Despre pacatele sau blestemele care se transmit peste generatii

[Fani71]

În prealabil postat de Noesisaa

Am o dilema. Bun, sunt foarte de acord, pacatul este ceea ce te indeparteaza de Dumnezeu, ceea ce intrerupe relatia ta cu Dumnezeu. Ceea ce poate sa insemne multe lucruri pentru multi oameni. De exemplu in mai toate indreptarele de spovedanie in care m-am uitat scrie ca purtatul margelelor, cerceilor, spalatul cu sapun parfumat ( ) este un pacat. Dar eu nu simt ca asa ceva ma indeparteaza de Dumnezeu. Practic marea majoritate a timpului nici nu constientizez faptul ca am cercei in urechi. La fel, astazi absolut toate sapunurile sunt parfumate, deci aproape ca nici nu bag in seama lucrul asta cand ma spal pe maini, de exemplu. Deci fiindca mie nu mi se pare normal ca astfel de lucruri sa fie pacate, sau ca ma indeparteaza in vreun fel de Dumnezeu nu le voi mentiona la spovedanie.

Problema este: exista pericolul de a spune ca un anumit lucru este sau nu este pacat doar fiindca nu simt eu ca este pacat, sau nu simt eu ca ma indeparteaza de Dumnezeu. Poate ca acel sapun parfumat chiar ma poate indeparta , macar putin de Dumnezeu daca e super scump, fiindca nu este un exemplu de viata cumpatata. Apoi in societatea de azi atatea lucruri care sunt anormale, sau care de fapt indeparetaza de Dumnezeu au devenit absolut normale. De exemplu, am auzit de nenumarate ori cupluri necasatorite care stau impreuna spunand ca daca ei se iubesc din inima, Dumnezeu nu are cum sa se supere pentru dragostea lor, ceea ce inseamna ca ei nu simt ca ceea ce fac este un pacat, sau ca ii indeparteaza de Dumnezeu. Si totusi...

Ceea ce vreau sa spun este ca o interpretare a pacatului in sensul de fapta care indeparteaza de Dumnezeu necesita o maturitate spirituala mare, poate chiar foarte/prea mare. Daca nu ai fost crescut cat de cat in spirit crestin, daca nu prea ai fost la biserica, daca traiesti intr-o societate foarte secularizata, de unde sa iti dai seama cand te indepartezi de Dumnezeu? Si de aici unii pot sa traga concluzia ca daca nu simti ca te indepartezi de Dumnezeu, ce rost mai are spovedania, daca Dumnezeu este dragoste, si tot ce fac este sa caut dargostea?....

Cred ca ai pus o problema foarte importanta si chiar asteptam sa o puna cineva, astazi cand imi vedeam de alte treburi si ma gandeam la aceasta discutie (caci este in legatura si cu cursurile mele.. problema raului, cum bine a spus hmiron).

Partial ai raspuns deja si tu la ea si au raspuns si Adam (parca) si elizabeta si altii. Eu as mai adauga: este intr-adevar greu sa ne dam seama de masura departarii noastre de Dumnezeu in condtiile in care constiinta noastra poate fi tocita si influentata de gandirea lumii secularizate. Dar Biserica ne ofera de cand lumea repere: cele 10 porunci, interpretate si completate in predica de pe munte, in general Noul Testament, cele 7 pacate sau 8 patimi (depinde de traditie); insa mai ales lucrurile pozitive pe care Dumnezeu le cere sa le facem - toate pornind de la dragostea de Dumnezeu si de aproapele ca de mine insumi. (a se vedea si parabola judectii de apoi, cea cu 'm-ati vazut flamand..)
In plus, avem in ortodoxie ajutorul unul parinte duhovnic care ne calauzeste.
Last not least, avem sfintele taine, in afara de spovedanie, mai ales impartasania, pe care daca o luam cu dragoste, credinta si frica de Dumnezeu ne uneste cu El si ne curata, incetul cu incetul, e deschide ochii duhului pentru a distinge binele de rau.
Sigur, cum spune sf. Pavel, copilul bea lapte, adultul are nevoie de hrana solida. La inceputul vietii crestinesti, ne ghidam mai mult dupa reguli ca sa ne dam seama de pacate, dar din ce in ce, in mod normal, ar trebui sa devenim din ce in ce mai adulti si deci din ce in ce mai liberi.

Chestia cu cerceii si sapunul cred ca sunt exemple tipice de lucruri mai degraba neutre. Depinde de ce le folosim - daca vanitatea noastra devine prea mare, poate este bine sa mai lasam si de la astea. In masura in care nu suntem monahii, nu prea vad insa de ce este pacat sa ne aranjam in limite decente si sa aratam bine.