Cum masuram moralul unui crestin in viata din afara bisericii?

[Mihailc]

În primul rând, te salut Nina şi mă bucur că putem vorbi din nou.

În al doilea rând, cred că faci o confuzie involuntară între două cuvinte aproximativ paronime: - moralul ca stare de spirit, dispoziţie emoţională etc. sub raport psihologic, cum găsim bunăoară în expresia a ridica moralul (cuiva)
- morala care ştim cu toţii ce înseamnă, viaţă virtuoasă legată de principii ferme, stabile şi (de regulă) pozitive etc.

Cred că te referi mai degrabă la al doilea cuvânt.
Dar ştiu unde baţi şi cred că am o posibilă explicaţie. Atunci când prietenia se bazează pe admiraţie, complimente, poate şi un pic de competiţie (valabil mai ales pentru femei), capriciile se manifestă la un moment dat şi pun în criză relaţia. Un om căruia i-ai arătat în dese rânduri preţuire, el nefiind suficient de matur să se ridice la nivelul ei, începe să se comporte ca un copil: se supără din nimicuri. În general, pentru a conserva cu succes o relaţie de prietenie, ar trebui să renunţăm la aşteptările proiective, altfel spus să nu aşteptăm ca prietenul(a) să comporte cum vrem noi şi să-l lăsăm să se manifeste cum crede şi cum poate.
Prietenia e o formă foarte interesantă de cunoaştere de sine, mai ales când vorbim de creştini. Uneori atitudinea faţă de un prieten pe care-l iubim, ne dezvăluie trăsături de caracter care mai suportă îmbunătăţiri. Creştinul de obicei vorbeşte mult despre tot felul de lucruri frumoase pe care le cunoaşte numai mental, ca informaţie, şi nu ca experienţă de viaţă.
Poate aveţi ocazia acum să vă cercetaţi mai bine analizând cu atenţie care e distanţa între ce vreţi să fiţi şi ce sunteţi cu adevărat.