Poetul si omul ADRIAN PAUNESCU

[claudiu-marius]

Mi-e frig de frigul celui ce-o sa plece
si nu va mai veni-napoi, în veci,
si haina din cuier devine rece
si mânecile la camasi mi-s reci.

Mi-e frig de frigul omului pe care,
Îndata ce în glorie s-a frânt,
Familia l-a dus la-nmormântare
si l-a lasat acolo, în pamânt.

Mi-e frig de frigul lui, acum, ca ploua
si-n cimitir e apa cu prisos,
În timp ce viata ne e data noua,
El zace în sicriu acolo, jos.

Mi-e frig de frigul noptilor de iarna,
Când respirând prin viscole, postum,
Nametii vor începe sa se-astearna
si el, sarmanul, se preface-n scrum.

Mi-e frig de frigul turturilor care
Vor atârna plângând de crucea sa,
Când lacrimile noastre funerare,
În cinic scazamânt, se vor usca.

Mi-e frig de frigul cerului pe unde
Îsi joaca rolul ultim si-i e greu,
Ca îl priveste însusi Dumnezeu,
si dintr-odata, prin schimbari
profunde,
Mi-e frig de frigul lui.
Mi-e frig de frigul meu.