Pozitia parintelui Cleopa la Bisericile Ortodoxe pe stil vechi

[Mihailc]

În prealabil postat de cz4000

“Mă îndoiesc că le-ai citit” - Incearca-ma!

De acord, dar fără să-l ai pe vărul google sub nas. Văd că la un singur lucru te pricepi: la contabilizat blesteme şi anateme prin metoda copy /paste! În rest baliverne sectare bazate pe canoane scoase din context.

În viaţa Bisericii nici un factor nu a fost vreodată purtătorul "infailibilităţii": nici episcopul, nici poporul ca mărime numeric-cantitativă, nici sinodul ecumenic şi nici, desigur, vreo biserică locală. Nicăieri instinctul de autoasigurare al individului nu putea să identifice o autoritate obiectivă, de nicăieri individul nu putea extrage certitudini obiective pentru blindajul eului psihologic.
Adevărul şi autenticitatea evenimentului eclezial au fost şi sunt mereu o căutare comună, niciodată o cucerire definitivă - un intrument dinamic activat ce nu se supune unor localizări de tipul "iată aici sau iată acolo" (Luca 17:21): o desăvârşire nedesăvârşită, un ritual pre-final. Nici măcar hotărârile sinoadelor ecumenice nu transcriu adevărul Bisericii în coordonate codificate ideologic, ci pur şi simplu stabilesc, trasează limitele protecţiei semantice căutării empirice a comunităţii ecleziale.
Astfel, "strădania comună" ce constituie evenimentul eclezial şi autenticitatea ei este delimitată fără a fi stabilită: este delimitată prin verdictele sinoadelor, prin textele părinţilor-învăţătorilor corpului Bisericii, prin limbajul ritualului cultic şi prin manifestările artei, fără ca vreodată delimitarea să epuizeze adevărul şi autenticitatea ecleziastică.(...)

Pentru Biserică, erezie nu înseamnă părerile, convingerile, formulările greşite (în comparaţie cu unele oficiale), nu înseamnă încălcarea unui cod obiectiv de premise ale ortodoxiei. Erezie este socotire drept cale a vieţii, a modului morţii, încarcerarea în necesitatea morţii. Eretic devine nu cel care păcătuieşte în litera vreunei semantici dogmatice, ci cel ce se desparte de viaţă şi de realitate, care îşi creează o proprie lume fantezistă, un limbaj propriu şi certitudini neîmpărtăşite. În micul univers închis al ereziei, contradicţiile nu sunt remarcate, cuvintele mincinoase sunt realitatea, inconsecvenţa e regulă.
Tot erezie este şi să denaturezi administrarea semnificantelor în iluzie a puterii, în loc să slujeşti iluminarea semnificatelor. Să perverteşti în voluptate a stăpânirii conştiinţelor slujirea paternităţii, ce serveşte altoirea oamenilor pe trupul Bisericii. Să obiectivezi formulările experienţei ecleziastice în "adevăruri" idolatrizate, să venerezi litera formulărilor, înţelegerea lor izolată fără cea mai mică preocupare sau grijă pentru termenii participării la strădania comună pe care o presupun formulările. (...)

În bisericile ortodoxe un exemplu tipic de fundamentalism îl reprezintă schisma calendarului: este vorba despre grupuri de credincioşi ce au refuzat să renunţe în biserică la calendarul iulian vechi (şi cu totul inadecvat din punct de vedere astronomic) şi să-l adopte pe cel gregorian (oarecum mai corect). Doar din motivul stabilirii în calendar a sărbătorilor mobile (ciclul sărbătorilor pascale a rămas pentru toţi ortodocşii legat de calendarul iulian) "ortodocşii de rit vechi" au refuzat să participe la acelaşi corp euharistic cu "ortodocşii de rit nou". Au constituit propriile lor episcopii şi parohii ale "adevăraţilor ortodocşi", propriile lor sinoade - au alcătuit o biserică separată. Desigur, în câteva decenii şi-au făcut apariţia toate simptomele tipice ale unei secte: diviziune multiplă, marginalizare socială, fanatismul psihopatologic al obsesiei pentru unele amănunte cu totul neînsemnate ale "tradiţiilor".
Un creştin de rit vechi este absolut convins că mântuirea promisă de Evanghelie şi viaţa veşnică vor fi dăruite în exclusivitate celor foarte puţini "ortodocşi adevăraţi" din secta lui - toate celelalte miliarde de persoane din prezent sau din trecut au fost create de Dumnezeu pentru chinurile din iadul cel fără de sfârşit. Este vorba de o trăsătură caracteristică a fundamentalismului, o dovadă a puterii irezistibile a instinctului religios: sunt sacrificate logica, judecata, seriozitatea, pentru a fi satisfăcute nevoia de certitudine a individului că deţine mântuirea, nevoia de a găsi un antidot pentru teama de moarte. Pentru ei, mântuirea depinde de cele treisprezece zile ce separă celebrarea pe ritul vechi de cea pe ritul nou.
În orice formă de fundamentalism întâlnim aceeaşi abolutizare a relativului, ce atrage în mod inevitabil relativizarea absolutului. Elemente secundare şi amănunte neînsemnate dobândesc o importanţă uriasă pentru individ, devin centrul intereselor şi axa vieţii sale, îl preocupă cu prioritate absolută, îl pasionează în aşa măsură încât îi anulează gândirea logică şi judecata. Pentru fundamentalist, adevăratul creştin nu este cel ce are experienţa evenimentului eclezial, participantul la strădania comuniunii existenţei şi vieţii. El este ataşat orbeşte de forme şi formule ce deţin o valoare absolută, întrucât le-a lăsat moştenire trecutul şi contituie "tradiţia". Instinctul religios solicită imagini obiectivate ale certitudinilor, iar idolatrizarea izvoarelor credinţei oferă cel mai accesibil mod de satisfacere a acestei solicitări (Christos Yannaras - Contra religiei , editura Anastasia 2011)