Despre atei si scopul lor pe acest forum

[laurastifter]

În prealabil postat de costel

Puterea de a iubi, a ierta, a rabda, ... nu poate fi verificata cu adevarat in relatia cu cei ce-ti sunt asemeni, ci mai degraba in relatia cu cei ce iti sunt diferiti.

Cei ce au dorinta de a se lupta cu altii, sa o indrepte spre propriile lor pacate.

Aşa gândesc şi eu.
Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, îi iubeşte şi pe cei care-I neagă existenţa... şi tocmai în aceasta constă măreţia dragostei Lui. Noi, creştinii, cei care ştim că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, avem vocaţia de a ajunge la asemănarea cu El... şi cum ne putem apropia de acest ideal suprem, dacă nu prin iubire?
Pe internet este uşor să spui că ateii sunt aşa şi aşa... dar în viaţa reală, atunci când ai prieteni sau chiar rude apropiate, care suferă din cauza acestei cumplite maladii spirituale (necredinţa), ţi se modifică total modul de gândire... Cred că acei fraţi ai noştri creştini, care afişează o atitudine excesiv de dură faţă de cei lipsiţi de credinţă, au fost scutiţi de tristeţea de a avea prieteni necredincioşi sau sceptici, care-L caută pe Dumnezeu şi fug de El în acelaşi timp. Atunci când unii dintre cei apropiaţi, pe care-i iubeşti, se îndoiesc sau chiar neagă adevărul revelat, realizezi că cea mai gravă tragedie (de fapt, unica tragedie reală) nu este moartea fizică, ci pierderea credinţei în Dumnezeu. În acele momente, ambiţia de a câştiga o polemică prin argumente mai puternice decât ale adversarului îşi pierde importanţa... şi unica dorinţă rămâne aceea de a-l ajuta pe cel de lângă tine să-şi deschidă inima şi să primească minunatul dar al credinţei - cel mai înalt bun spiritual - pentru a putea trăi bucuria sfântă a comuniunii cu Dumnezeu.

Desigur, există şi atei care, având drept unic scop al vieţii denigrarea şi hulirea creştinismului, îşi creează o preocupare dominantă din a-i ironiza pe creştini şi nu ştiu decât să-şi explice necredinţa prin câteva argumente (clişee, mai bine spus) ilogice, pe care le repetă şi le reformulează de zeci de ori, fără a lua în considerare răspunsurile interlocutorilor. În relaţia cu aceşti atei nesinceri în dialog şi vehemenţi în necredinţa lor, cred că ar trebui să fim hotărâţi şi intransigenţi, să le spunem paşnic, dar ferm că există anumite reguli ale dialogului, pe care fiecare dintre noi are datoria de a le cunoaşte şi respecta. Acestora ar trebui, cred, să le atragem atenţia asupra faptului că argumentele lor repetate de mii de ori pe minut (de exemplu: "Religia este contrară ştiinţei", "Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni", "Nu s-a întors nimeni din lumea cealaltă", "Credinţa este opusă raţiunii", "Religia duce la fanatism" etc. etc. etc.) sunt deja anacronice, pentru că au fost analizate şi discutate de foarte multe ori de către filosofi, oameni de ştiinţă şi teologi care au ajuns la concluzia că toate aceste obiecţii rămân lipsite de orice temei. După ce le-am răspuns o singură dată la fiecare dintre aceste obiecţii, dacă ei revin cu variaţiuni pe aceeaşi temă, refuzând să ia în considerare argumentele noastre, le putem spune că vom continua discuţia, atunci când vor analiza răspunsurile pe care le-am oferit, astfel încât să ne poată contrazice sau aproba în cunoştinţă de cauză, înţelegându-ne clar poziţia. Nu suntem datori să răspundem de zeci de ori la aceleaşi câteva obiecţii, repetate de către adepţii ateismului, din generaţie în generaţie, din perioada iluminismului şi până în zilele noastre. :) Se ştie că religia este compatibilă cu ştiinţa, că fanatismul este contrar credinţei în Dumnezeu, că din lumea cealaltă S-a întors Hristos şi că dogmele nu se opun raţiunii, ci o depăşesc. După ce, într-un dialog, aceste idei sunt clar lămurite, este inutil să le mai reluăm, reformulându-le în diverse moduri şi pierzând astfel timpul atât de preţios. :) În aceste situaţii, da, sunt de acord că trebuie să fim şi noi puţin mai duri, dar nu excesiv, ci menţinându-ne atitudinea binevoitoare şi deschisă, arătându-le interlocutorilor noştri că le înţelegem căutările şi încercăm să-i ajutăm să găsească adevărul şi fericirea, care există (nu sunt doar idei utopice) şi pot fi atinse doar în relaţia cu Dumnezeu.

Doamne ajută!