„Iadul, suferinţa de a nu mai putea să iubeşti“ la Dostoievski

[Irina-Magdalena]

Daca Dumnezeu e dragoste atunci extrapoland un pic putem sa ne imaginam usor iadul ca pe un loc fara iubire, departe de Dumnezeu. Si chinurile iadului pot fi interpretate ca suferinte fizice ce decurg din lipsa dragostei dumnezeiesti. Daca pe pamant fiind, in aceasta viata, vegheati cum suntem de ingerul nostru pazitor si sub protectia proniei lui Dumnezeu, mereu aflandu-ne, suferim si ne zbatem in pacate si singuratate de multe ori.. cum trebuie sa fie atunci cand ne paraseste Dumnezeu? Cand nu ne mai iubeste?
Cumplit.

Da, parintele Zosima e figura cea mai luminoasa din intunecatul roman Fratii Karamazov. Imi aduc aminte cat m-a impresionat scena in care batranul staret ingenuncheaza in fata lui Mitea, cand il vede pentru intaia data, pentru ca shtia ca el va fi martirul, el va fi judecat si condamnat pe nedrept (intocmai ca Iisus).
Tot de la parintele Zosima (de fapt, de la Dostoievski insusi) am invatat urmatoarea rugaciune simpla: " Miluieste-i, Doamne, pe cei care n-au pe nimeni sa se roage pentru sufletul lor; mantuieste-i, Doamne, si pe acei care nu vor sa Ti se inchine Tie". Dupa care adauga: "Rugamintea aceasta nu porneste din mandrie, Doamne, caci eu insumi sunt cel mai nevrednic dintre toti."