Mai bine cu fratele în iad decât în ceruri fără el!

[Ana-Maria N]

„Am văzut un om care pentru cei ce cădeau în cuvânt sau în faptă şi stăruiau în cele rele până într-atât se întrista şi suspina, încât se părea că numai el cu adevărat trebuia să dea socoteală pentru toţi aceia şi să fie predat osândei. L-am văzut pe altul care voia cu atata râvnă mântuirea fraţilor lui, încât de multe ori cu lacrimi fierbinţi se ruga din toată inima iubitorului de oameni Dumnezeu sau să-i mântuiască pe aceia, sau sa fie osândit şi el împreună cu ei, nevrând să se mântuiască singur, din pricina unei dispoziţii prin care imita pe Dumnezeu, ca Moise; căci legat de ei duhovniceşte prin iubire în Duhul Sfânt, nu voia să intre nici măcar în Impărăţia cerurilor despărţit de ei.

Pentru iubirea lor cea mare, sfinţii se simt una cu tot neamul omenesc; poartă în inima lor pe „întregul Adam”, pe omul din totdeauna şi din tot locul, nu filosofic, ci cu simţirea vie a înfrăţirii cu toţi, mai bine zis cu fiecare în parte; şi aici, pe pământ, sfântul se face părtaş la suferin*ţele fratelui, şi în veşnicie cu dor doreşte să împartă cu el bucuria; iar de e fratele lipsit de ea, e gata să piardă Impă*răţia si să îndure chinuri în iad alături de cei osândiţi.

Că aşa e iubirea, îi iubeşte fără osebire pe toţi: pe pă*cătoşi, pe drepţi, pe răi — răuvoitori, adică, şi nărăviţi în rău — şi pe buni. Dragostea nu voieşte răul cuiva, ci întotdeauna numai binele i-l vrea. Cum, dar, nu va voi ca fratele să scape de răul cel mare, care-i iadul, şi să aibă parte de cel mai mare bine, de desfătarea din împărăţie, unit cu Dumnezeu?

Cel ce voieşte, din preaplinul iubirii, să fie mai de*grabă osândit cu păcătoşii decât să se mântuiască fără ei, nu le îndreptăţeşte acestora păcătuirea, ci suferă pentru că sunt păcătoşi şi vrea să-i vadă mântuiţi. De aceea se roagă pentru ei, ca să se întoarcă de la păcat, să se căias*că, şi Dumnezeu să le ierte greşelile lor. Vrea cu iubirea să îmblânzească pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca să biruie mila, iar nu dreptatea Lui.

Cel care nu primeşte să se mântuiască de unul singur se face următor al lui Moise, care-L ruga pe Dumnezeu să ierte pe Israel pentru închinarea la viţelul de aur, spunând:

De vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-ma şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris! (Ieş. 32, 32).

Si chiar mai mult, se face următor al lui Dumnezeu, zice Sfântul Simeon. Că nici Domnul, întrupându-Se, nu S-a mântuit doar pe Sine; pentru că a luat asupra Sa firea omenească cea de obşte, nu firea unui singur om, şi aşa, purtând în El tot neamul omenesc, a pătimit, S-a pogorât la iad — căci, după păcatul lui Adam, tot neamul omenesc era sortit să meargă în Şeol — şi, înviind, a ridicat odată cu El din moarte pe toţi oamenii, ca nu cumva să piară vreunul dintr-aceştia mici (Mt. 18, 14). Si nu doar a dorit ca toţi oamenii să se mântuiască si la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4), ci Insuşi S-a jertfit, pătimind şi murind de bunăvoie, ca să-i mântuiască cu adevărat si ca toţi cei uniţi cu El în Biserica sa poată primi, în Duhul, harul mântuirii.'' (Sf.Simeon Noul Teolog)

[Florin-Ionut]

Un batran locuia impreuna cu nepotul lui. Si vazand copilul ca bunicul isi punea seara proteza dentara intr-un pahar cu apa, i-a placut acest lucru si a inceput sa se roage Lui Dumnezeu sa-i dea si lui acest dar.

[Carmen FUNIERU]

Am citit undeva o povestioară:

O femeie, lipsită de fapte bune, a aruncat furioasă spre cineva cu o ceapă, pe care el a mâncat-o.
După ce a murit, sufletul ei a ajuns în iad.
Dar Dumnezeu, vrând să o salveze, a trimis un înger, ca ea ţinându-se de ceapă să fie scoasă din iad.
Femeia însă, văzând că de piciorul ei se agăţară şi alţi oameni pentru a se ridica, i-a împins şi astfel a căzut din nou în adânc.

[windorin]

"Mai bine cu fratele în iad decât în ceruri fără el !"

Nu am puterea sa rostesc acest cuvant.
Vreau sa fiu in Imparatie, lucru pentru care ma straduiesc intru toate.
Cat despre ceilalti, ma straduiesc sa'i iubesc pe cat pot, desi cred ca tot inspre binele propriu.
Nu las insa pe nici unul fara de cuvant, fara de caldura de care sunt in stare, fara de o rugaciune, fie ea si de un gand.

[MariS_]

În prealabil postat de Ana-Maria N

„Am văzut un om care pentru cei ce cădeau în cuvânt sau în faptă şi stăruiau în cele rele până într-atât se întrista şi suspina, încât se părea că numai el cu adevărat trebuia să dea socoteală pentru toţi aceia şi să fie predat osândei. L-am văzut pe altul care voia cu atata râvnă mântuirea fraţilor lui, încât de multe ori cu lacrimi fierbinţi se ruga din toată inima iubitorului de oameni Dumnezeu sau să-i mântuiască pe aceia, sau sa fie osândit şi el împreună cu ei, nevrând să se mântuiască singur, din pricina unei dispoziţii prin care imita pe Dumnezeu, ca Moise; căci legat de ei duhovniceşte prin iubire în Duhul Sfânt, nu voia să intre nici măcar în Impărăţia cerurilor despărţit de ei.

Pentru iubirea lor cea mare, sfinţii se simt una cu tot neamul omenesc; poartă în inima lor pe „întregul Adam”, pe omul din totdeauna şi din tot locul, nu filosofic, ci cu simţirea vie a înfrăţirii cu toţi, mai bine zis cu fiecare în parte; şi aici, pe pământ, sfântul se face părtaş la suferin*ţele fratelui, şi în veşnicie cu dor doreşte să împartă cu el bucuria; iar de e fratele lipsit de ea, e gata să piardă Impă*răţia si să îndure chinuri în iad alături de cei osândiţi.

Că aşa e iubirea, îi iubeşte fără osebire pe toţi: pe pă*cătoşi, pe drepţi, pe răi — răuvoitori, adică, şi nărăviţi în rău — şi pe buni. Dragostea nu voieşte răul cuiva, ci întotdeauna numai binele i-l vrea. Cum, dar, nu va voi ca fratele să scape de răul cel mare, care-i iadul, şi să aibă parte de cel mai mare bine, de desfătarea din împărăţie, unit cu Dumnezeu?

Cel ce voieşte, din preaplinul iubirii, să fie mai de*grabă osândit cu păcătoşii decât să se mântuiască fără ei, nu le îndreptăţeşte acestora păcătuirea, ci suferă pentru că sunt păcătoşi şi vrea să-i vadă mântuiţi. De aceea se roagă pentru ei, ca să se întoarcă de la păcat, să se căias*că, şi Dumnezeu să le ierte greşelile lor. Vrea cu iubirea să îmblânzească pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca să biruie mila, iar nu dreptatea Lui.

Cel care nu primeşte să se mântuiască de unul singur se face următor al lui Moise, care-L ruga pe Dumnezeu să ierte pe Israel pentru închinarea la viţelul de aur, spunând:

De vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-ma şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris! (Ieş. 32, 32).

Si chiar mai mult, se face următor al lui Dumnezeu, zice Sfântul Simeon. Că nici Domnul, întrupându-Se, nu S-a mântuit doar pe Sine; pentru că a luat asupra Sa firea omenească cea de obşte, nu firea unui singur om, şi aşa, purtând în El tot neamul omenesc, a pătimit, S-a pogorât la iad — căci, după păcatul lui Adam, tot neamul omenesc era sortit să meargă în Şeol — şi, înviind, a ridicat odată cu El din moarte pe toţi oamenii, ca nu cumva să piară vreunul dintr-aceştia mici (Mt. 18, 14). Si nu doar a dorit ca toţi oamenii să se mântuiască si la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4), ci Insuşi S-a jertfit, pătimind şi murind de bunăvoie, ca să-i mântuiască cu adevărat si ca toţi cei uniţi cu El în Biserica sa poată primi, în Duhul, harul mântuirii.'' (Sf.Simeon Noul Teolog)

Da, Sf.Simeon Noul Teolog, mare si fierbinte a fost iubirea lui pentru Dumnezeu si pentru aproapele! A fost considerat nebun intru Hristos. Iubirea lui a depasit ratiunea, caci ratiunea iti spune ca trebuie sa te mantuiesti tu mai intai, dar iata ca iubirea curata e suprarationala si te indeamna la o astfel de stare de jertfa mai presus de fire. Aceasta dispozitie de jertfa nu poate veni din ratiune, ci din ceva mai presus de ea. De fapt, el e considerat unul din cei mai mari mistici rasariteni.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[Marius22]

Greu cuvant. Sfantul Simeon Noul Teolog se arata precum un alt Pavel, despre care stim ca a spus despre sine in Epistola catre Romani ca prefera sa fi fost el anatema de la Hristos pentru fratii sai iudei, numai pentru a-i salva.

Acesta este paradoxul iubirii de aproapele. Cand, Il iubesti pe Dumnezeu cu toata inima ta si cu tot cugetul tau, poti ajungi sa-l iubesti pe aproapele tau mai mult chiar decat pe tine insuti. Dar aceasta este masura celor ce iubesc desavarsit.

Noi sa cautam a dobandi macar echilibrul in iubire cerut de Hristos, acel "ca pe tine insuti". Oricum, si pana aici - in ceea ce ma priveste - mai am cale lunga de strabatut. As spune ca nici macar n-am pus inceput bun acestui drum.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de MariS_

...caci ratiunea iti spune ca trebuie sa te mantuiesti tu mai intai...

Nu ar trebui să spună aşa ceva raţiunea nimănui. Raţiunea ar trebui să zică: să ne mîntuim cu toţii, iar eu la urmă de tot, pe ultimul loc rămas liber lîngă poarta Raiului.

Mintea mea înţelege totuşi că unii oameni sînt atît de decăzuţi comportamental (fără să mai zic nimic de credinţă...) încît nu cred că le-ar plăcea Raiul Lui Hristos, unde este dragoste, pace şi comuniune în armonie. În consecinţă, Iadul este un loc pregătit pentru sărmanii aceştia, deşi nimeni nu le doreşte să ajungă acolo. Sunt sigur că Dumnezeu face tot posibilul să-i mîntuiască (de cel rău), respectîndu-le voinţa. Dar alegerea este numai şi numai a lor! Atît!

[MariS_]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Nu ar trebui să spună aşa ceva raţiunea nimănui. Raţiunea ar trebui să zică: să ne mîntuim cu toţii, iar eu la urmă de tot, pe ultimul loc rămas liber lîngă poarta Raiului.

Da, ai sesizat bine, draga Florine, greseala mea de exprimare. De fapt, ceea ce ai afirmat tu este exprimarea corecta si este limita peste care ratiunea nu cred ca poate urca, ca si generozitate zic. Sa te vezi ultimul care se mantuie e limita superioara a generozitatii ratiunii. Ii doresti pe toti mantuiti dar nu renunti la mantuirea ta, chiar daca o vezi pe ultimul loc. Dar observa, te rog, ca dragostea de care se face vorbire aici trece si de aceasta limita, si spune ca daca cel de langa mine nu se mantuie atunci prefer sa merg cu el in iad decat sa ma mantui fara el. Intelegi diferenta? E enorma. Sa renunti la mantuirea ta pentru cel de langa tine care nu se poate mantui depaseste cadrul rational si intra intr-o alta categorie, deasupra ratiunii, in zona dragostei mai presus de fire.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de MariS_

Da, ai sesizat bine, draga Florine, greseala mea de exprimare. De fapt, ceea ce ai afirmat tu este exprimarea corecta si este limita peste care ratiunea nu cred ca poate urca, ca si generozitate zic. Sa te vezi ultimul care se mantuie e limita superioara a generozitatii ratiunii. Ii doresti pe toti mantuiti dar nu renunti la mantuirea ta, chiar daca o vezi pe ultimul loc. Dar observa, te rog, ca dragostea de care se face vorbire aici trece si de aceasta limita, si spune ca daca cel de langa mine nu se mantuie atunci prefer sa merg cu el in iad decat sa ma mantui fara el. Intelegi diferenta? E enorma. Sa renunti la mantuirea ta pentru cel de langa tine care nu se poate mantui depaseste cadrul rational si intra intr-o alta categorie, deasupra ratiunii, in zona dragostei mai presus de fire.
Har, smerenie si jertfa de sine.

"7) Doi frati au mers impreuna la un targ, ca sa-si vanda lucrul mainilor lor si
daca au intrat in targ, s-au despartit unul de altul. Iar unul cu mestesugul si
indemnarea diavolului, s-a inselat si a cazut in pacatul curviei. Dupa aceea,
aflandu-l pe el fratele, i-a zis: sa mergem, frate, la locul si chiliile noastre.
Acesta a zis: eu, frate, astazi nu voi merge cu tine. Iar fratele auzind acel cuvant,
s-a minunat si l-a intrebat zicand : pentru ce, frate, zici ca nu vei merge cu mine?
El a oftat si i-a spus, zicand: eu, frate, dupa ce te-ai dus tu si te-ai departat de
mine, am cazut cu o femeie in pacatul curviei si de aceea nu voi merge acum cu
tine la chilia mea. Fratele auzind acestea si vazandu-l foarte mahnit, scarbit si
deznadajduit si vrand ca sa-i scoata sufletul din pieirea deznadajduirii, i-a zis:
frate si eu daca m-am desparut de tine, am cazut in acelasi pacat. Pentru aceea
dar, frate, sa mergem degraba la chiliile noastre si cu osardie sa ne pocaim si
Dumnezeu ne va ierta greseala si pacatul nostru. Si asa, ascultand fratele, a mers
la chilia sa si mergand la batranul, si-au marturisit amandoi impreuna caderea
lor in pacatul curviei. Iar batranul le-a dat canon de pocainta; si amandoi, cu
dragoste primind canonul, se rugau lui Dumnezeu unul pentru altul. Vazand
Dumnezeu silinta si osteneala pe care o facea fratele cel ce nu cazuse in pacat
pentru dragostea si mantuirea fratelui sau, peste putine zile i-a iertat pacatul. Si
l-a instiinat Dumnezeu pe batranul ca pentru multa dragoste a fratelui ce n-a
gresit, s-a iertat pacatul celui ce a gresit. Iata fratilor, a zis batranul, aceasta este
dragostea cea adevarata, ca sa-si puna cineva sufletul sau pentru mantuirea
fratelui sau."

http://www.crestinortodox.ro/pilda-z...ele-99192.html

Un tanar l-a intrebat pe un batran calugar:
- Ce inseamna, parinte, "mai mare dragoste nu este, decat sa isi puna cineva viata pentru prietenul sau" ?
- Fiule, zise batranul, daca auzi ca un altul, aproapele tau, spune despre tine cuvinte de ocara sau te jigneste si ai putea sa-i raspunzi si tu la fel, dar nu o faci, ci dimpotriva, te silesti sa rabzi si sa nu rasplatesti raul cu rau, atunci iti pui viata pentru aproapele tau.