainte de inteligenta, simplitatea propriei fiinte....care nu este deloc atat de simpla.
Cioran era adeptul gestului de suicid si, intrebat fiind de ce nu incumeta a se sinucide, acesta a raspuns ; "pentru ca urasc moartea, tot atat de mult cat urasc si viata ! "
In general, cand sunt incercati de momente nesigure si nefericite, oamenii simpli se innarmeaza cu dorinte trecatoare si materiale, neajunsurile le da si forta de-a merge mai departe, de-a dobandi aceste lucruri. Cand, insa esti implinit, cand mai ai si o situatie materiala favorabila, simti ca te prabusesti cu totul atunci cand te napadeste deznadejdea.
Dumnezeu sa-i odihneasca in pace...pentru ca au simtit destul zbucium pe pamant ! Nici un om inteligent nu ajunge sa se sinucida pur si simplu, trece mai intai printr-un iad interior, printr-o subrezire a psihicului mascata de nonconformismul aparent. Este foarte greu, este mai dureros si mai insuportabil decat orice afectiune fizica pamanteana. Iar, Dumnezeu, probabil ca le stie acestora NEPUTINTA ajunsa la rangul unei vieti fara de viata.

[LapetiteMoc]

În prealabil postat de ory

Multi se intreaba de ce oameni inteligenti si cu o cariera respectabila ajung sa recurga la asemenea gesturi extreme ?. Eu as spune ca, mai degraba acesti oameni pot ajunge sa recurga la asemenea gesturi extreme, in afara de cei naivi, adolescenti sau cei care suporta un soc. Inteligenta reprezinta, mai degraba o povara decat un atu.
La inceput iti da avantul perspectivelor luminoasa, detii destula forta pentru a schimba, pana si lumea, dupa care simti cum te impotmolesti intr-o mare de-ndoiala. Este foarte greu, toata aceasta energie care te determina sa-ti faci loc cat mai sus, tot ea te seaca de forta cu care trebuie sa suporti, inainte de inteligenta, simplitatea propriei fiinte....care nu este deloc atat de simpla.
Cioran era adeptul gestului de suicid si, intrebat fiind de ce nu incumeta a se sinucide, acesta a raspuns ; "pentru ca urasc moartea, tot atat de mult cat urasc si viata ! "
In general, cand sunt incercati de momente nesigure si nefericite, oamenii simpli se innarmeaza cu dorinte trecatoare si materiale, neajunsurile le da si forta de-a merge mai departe, de-a dobandi aceste lucruri. Cand, insa esti implinit, cand mai ai si o situatie materiala favorabila, simti ca te prabusesti cu totul atunci cand te napadeste deznadejdea.
Dumnezeu sa-i odihneasca in pace...pentru ca au simtit destul zbucium pe pamant ! Nici un om inteligent nu ajunge sa se sinucida pur si simplu, trece mai intai printr-un iad interior, printr-o subrezire a psihicului mascata de nonconformismul aparent. Este foarte greu, este mai dureros si mai insuportabil decat orice afectiune fizica pamanteana. Iar, Dumnezeu, probabil ca le stie acestora NEPUTINTA ajunsa la rangul unei vieti fara de viata.

A propos de Cioran... Deși aici în Franța îi sunt foarte apreciate scrierile (există o multitudine de concursuri literare care îi poartă numele), eu nu-l pot aprecia îndeajuns...
Într-o perioadă am fost profesoară de literatură română la un liceu ieșean. Predam Cioran și un elev, căruia i-a plăcut autorul, l-a citit aproape integral. După ceva vreme, în timpul unei ore, din senin mă întreabă ce cred despre sinucidere pentru că lui i se pare că Cioran a găsit în sfârșit calea prin care omul își poate dobândi deplina libertate... Au urmat discuții polemice pe această temă, dar marea problemă a fost apoi că bietul adolescent a luat ca adevăr de viață teoria lui Cioran, nu ca pe o discuție despre o idee literară. Mult timp am stat cu spaimă că nu va înțelege diferența.

Iată, sunt și lecturi periculoase la o anumită vârstă când mintea nu este destul de coaptă să discearnă...

Am povestit acest episod doar pentru că ați adus vorba de Cioran.

În rest, în ceea ce o privește pe prietena mea, nu era nici bogată și nici nu avea ambiții materiale. Doar intelectuale... Nici astăzi nu pot înțelege ce zbucium va fi fost în mintea și sufletul ei...
Obișnuiam să ne ducem împreună la Liturghii la o Biserică unde slujea un preot cu a cărui familie eram prietene. Părintele când a auzit a spus că nu a ghicit niciodată din vorbele și trăirile ei un asemenea gest... Acum când îi recitesc poeziile văd peste tot teorii ale sinuciderii... Până atunci niciodată, deși i le citeam cu atenție.

[AlinB]

În prealabil postat de LapetiteMoc

Obișnuiam să ne ducem împreună la Liturghii la o Biserică unde slujea un preot cu a cărui familie eram prietene. Părintele când a auzit a spus că nu a ghicit niciodată din vorbele și trăirile ei un asemenea gest... Acum când îi recitesc poeziile văd peste tot teorii ale sinuciderii... Până atunci niciodată, deși i le citeam cu atenție.

Te inteleg destul de bine, sunt persoane care traiesc niste drame profunde care majoritatea celor din jur abia daca le pot percepe. Pana se intampla lucruri care ii umesc, si nu inteleg de ce au putut lua anumite decizii si nu e vorba neaparat de sinucidere. Starile interioare ale unei astfel de persoane, percepute prin reactiile sale in anumite situatii, se pot usor atribui nebuniei, desi putin probabil ar iesi in evidenta ca atare la un test psihologic. Adevarul e ca rareori tinem cu adevarat unii la altii incat sa "ii citim" chiar fara sa ne spunea ei prea multe.. Si de multe ori chiar atunci cand stim ce se intampla, putem face prea putin pentru a-i intoarce din drum.

[AlinB]

În prealabil postat de ory

Multi se intreaba de ce oameni inteligenti si cu o cariera respectabila ajung sa recurga la asemenea gesturi extreme ?. Eu as spune ca, mai degraba acesti oameni pot ajunge sa recurga la asemenea gesturi extreme, in afara de cei naivi, adolescenti sau cei care suporta un soc. Inteligenta reprezinta, mai degraba o povara decat un atu.

Inteligenta prost orientata mai exct.

La inceput iti da avantul perspectivelor luminoasa, detii destula forta pentru a schimba, pana si lumea, dupa care simti cum te impotmolesti intr-o mare de-ndoiala. Este foarte greu, toata aceasta energie care te determina sa-ti faci loc cat mai sus, tot ea te seaca de forta cu care trebuie sa suporti, inainte de inteligenta, simplitatea propriei fiinte....care nu este deloc atat de simpla.

De obicei, la astfel de drame se ajunge cand mintea este orientata gresit. Inteligenta singura (ca QI) nu este suficienta, fara perspective sanatoase despre viata, lume, propria persoana.

Cioran era adeptul gestului de suicid si, intrebat fiind de ce nu incumeta a se sinucide, acesta a raspuns ; "pentru ca urasc moartea, tot atat de mult cat urasc si viata ! "

Ce raspuns filosofic.. La nivelul lui de gandire moartea in orice caz ar fi fost mult mai usor de "suportat". Dar cred ca era prea indragostit de filosoful Cioran decat de o abordare practica asupra vietii si/sau mortii.

In general, cand sunt incercati de momente nesigure si nefericite, oamenii simpli se innarmeaza cu dorinte trecatoare si materiale, neajunsurile le da si forta de-a merge mai departe, de-a dobandi aceste lucruri.

Shoping. :)

Cand, insa esti implinit, cand mai ai si o situatie materiala favorabila, simti ca te prabusesti cu totul atunci cand te napadeste deznadejdea.

Paradoxal.. Asta arata ca oricate lucruri exterioare ai dobandi, lipsa de Dumnezeu nu poate fi suplinita prin nimic.

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace...pentru ca au simtit destul zbucium pe pamant ! Nici un om inteligent nu ajunge sa se sinucida pur si simplu, trece mai intai printr-un iad interior, printr-o subrezire a psihicului mascata de nonconformismul aparent. Este foarte greu, este mai dureros si mai insuportabil decat orice afectiune fizica pamanteana. Iar, Dumnezeu, probabil ca le stie acestora NEPUTINTA ajunsa la rangul unei vieti fara de viata.

Stie, dar se stie si ca exista cauze pentru asta: lipsa de igniena mentala, morala, spirituala, mosteniri de familie, etc. Asta ca sa stim ce ar trebui sa NU facem ca sa ajungem in situatii asemanatoare, noi sau cei pe care ii avem in grija. Iar pentru cei care au cazut, indiferent de motive, sa ne rugam..

[malmo]

A afla Izvorul vieții și ușa Raiului înseamnă a moșteni Împărăția.

Tot moștenirea Împărăției lui Dumnezeu sau a odihnei Sale o indică și expresiile: viața cea neîmbătrânitoare și pururea veșnică (Ibidem); dezlegarea datoriilor (Ibidem); bunătățile cele veșnice; mântuire veșnică (Ibidem) etc.

Definiția liturgică a omului dată de Sfântul Teofan Imnograful: ”omul: făptură amestecată din smerenie și din mărire” (p. 221). Fiind din trup și suflet zidit de Dumnezeu și după chipul Său, omul este ”chipul slavei” (p. 219) lui Dumnezeu, adică poartă amprenta frumuseții Sale, amprenta harului, a slavei lui Dumnezeu.

Biserica Ortodoxa ne invata ca moartea este despartirea sufletului de trup. Sfanta Scriptura (Biblia) arata ca atunci cand "omul merge la locasul sau de veci", trupul trebuie "sa se intoarca la pamant cum a a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu Care l-a dat" (Eccleziastul 12, 5-7).

Bogat sau sarac, rege sau rob, intelept ori analfabet, toti parasim aceasta viata intr-o zi si ne prezentam inaintea lui Dumnezeu Care ne va judeca, randuindu-ne rasplata cuvenita. Dar, legatura celor morti cu cei vii nu inceteaza, ci ea se mentine prin rugaciune neincetata pe care Biserica o face pentru sufletele raposatilor, pastrand comuniunea de iubire si nadajduind in invierea tuturor la sfarsitul veacurilor.

Crearea ”dintru neființă” (Ibidem) a omului de către Dumnezeu, ca și binecunoscuta expresie a creației ex nihilo, din nimic, nu înseamnă că nimicul de aici este o esență, o entitate. Ci expresia vrea să spună că lumea și omul nu au existat mai înainte ca Dumnezeu să poruncească apariția lor.

Ele au apărut din porunca lui Dumnezeu, la cuvântul și porunca lui Dumnezeu, fără să existe un precedent al lor. De aceea se spune că lumea și omul au fost create din nimic: pentru că ele nu au fost mai înainte ca să existe efectiv.

Noi vorbim de adormiți, făcând din moarte somn, un somn de scurtă durată, pentru că așteptăm învierea morților și viața veacului ce va fi și mutare de aici la cele veșnice, fericite sau nefericite. Și Raiul cât și Iadul sunt veșnice. Când scriem pe coroane sau pe cavouri ”regrete eterne” scriem o inexactitate colosală. Regretele noastre pentru cel adormit nu pot fi eterne, pentru că el nu va sta în această stare a morții etern, ci e predestinat la viață și înviere.

Vocația și ținta omului e învierea și viața, bucuria veșnică. Moartea este numai un pasaj, un somn, un timp scurt pe lângă veșnicie. Veșnicia și nu timpul este adevărata noastră odihnă.

Mutarea la Domnul e cerută să se facă ”acolo unde este locașul celor ce se veselesc și glasul curatei bucurii”. Împărăția, văzută ca un singur locaș, e desemnată ca locul veseliei de Dumnezeu și al bucuriei nepătate de patimi.

Pentru cel adormit cerem mărirea cea de negrăit a lui Dumnezeu, cf. Ibidem; adică trăirea în slava Sa, în locașul Împărăției Sale, împreună cu Sfinții.

În cântarea a 5-a, în al doilea imn, Împărăția lui Dumnezeu este numită drept ”Împărăția darurilor” dumnezeiești (Ibidem). Dezlegarea de păcate care e cerută aici ne face moștenitori ai Împărăției. Singurul obstacol al nostru în fața intrării în Împărăției este păcatul personal, ceea ce am făcut noi rău. Dezlegarea de păcate, iertarea lor de către Dumnezeu înseamnă intrarea în slava Sa.

Desfătarea Raiului, limanul cel lin al lui Dumnezeu (Ibidem), scoaterea din stricăciune și mutarea la nestricăciune (Ibidem), odihna cu Sfinții, ”sânurile lui Avraam” etc., toate sunt expresii sinonime cu cea a Împărăției lui Dumnezeu.

Privită din perspectiva Împărăției lui Dumnezeu, viața noastră este o viață tristă, trăită în locul răutății și al morții (a se vedea: ”l-ai mutat din locul acesta al răutății și din umbra morții, Mântuitorule, așază-l unde strălucește lumina Ta” ).

Strălucirea luminii lui Dumnezeu însă e bucuria și viața reală a omului.

Deși omul trăiește în timp, exigențele lui Dumnezeu cu omul sunt acelea de a se curăți de patimi și de a vedea slava lui Dumnezeu încă fiind aici, adică de a-L vedea pe El așa cum este, cum e propriu Dumnezeu pentru Îngeri și Sfinți, adică: ca Cel ce locuiește în lumină neapropiată, cf. I Tim. 6, 16.

Despre strălucirea lui Dumnezeu a se vedea Ps. 17, 14; 44, 5; 49, 2; 103, 2 etc. ”Strălucirea slavei Lui” este un fragment din Is. 2, 10. Expresia se regăsește și în Is. 2, 19; 2, 21. Știau sau nu știau Părinții Bisericii Scriptura?

În rugăciunile Bisericii sunt fragmente mai mici sau mai mari din te miri ce colț al Scripturii, pentru care noi, cei de astăzi, trebuie să facem căutări asidue ca să le găsim.

Is. 24, 23 vorbește de slava Lui care va străluci în Sion și Ierusalim. Slava Lui va străluci înaintea Ucenicilor Săi pe Tabor, va străluci pe fața lui Ștefan, se va ivi deodată lui Pavel, în drum spre Damasc… Dumnezeul nostru e Dumnezeul slavei, e Dumnezeu viu și nu mort!

Cei adormiți nu sunt morți, ci sunt vii dacă sunt cu Domnul. Dacă aprofundați acest subiect veți avea surpriza să constatați, că peste tot în rugăciunile noastre avem elemente extatice, pnevmatologice, expresii ale vederii slavei lui Dumnezeu.

Aceasta, ca indiciu sigur, că cei care au creat aceste rugăciuni erau oameni ai experienței extatice, care știau ce spun, pentru că avuseseră experiența vederii slavei lui Dumnezeu dar erau în același timp și foarte buni cunoscători ai Scripturilor și ai Părinților care îi precedaseră.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

[hmiron]

Unele sinucideri au loc fara nici un fel de avertisment. Oameni aparent sanatosi, fericiti, stabili financiar si emotional se sinucid fara nici o explicatie. Insa fiecare are problemele sale interne pe care nu le impartaseste nici chiar cu cei mai apropiati. Unii tin in ei atat de tare, incat nimeni nu baga nimic de seama pana cand e prea tarziu. Sunt oameni darji care reusesc sa isi puna o masca pe fata si sa se prezinte normal, chiar daca pe dinauntru nimic nu e roz.

Multi din acestia iau secretele cu ei in mormant, lasandu-i pe cei dragi bulversati, socati... Greu de adaugat ceva cand asa ceva se intampla.