cum stii ca el/ea e alesul/a?

[conradcrusader]

În prealabil postat de casiana

Eu iti pot spun din proprie experienta ca nu e bine nici daca doar el te iubeste. Nimeni nu traieste viata ta, conteaza doar ce simti tu!
Sunt casatorita de un an de zile si mi se intampla foarte rar sa nu adorm plangand. Si asta nu pentru ca nu as avea un sot bun, dar pentru ca nu simt ce ar trebui sa simt si mai ales ca am ales sa ma casatoresc mai mult la indemnul celor apropiati, pentru ca eu nu eram pregatita pentru pasul asta. E baiat bun, credincios, are grija de mine, imi vorbeste frumos, ma ajuta in absolut toate ale casei…tin la el, dar nu-l iubesc. Nu stiu daca va puteti inchipui chinul meu prin care trec zilnic, pentru ca la prima vedere suntem un cuplu perfect, o familie perfecta…fara certuri, fara cuvinte urate..dar cu multe lacrimi. Amandoi suntem destul de retinuti in a ne impartasi sentimentele unul altuia, poate asa e si normal, dar asta ne va separa sau ne va instraina mult mai mult decat suntem acum. Suntem doi oameni care nu mai avem nimic in comun si chiar daca nu exista violenta de niciun fel asta nu inseamna ca exista linsite, fericire, implinire.
Eu sufar foarte mult, dar va inchipuiti ca si sotul meu simte asta si sufera la fel de mult desi ma iubeste si si-a dorit din toata inima sa se casatoreasca cu mine. Pentru mine casncia asta nu e decat un chin, un mare chin. In fiecare zi ma gandesc de ce m-am casatorit daca imi era bine inainte? Nu stiu daca sunt singura care trece prin asa ceva, dar cert este ca nu doresc nimanui asta si cand imi aud prietenele ca vor sa se casatoreasca primul impuls ar fi sa le opresc, sa le zic sa se gandeasca mai bine inainte de a face asta.. deci nu cred ca pentru toata lumea casatoria e o povara...pentru mine sigur este. De foarte multe ori simt ca suntem doi oameni care nu prea avem nimic in comun si ma gandesc cu teama ca daca acum la inceput e asa de greu,cum va fi pe viitor?Imi doresc sa-mi gasesc linistea, sa fiu eu insami, sa nu trebuiasca sa ma prefac ca-mi pasa ca a venit acasa, ca e ziua lui..as prefera singuratatea decat casnicia pe care o am. M-am tot intrebat cati din cei casatoriti trec prin asa ceva? Si ma refer aici si la soti si la sotii? Cati procedeaza ca mine stand la serviciu pestre program doar pentru a nu ajunge acasa? Ma apasa si ma oboseste foarte tare dependenta lui de mine si nu pot sa fac decat sa evit sa stam foarte mult timp impreuna... imi doresc sa fiu singura cat mai mult timp, singura ..eu si gandurile mele, atat.

Poate credeti ca exagerez, poate ati fi tentati sa-mi ziceti ca trebuie sa apreciez ce am langa mine, dar nu pot..pur si simplu nu pot... Desi multa lume uita, este f adevarat ca daca dragoste nu e, nimic nu e. Nu stiu, poate noi suntem pentru barbati doar niste redute de cucerit si odata cu casatoria au impresia ca s-a terminat batalia pentru castigarea noastra.
Primele zile, saptamani dupa casatorie am trait doar cu gandul la divort, doar asa reuseam sa ma linistesc, stind ca exista o solutie ca acest chin sa nu dureze o viata intreaga. Nu am avut curaj sa divortez, imi este mila de el, stiu ca nu merita asta, dar ce sa fac daca prezenta lui langa mine imi provoaca atata suferinta?daca ma simt robita, impovarata si ravasita? Nu stiu ce e de facut.. Mai e ceva de facut?

Inchei prin a-ti spune ca ce simti tu e important, poti sa nu tii cont de ceea ce zic eu acum, eu sunt doar o fata care a trecut prin multa suferinta...atat. Prin suferinta provocata de faptul ca nu am cugetat suficient de mult inainte sa ma casatoresc. Stiu ca pentru multi casatoria este o mare implinire, pentru mine doar o povara

Intr-un fel sau altul, am trecut printr-o experienta asemanatoare, dar din perspectiva sotului. M-am casatorit pe cand aveam 22 de ani, prea tanar si nestiutor. Am crezut ca daca accepta sa-mi fie sotie inseamna ca ma iubeste si ca o sa fim o familie unita. Dar nu m-a iubit niciodata. Spre diferenta de tine, ea nu a avut nici o constiinta, nu a plans pentru aceasta lipsa, nu a regretat, ci a trait pentru ea insasi, luand de la mine tot ceea ce era bun si tratandu-ma ca pe un nimeni. Dupa opt ani am decis ca nu mai e nimic de facut si am cerut divortul, eram prea straini si toate puntile dintre noi s-au daramat. Ma simteam ca un mort viu, un om care traieste pentru nimic si mai ales cand i-am spus ca vreau un copil mi-a raspuns ca nu am bani ca sa mi-l ofere. Si aceasta a fost ultima picatura.
Cred ca nu e de ajuns ca doar unul dintre parteneri sa iubeasca. Daca iubirea nu vine din ambele parti, mai devreme sau mai tarziu, totul se prabuseste si nu mai ramane nimic.

[casiana]

În prealabil postat de conradcrusader

Intr-un fel sau altul, am trecut printr-o experienta asemanatoare, dar din perspectiva sotului. M-am casatorit pe cand aveam 22 de ani, prea tanar si nestiutor. Am crezut ca daca accepta sa-mi fie sotie inseamna ca ma iubeste si ca o sa fim o familie unita. Dar nu m-a iubit niciodata. Spre diferenta de tine, ea nu a avut nici o constiinta, nu a plans pentru aceasta lipsa, nu a regretat, ci a trait pentru ea insasi, luand de la mine tot ceea ce era bun si tratandu-ma ca pe un nimeni. Dupa opt ani am decis ca nu mai e nimic de facut si am cerut divortul, eram prea straini si toate puntile dintre noi s-au daramat. Ma simteam ca un mort viu, un om care traieste pentru nimic si mai ales cand i-am spus ca vreau un copil mi-a raspuns ca nu am bani ca sa mi-l ofere. Si aceasta a fost ultima picatura.
Cred ca nu e de ajuns ca doar unul dintre parteneri sa iubeasca. Daca iubirea nu vine din ambele parti, mai devreme sau mai tarziu, totul se prabuseste si nu mai ramane nimic.

Imi pare nespus de rau pentru ca empatizezi cu mine, cu situatia prin care trec, desi dintr-o alta perspectiva, din cea a sotului, durerea trebuie sa fie sau sa fi fost la fel de mare. Nici nu-mi imaginez ca e altfel. Am citit si despre dorinta ta de a avea copii si eu o am si e o dorinta foarte mare si ma gandesc ca va trebui sa renunt la ea tocmai pentru ca lucrurile dintre mine si sotul meu stau asa cum stau si pt ca eu nu simt nicio clipa ca am o familie, pt mine e doar o tortura casnicia asta.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de casiana

(...) pt ca eu nu simt nicio clipa ca am o familie, pt mine e doar o tortura casnicia asta.

Cât timp veţi gândi că este "o tortură căsnicia asta", chiar va fi o tortură. Condiţia pentru o căsnicie reuşită este ca, mai întâi, să existe dorinţa unei căsnicii reuşite.

Motivul schimbării dv de atitudine (acela incomplet dezvăluit) pare a fi MULT mai mic în comparaţie cu reacţia dv. Probabil că a fost ceva nu mult mai mult ca un fleac, dar care a luat, în mintea dv, proporţiile unui dezastru. Pare a fi vorba de o anumită voluptate a suferinţei aici, ceva de tip "o, priviţi inima-mi zdrobită şi ce neînţeleasă sunt!"

Dacă veţi dori să vă salvaţi căsnicia, o veţi salva. Dacă nu o veţi salva, înseamnă că nu aţi dorit, de fapt, să o salvaţi. În mod evident, totul depinde acum de dv.

[casiana]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Cât timp veţi gândi că este "o tortură căsnicia asta", chiar va fi o tortură. Condiţia pentru o căsnicie reuşită este ca, mai întâi, să existe dorinţa unei căsnicii reuşite.

Motivul schimbării dv de atitudine (acela incomplet dezvăluit) pare a fi MULT mai mic în comparaţie cu reacţia dv. Probabil că a fost ceva nu mult mai mult ca un fleac, dar care a luat, în mintea dv, proporţiile unui dezastru. Pare a fi vorba de o anumită voluptate a suferinţei aici, ceva de tip "o, priviţi inima-mi zdrobită şi ce neînţeleasă sunt!"

Dacă veţi dori să vă salvaţi căsnicia, o veţi salva. Dacă nu o veţi salva, înseamnă că nu aţi dorit, de fapt, să o salvaţi. În mod evident, totul depinde acum de dv.

Chiar daca m-ati facut sa plang prin postarea dvs, incerc totusi sa raspund. E posibil sa nu fi suferit niciodata la nivelul asta, sau nici macar sa nu va imaginati ce e in sufletul meu acum de puteti afirma cu atata usurinta ca e vorba doar de un fleac. Tocmai de asta nu pot sa scriu in detalii despre ce s-a intamplat cu doi ani in urma, tocmai pt ca nu a fost nici pe departe vorba de un fleac sau de un lucru lipsit de importanta pt care am facut prea mult caz. Cand s-a intamplat asta, s-a rupt ceva intre noi, s-a rupt si nu am mai reusit sa mai avem aceeasi relatie cum o aveam inainte pt ca mare a fost dezamagirea. Ne-am instrainat unul de altul si desi l-am rugat sa renunte la mine, sa ne despartim si sa ne vedem fiecare de viata noastra am ramas impreuna si ne-am trezit casatoriti.

Nu am povestit asta cu nici un scop ascuns, ci doar cu acela ca poate cuiva foloseste si daca s-ar afla intr-o situatie asemanatoare nu ar repeta greseala mea. Nu astept sa fiu incurajata sa ma despart sau sa divortez pt ca daca vroiam asta o faceam fara sa cer acordul cuiva, dar nu vreau, nu vreau sa-l parasesc, nu vreau sa-l las singur desi pentru mine, pentru sufletul meu ar fi mult mai bine.