Este permis intr-o casatorie?

Nu stiu, poate gresesc, dar nu tin minte sa se vorbeasca in biblie sau scrierile bisericesti despre iubirea de sine, altfel decat in legatura cu iubirea de aproapele, caruia ii esti dator ca si tie, sa ii dai de mancare, cand ii e foame, si sa-i dai o haina, pentru a-i acoperi corpul. Eu atata inteleg ca suntem datori si fata de noi insine si fata de aproapele. Ce e in plus, tine de pacate, nu de virtuti.

"Sensul vietii omenesti consta in aceea de a lucra necontenit asupra ta. Oricine ti-ar zice ceva sau te-ar jigni, sa consideri ca Domnul a ingaduit si ca aceasta trebuie sa se intample.
Daca te-au jignit si te-au umilit, primeste aceasta cu bucurie si cu rabdare, ca din mana lui Dumnezeu. Atunci iti va fi foarte usor in viata: nici mahnirea nu te va apasa, si vei avea numai bucurii." (Vladica Antonie Marturisitorul).

Mi-au placut mult aceste cuvinte, pe care le consider intelepciune a vietii; ti le trimit cu toata dragostea si tie, heaven.

[heaven]

Se gaseste si in Biblie: "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!"
Cum vom sti sa ne iubim aproapele daca pe noi insine nu stim cum? :)
A avea stima de sine,cea mai importanta componenta a ei fiind iubirea de sine,semnifica sa te apreciezi obiectiv in privinta calitatilor si defectelor pe care le ai,insa sa nu iti creezi un complex din ultimele sau sa traiesti permanent cu teama de esec sau de a fi judecat,ci sa fii capabil sa poti depasi incercarile vietii,sa traiesti intr-un mod echilibrat,fara a cadea in disperare atunci cand esti incercat si sa poti sa iti gasesti reursele necesare in tine pentru a te dezvolta si evolua ca fiinta umana in toata complexitatea sa.

Preluat de pe site-ul unui cabinet de psihoterapie:

Stima de sine

Stima de sine se bazeaza pe trei componente: Increderea in sine, conceptia de spre sine, iubirea de sine. O buna dozare a fiecareia dintre aceste trei componente este indispensabila pentru a obtine o stima de sine armonioasa. Intre cele trei componente ale stimei de sine exista legaturi de interdependenta: iubirea de sine (a te respecta indiferent de ceea ce ti s-a intamplat) faciliteaza o conceptie despre sine pozitiva (a crede in capacitatile tale, a te proiecta in viitor) care la randul sau, influenteaza favorabil increderea de sine ( a actiona fara teama excesiva de esec si de judecata altuia).

IUBIREA DE SINE Este elementul cel mai important. A ne stima inseamna a ne evalua. Dar a ne iubi nu suporta nici o conditie: ne iubim in ciuda defectelor si limitelor, in ciuda esecurilor si infrangerilor, pur si simplu pentru ca o voce interioara, timida, ne spune ca suntem demni de iubire si respect. Aceasta iubire neconditionata nu depinde de performantele noastre, ea aratand ca ne putem regrupa dupa esecuri. Ea nu ne fereste de suferinta sau de indoiala in cazul unor dificultati, dar ne apara de disperare. Iubirea de sine depinde in mare parte de dragostea pe care ne-au impartasit-o familia noastre atunci cand eram copii, si de "hrana afectiva", care ne-a fost daruita.

CONCEPTIA DESPRE SINE Parerea pe care o avem despre noi, aceasta evaluare fondata sau mai putin fondata, a calitatilor si defectelor noastre, este al doilea stalp al stimei de sine. Nu este vorba doar de cunoasterea de sine; importanta nu este realitatea lucrurilor, ci convingerea de a fi detinatori ai calitatilor sau defectelor, ai potentialitatilor si limitelor. Este un fenomen in care subiectivitatea joaca un rol esential. Aceasta conceptie pe care o avem despre noi insine o datoram mediului nostru familial si in special proiectelor pe care parintii nostri le fac pentru noi. In unele cazuri copii sunt impovarati in mod inconstient de catre parinti si indeplineasc ceea ce ei insisi nu au putut sau nu au stiut sa realizeze in viata lor. Este ceea ce se numeste "copilul insarcinat cu o misiune".

INCREDEREA IN SINE A treia componenta a stimei de sine, increderea in sine se aplica in special la actele noastre. A fi increzator, inseamna, a considera ca esti capabil sa actionezi intr-o maniera adecvata in situatiile importante (Lelord, C.Andre, 1999). Contrar iubirii de sine, si mai ales, conceptiei de sine, increderea in sine nu este prea dificil de identificat; pentru aceasta este suficient doar sa te intalnesti frecvent cu persoana, sa observi cum se comporta in situatii noi sau neprevazute, in care exista o miza, sau daca este coplesita de dificultati in realizarea a ceea ce are de indeplinit. Increderea in sine provine in principal din modul de educatie transmisa de familie sau de scoala.

[zaharia_2009]

În prealabil postat de Miha-anca

Nu stiu, poate gresesc, dar nu tin minte sa se vorbeasca in biblie sau scrierile bisericesti despre iubirea de sine, altfel decat in legatura cu iubirea de aproapele, caruia ii esti dator ca si tie, sa ii dai de mancare, cand ii e foame, si sa-i dai o haina, pentru a-i acoperi corpul. Eu atata inteleg ca suntem datori si fata de noi insine si fata de aproapele. Ce e in plus, tine de pacate, nu de virtuti.

"Sensul vietii omenesti consta in aceea de a lucra necontenit asupra ta. Oricine ti-ar zice ceva sau te-ar jigni, sa consideri ca Domnul a ingaduit si ca aceasta trebuie sa se intample.
Daca te-au jignit si te-au umilit, primeste aceasta cu bucurie si cu rabdare, ca din mana lui Dumnezeu. Atunci iti va fi foarte usor in viata: nici mahnirea nu te va apasa, si vei avea numai bucurii." (Vladica Antonie Marturisitorul).

Mi-au placut mult aceste cuvinte, pe care le consider intelepciune a vietii; ti le trimit cu toata dragostea si tie, heaven.

Subiectul iubirii de sine nu exista in Evanghelie . Este un hatis cu multe capcane , rapide si f. dese ! Asta nu inseamna ca omul nu trebuie sa se gindeasca la el . Cine crede ca este in stare (adica sa se pazeasca strasnic de pacate !) a-i face fata ... este treaba lui . Dar atunci cind sfintii parinti l-au abordat cit de cit a fost tocmai pt. a-i arata primejdiile si nu pt. a-l infrumuseta sau elogia .
Despre lucrurile care nu sunt recomandate sau prohibite a se face vorbire sau cu atit mai mult practica se face o singura vorbire , care defapt este precizarea cum ca ele sunt pacatoase, patimase si cad sub judecarea canoanelor .
Despre lucruri si fapte care sunt condamnate de canoane , numai cei fara experienta duhovniceasca doresc sa le discute, sa le rastalmaceasca , sa gaseasca macar ceva bun in ele, sa faca un pic de ,,dreptate" (ca si cum parintii facatori de canoane nu mai au nici o autoritate prezenta). Cei care au patimit si au simtit amarul pe pielea lor dar au hotarit sa o rupa cu asemenea pacate stiu ca unii diavoli nu pot fi biruiti prin lupta (macar de am fi noi atit de induhovniciti incit sa ne incumetam la lupta cu ispititorul de orice tarie !) si de aceea trebuie ferit sau fugit de ei . Cine insa se alinta si se ingina cu ei au sansa sa vada ca de fiecare data cad in aceleasi pacate !
Nu exista pacat amar sau gretos sau greu de implinit . Pacatele sunt dulci , atit de dulci incit iti vine sa tot faci pina dai ochii cu ispititorul insasi si de atunci incepe groaza mare , mare de tot de te cuprinde frica in asa hal incit iti este frica sa stai singura in casa sau uneori frica te striveste chiar in mijlocul alor tai . Ispititorul nu se joaca cu nimeni ! Intii te prosteste si te pacaleste pt. ca atunci cind vrei sa-i intorci spatele da cu tine de pamint la propriu ! te lupta pina te face neom . Numai cei trecuti prin asemenea experiente , de multe ori tragice, stiu puterea ispititorului dar mai ales cruzimea si vehementa lui . Si nu de putine ori , cautind un duhovnic care sa te ajute si sa te scape din vlaguirea dobindita dar si din lupta care pare ca nu se mai termina, sa-ti faca de exemplu molitvele Sf. Vasile cel mare , descoperi ca luptatorii cu adevarat din oastea lui Hristos care se incumeta la mari lupte sunt extrem de putini . Tocmai ca stiu si cunosc taria unei asemenea lupte .
Satana nici o data nu iti spune ca esti prost, ca nu ai scoala sau ca ai facut-o degeaba,ca esti urit, ca nu esti in stare de nimic, ca nu esti si tu un ,,cineva"... nu , nici pe departe . El te fura dindu-ti sa maninci din marul lui Adam cel inselat prin care te ridica in slavi parindu-te ca te face sa fi deopotriva cu D.zeu . Si de acolo incepe tragedia !

In sfirsit, sa nu depasim subiectul . Revenind , nu am intilnit nici personal si nici pe la sfintii parinti elogiat sau prezentat in pilde pozitive sau in extenso subiectul iubirii de sine . Doar sfintii il talmacesc in idea descoperirii lui ca o mare capcana pt. suflet si a tot ceea ce decurge de aici !

[Monalisa]

Foarte frumos spus!

[anna21]

In teorie suna bine.. pentru unii cel putin.
In practica, stima de sine presupune a te alinia valorilor lumii actuale. Adica nu celor crestine.

Stiu ca psihologia pare utila si interesanta, dar in realitate este doar suma unor teorii si observatii NE-crestine. Adica lipseste suportul esential: invatatura adevarata despre om.


Eu nu am gasit inca nici o sursa crestina care sa ne inverte sa ne iubim pe noi. (Sa iubim ce? Un morman de pacate si idei preconcepute la care tinem cu dintii?)
Plus ca eu nu inteleg cum impaci pocainta cu iubirea de sine.
Adica faci o pocainta "rationala", analitica.. Cum?
Ca daca nu te vezi pacatos si stricat pana in maduva oaselor nu ai cum sa te schimbi. Ci schimbi doar niste obiceiuri dar nu te schimbi in esenta.

Te increzi prea mult in niste invataturi omenesti. (Adica nu poti sa le opui celor crestine, nu? Si crestinismul ne invata ca fara de Hristos nimic nu putem face... adica nu ne zice fara "stima de sine/incredere in sine" sau alte notiuni similare).
(Scapa de ele.. cu prietenie te sfatuieste un fost psiholog :) )

[coralina]

În prealabil postat de anna21

In teorie suna bine.. pentru unii cel putin.
In practica, stima de sine presupune a te alinia valorilor lumii actuale. Adica nu celor crestine.

Stiu ca psihologia pare utila si interesanta, dar in realitate este doar suma unor teorii si observatii NE-crestine. Adica lipseste suportul esential: invatatura adevarata despre om.


Eu nu am gasit inca nici o sursa crestina care sa ne inverte sa ne iubim pe noi. (Sa iubim ce? Un morman de pacate si idei preconcepute la care tinem cu dintii?)
Plus ca eu nu inteleg cum impaci pocainta cu iubirea de sine.
Adica faci o pocainta "rationala", analitica.. Cum?
Ca daca nu te vezi pacatos si stricat pana in maduva oaselor nu ai cum sa te schimbi. Ci schimbi doar niste obiceiuri dar nu te schimbi in esenta.

Te increzi prea mult in niste invataturi omenesti. (Adica nu poti sa le opui celor crestine, nu? Si crestinismul ne invata ca fara de Hristos nimic nu putem face... adica nu ne zice fara "stima de sine/incredere in sine" sau alte notiuni similare).
(Scapa de ele.. cu prietenie te sfatuieste un fost psiholog :) )

Am cateva nedumeriri pe marginea celor scrise de tine, Anna:
- daca te vezi pacatos si "stricat pana in maduva oaselor" (asa cum formulezi tu), zi de zi, clipa de clipa, nu dai in depresie? Iti mai permiti (tie inseti) sa te bucuri de ceva in viata? Cum impaci viata de familie (copii, sot) cu atitudinea permanenta de auto-flagelare pentru pacatele facute?
- cum putem face pocainta daca nu realizam / analizam ceea ce este gresit in viata noastra? Considerati ca aceasta "analiza" (numita in alte contexte si "cercetare de sine") transforma pocainta in actiune "analitica"?
- Heaven invoca "Iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti"; daca pe noi insine nu avem voie sa ne iubim ("iubim" este, de fapt, mult spus), cum ajungem, concret, sa nutrim sentimente de iubire fata de aproapele?
- cum realizezi ca ai schimbat macar 0,00000001% din tine prin pocainta daca "datoria" ta este sa te consideri 24 ore / zi "un morman de pacate"?

[Mihnea Dragomir]

Trebuie să vă spun un secret: Dumnezeu ne iubeşte. Ne iubeşte până acolo încât S-a făcut om, încât a suferit şi a murit pentru noi. Ca să ne răscumpere, ca să rupă lanţul robiei în care eram, ca să ne scoată din Egipt în Ţara Făgăduinţei, în Ierusalim.

Deci, dacă Dumnezeu mă iubeşte pe mine atât de mult, înseamnă că şi eu pot să mă iubesc pe mine. Înseamnă că viaţa mea, sufletul meu este ceva foarte, foarte important. Sunt un morman de păcate, da ! Dar nu pe acest morman de păcate îl iubesc eu, ci ceea ce este sub ele, pe mine însumi, pe sufletul meu, care a fost odată strălucitor şi care, cu ajutorul puterii Lui curăţitoare, sper să fie din nou strălucitor. Pentru aceasta, tot ceea ce am de făcut este să nu mai adaug la jegul existent şi să mă las şlefuit de El, precum se lasă lutul în mâinile olarului.

Exact aşa îl iubesc şi pe aproapele. Nu mormalul lui de păcate, nu dezmăţul lui, nu superbia lui, nu fariseismul lui. Nici mitocănia lui. Dar, dacă aproapele meu este şi el operă a lui Dumnezeu, dacă este destul de bun ca să fie iubit de Creatorul şi Redemptorul lui, atunci este destul de bun ca să fie iubit şi de mine.

[coralina]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Trebuie să vă spun un secret: Dumnezeu ne iubeşte. Ne iubeşte până acolo încât S-a făcut om, încât a suferit şi a murit pentru noi. Ca să ne răscumpere, ca să rupă lanţul robiei în care eram, ca să ne scoată din Egipt în Ţara Făgăduinţei, în Ierusalim.

Deci, dacă Dumnezeu mă iubeşte pe mine atât de mult, înseamnă că şi eu pot să mă iubesc pe mine. Înseamnă că viaţa mea, sufletul meu este ceva foarte, foarte important. Sunt un morman de păcate, da ! Dar nu pe acest morman de păcate îl iubesc eu, ci ceea ce este sub ele, pe mine însumi, pe sufletul meu, care a fost odată strălucitor şi care, cu ajutorul puterii Lui curăţitoare, sper să fie din nou strălucitor. Pentru aceasta, tot ceea ce am de făcut este să nu mai adaug la jegul existent şi să mă las şlefuit de El, precum se lasă lutul în mâinile olarului.

Exact aşa îl iubesc şi pe aproapele. Nu mormalul lui de păcate, nu dezmăţul lui, nu superbia lui, nu fariseismul lui. Nici mitocănia lui. Dar, dacă aproapele meu este şi el operă a lui Dumnezeu, dacă este destul de bun ca să fie iubit de Creatorul şi Redemptorul lui, atunci este destul de bun ca să fie iubit şi de mine.

Amin!!
Doamne ajuta!

În prealabil postat de coralina

Am cateva nedumeriri pe marginea celor scrise de tine, Anna:
- daca te vezi pacatos si "stricat pana in maduva oaselor" (asa cum formulezi tu), zi de zi, clipa de clipa, nu dai in depresie? Iti mai permiti (tie inseti) sa te bucuri de ceva in viata? Cum impaci viata de familie (copii, sot) cu atitudinea permanenta de auto-flagelare pentru pacatele facute?
- cum putem face pocainta daca nu realizam / analizam ceea ce este gresit in viata noastra? Considerati ca aceasta "analiza" (numita in alte contexte si "cercetare de sine") transforma pocainta in actiune "analitica"?
- Heaven invoca "Iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti"; daca pe noi insine nu avem voie sa ne iubim ("iubim" este, de fapt, mult spus), cum ajungem, concret, sa nutrim sentimente de iubire fata de aproapele?
- cum realizezi ca ai schimbat macar 0,00000001% din tine prin pocainta daca "datoria" ta este sa te consideri 24 ore / zi "un morman de pacate"?

Coralina:Diferenta dintre omul, care nu isi cunoaste pacatele si cel, care si le cunoaste, e ca de la carul din curte, la Carul de pe cer, scria Carl G. Jung.
Cand omul se vede pacatos, acesta este efectul Duhului Sfant, Care il lumineaza sa isi vada pacatele si Care ii da si puterea si dorinta de a le indrepta. Acest om, desi se vede tot numai cu pacate, are totusi speranta ca se poate indrepta, curata si sfinti. Este o mare speranta, pe care Duhul Sfant il sadeste in inima celui care se smereste in fata lui Dumnezeu.
Acest "morman de pacate" ne ajuta sa intelegem ce e bine si ce e rau; ne ajuta sa facem ordine in viata noastra si sa ne luam la tranta cu aceste pacate. Facand acest lucru intelegem mai bine mecanismele vietii. Regretand, ne indreptam si ne smerim. Smerindu-ne, reducem din mandrie: scadem noi la dimensiunile noastre reale si creste cel, pe care il desconsideram sau il uram.
Ori, daca ne iubim, ne supradiensionam, iar mandria creste proportional. Cele mai multe greseli le facem din mandrie.

[coralina]

În prealabil postat de Miha-anca

Coralina:Diferenta dintre omul, care nu isi cunoaste pacatele si cel, care si le cunoaste, e ca de la carul din curte, la Carul de pe cer, scria Carl G. Jung.
Cand omul se vede pacatos, acesta este efectul Duhului Sfant, Care il lumineaza sa isi vada pacatele si Care ii da si puterea si dorinta de a le indrepta. Acest om, desi se vede tot numai cu pacate, are totusi speranta ca se poate indrepta, curata si sfinti. Este o mare speranta, pe care Duhul Sfant il sadeste in inima celui care se smereste in fata lui Dumnezeu.
Acest "morman de pacate" ne ajuta sa intelegem ce e bine si ce e rau; ne ajuta sa facem ordine in viata noastra si sa ne luam la tranta cu aceste pacate. Facand acest lucru intelegem mai bine mecanismele vietii. Regretand, ne indreptam si ne smerim. Smerindu-ne, reducem din mandrie: scadem noi la dimensiunile noastre reale si creste cel, pe care il desconsideram sau il uram.
Ori, daca ne iubim, ne supradiensionam, iar mandria creste proportional. Cele mai multe greseli le facem din mandrie.

Bun, dar cum se impaca ipostaza de "cel mai pacatos de pe pamant", in care trebuie sa ne vizualizam necontenit, cu speranta de indreptare de care pomenesti? E o fractura de logica pe undeva in acest discurs: daca ma consider cel mai rau dintre cei mai rai incontinuu, cand mai are timp sa se sadeasca speranta?
Iar daca, sa zicem, aceasta speranta este (totusi) sadita, am voie s-o recunosc ca atare sau mi se considera acest lucru un act de mandrie?

Tot in aceasta ordine de idei, de ce oare aleg ortodocsii cu preponderenta extremele? De exemplu, din multele povete pe care Sfintii Parinti le-au dat de-a lungul timpului celor casatoriti, tendinta aproape unanima este sa i se dea cel mai mult credit parintelui Arsenie Boca, asadar celui care se plaseaza prin afirmatiile sale la o extrema rigida a opiniilor pe marginea subiectului.