Papalitatea

[ALEXANDRU ANASTASIU]

3. Toate formele de umanism europene, de la cel mai primitiv pana la cel mai sofisticat, de la cel fetisist la cel papal, se intemeiaza pecredinta in om, aflat el insusi intr-un context spiritual dat, intr-o situatie empirica materiala, precum si intr-un context istoric anumit. Intreaga esenta a oricarui tip de umanism este omul(homo), iar incapsulat in ontologia oricarui tip de umanism nu se afla altceva decat umanismul (homo hominis). Omul reprezinta cea mai inalta valoare, suprema valoare. Omul este criteriul principal, ultimul criteriu. “Omul este masura tuturor lucrurilor“. Acesta este in esenta, in miezul sau, orice tip de umanism. Prin urmare, toate formele de umanism sunt, la o analiza finala, idolatre sau politeiste la origine. Perioadele prerenascentista, renascentista si postrenascentista – de sorginte protestanta, filosofica, religioasa, sociala, stiintifica, culturala sau politica – toate tipurile de umanism european, se straduie constient sau inconstient, ele lupta neincetat pentru a ajunge la un singur rezultat: sa inlocuiasca credinta in Dumnezeu-omul Hristos cu o credinta in om, sa inlocuiasca Evanghelia lui Hristos cu una omeneasca, sa inlocuiasca filosofia Dumnezeu-omului Hristos cu una omeneasca, sa inlocuiasca cultura hristocentrica cu una omeneasca. Pe scurt, ele cauta sa inlocuiasca viata cea dupa Hristos si intru Hristos cu una facuta dupa tipare omenesti.
Toate acestea s-au dezvoltat timp de mai multe secole pana cand, in secolul al XIX-lea, in anul 1870, la primul Conciliu al Vaticanului, toate aceste eforturi au ajuns la apogeul lor prin elaborarea dogmei cu privire la infailibilitatea papei. Aceasta dogma a devenit ulterior dogma centrala a papalitatii. In vremurile noastre, in timpul celui de-al doilea Conciliu al Vaticanului, aceasta doctrina a fost discutata atat de insistent si cu atata dibacie incat notiunea inviolabilitatii si neschimbabilitatii ei a fost cu tarie consolidata. Aceasta doctrina are o semnificatie covarsitoare pentru soarta civilizatiei europene si pentru vremurile apocaliptice in care aceasta a aparut. Prin aceasta dogma, toate tipurile de umanism european si-au construit idealurile si idolul lor propriu: omul s-a autodeclarat suprema si ultima dumnezeire.
Panteonul umanist european si-a stabilit propriul sau Zeus. Sinceritatea este limbajul adevarului, dogma cu privire la infailibilitatea papei secolului al XX-lea nu este altceva decat renasterea idolatriei si politeismului, renasterea criteriilor si a judecatilor de valoare idolatre. Trebuie spus si acest lucru: dogma cu privire la infailibitatea papei a fost introdusa intre dogmele umanismului idolatru care, in prima instanta, a fost umanism elenic. Valoarea oricarui lucru a fost introdusa ca dogma.Toate trasaturile culturii si civilizatiei elenice, valorile lor, filosofiile, mestesugurile, politicile, stiinta lor, au fost toate introduse ca dogme.“Masura tuturor lucrurilor este omul“. Si ce inseamna acest lucru? Este o definitie a dogmei idolatriei. In felul acesta a sosit momentul cand incantarea si suficienta de sine a europeanului a devenit dogma, un obiectiv dupa care tipurile de umanism european au tanjit cu nostalgie, timp de secole. Dogma referitoare la infalibilitatea papei reprezinta afirmatia nietzscheiana – Ja-Sagung – extinsa la intreaga sa conceptie a umanismului european. “Ja-Sagung” face parte din cultura si civilizatia europeana, amandoua fiind cu adevarat idolatre si politeiste in obiectivele si metodele lor.Evanghelia si porunca Dumnezeu-omului Hristos este: “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua” (Mt. 6, 33).
Dar observati ce a fost omis din proclamatia culturii umaniste europene si a civilizatiei sale.Nu exista nici o mentiune cu privire la scopul existentei umane sau a mijloacelor prin care omul functioneaza. Dumnezeu-omul Hristos este Singurul Mantuitor al omului din pacatele sale, din moarte si de sub tirania diavolului, Singurul care reinnoieste si eternizeaza, care invie si inalta, care-l face pe om vesnic si-l indumnezeieste, mantuindu-l si aducandu-l in Imparatia Luminii si Care, cu tarie si limpezime, sustine ca scopul suprem al existentei si al vietii omului este acela al desavarsirii sale, la fel precum si Dumnezeu este desavarsit (Matei 5, 48). Ce nu pronunta umanismul european drept scop al existentei umane in contradictie cu El! Adevarul evanghelic “lumea intreaga zace sub puterea celui rau“ (1 Ioan 5, 9) nu poate fi negat, iar aceasta necesita eforturile Dumnezeu-omului Hristos. Dar asa cum afirma Sfantul Apostol Pavel, diavolul este “Dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4, 4). Intre o astfel de lume care in mod voit “zace sub puterea celui rau” si persoana care-L urmeaza pe Dumnezeu-omul Hristos nu exista nimic comun.
Cel care-I urmeaza lui Hristos nu are dreptul, prin ferma cerinta a Adevarului evanghelic, de a coopera cu umanistul care are justificare pentru toate acele lucruri neadevarate si le socoteste a fi dogme. In acest punct este intotdeauna necesar sa luam o hotarare de valoare decisiva: fie cu Dumnezeu-omul Hristos, fie cu umanismul. Umanistul, in toate eforturile sale, se infatiseaza pe sine ca actionand cu indreptatire de sine si ca fiind suprema valoare si criteriul de varf. Aici nu exista loc pentru Dumnezeu-omul Hristos. In imparatia umanismului, locul Dumnezeu-omului Hristos a fost luat de catre Vicarius Christi, in felul acesta Dumnezeu-omul Hristos fiind exilat in ceruri. Prin dogma infailibilitatii, papa a uzurpat pentru sine, adica pentru om, intreaga jurisdictie si toate prerogativele care apartin numai Domnului nostru Iisus Hristos. El s-a proclamat pe sine drept Biserica, biserica papala, si a devenit in ea inceputul si sfarsitul tuturor lucrurilor, conducatorul autoproclamat al tuturor lucrurilor. In acest fel,dogma infailibilitatii papei a fost ridicata la gradul de dogma centrala a papalitatii. Iar papa nu poate nega acest lucru atata timp cat ramane papa al unei papalitati umaniste.
4. In istoria neamului omenesc au existat trei caderi principale: cea a lui Adam, cea a lui Iuda si cea a papei. Principala caracteristica a caderii in pacat este mereu aceeasi: a dori sa fii bun de dragul propriei tale persoane, a dori sa fii desavarsit pentru tine insuti si a vrea sa fi Dumnezeu tot de dragul tau. In acest mod, in chip inconstient, omul se aseamana diavolului, fiindca si diavolul a dorit sa devina Dumnezeu de dragul lui, a dorit sa se aseze in locul lui Dumnezeu. Iar prin aceasta inaltare de sine, el s-a facut de indata diavol, cu totul despartit de Dumnezeu si pururea in contradictie cu El. Prin urmare, esenta pacatului, a oricarui pacat, consta in aceasta aroganta marire de sine. Aceasta este esenta insasi a diavolului, a lui satana. Nu este nimic altceva decat a dori sa te pastrezi doar inlauntrul propriei tale fiinte, a nu te dori in adancul fiintei tale decat pe tine insuti.
Tot diavolul se afla aici: in dorinta de a-L alunga pe Dumnezeu, in dorinta de a exista doar pentru tine insuti si in tine insuti, de a fi pururea in contradictie cu Dumnezeu si tot ceea ce Ii apartine Lui. Si ce este oare aceasta? Este egoismul si iubirea de sine imbratisata intru toti vecii, cu alte cuvinte, iadul. Fiindca iata ce este in esenta sa umanistul – intru totul inchis inlauntrul sau, traind prin sine, pentru sine, pururea in contradictie cu Dumnezeu. Aici rezida orice tip de umanism.
Culmea unui astfel de umanism de orientare satanica este dorinta de a deveni bun de dragul raului, de a deveni Dumnezeu de dragul diavolului. Acest lucru isi are originea in promisiunea diavolului facuta protoparintilor nostri in rai – si anume aceea ca prin ajutorul sau “Ei vor deveni dumnezei“ (Gen. 3, 5). Omul a fost creat cu potential teandric de catre Dumnezeu Care iubeste omenirea, asa incat el sa se poata indrepta in mod voit, cu ajutorul lui Dumnezeu, spre a deveni asemenea Dumnezeu-omului Hristos, intemeindu-se pe caracterul dumnezeiesc al originii sale. Omul, insa, cu voia sa libera, a cautat nepacatuirea prin pacat, L-a cautat pe Dumnezeu prin diavolul. Si desigur ca mergand pe acest drum ar fi devenit totuna cu diavolul daca nu ar fi intervenit Dumnezeu cu nemasurata Sa iubire de oameni si marea Sa milostivire.
Facandu-Se om, cu alte cuvinte Dumnezeu-om, El l-a indreptat din nou pe om catre Sine. El l-a adus in Biserica Sa, care este trupul Sau, ii daruieste rasplata unirii cu Sine prin Sfintele Taine si fericitele virtuti. Si in acest fel i-a daruit omului taria de a ajunge “la starea barbatului desavarsit, la masura varstei plinatatii lui Hristos” (Efes. 4, 51), de a implini, cu alte cuvinte, destinul sau divin, de a deveni in chip voit dumnezeu-om prin har.
Caderea papei este rezultatul dorintei de a-L inlocui pe Dumnezeu-omul Hristos prin om”.
va urma
(din: Parintele Iustin Popovici, Credinta ortodoxa si viata in Hristos, Editura Bunavestire, Galati, 2003, sursa online: crestinortodox.ro)
Nota: textul apare, in alta traducere, si in volumul: “Sf. Iustin Popovici, Omul si Dumnezeul-Om. Abisurile si culmile filozofiei”, Editura Sophia, 2010)
http://www.razbointrucuvant.ro/2011/...i-cea-a-papei/