Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

[fallen]

În prealabil postat de ioan cezar

Of, Doamne...
V-as sugera, daca imi ingaduiti, mai degraba sa va rugati pentru imbunarea inimii (si a dumneavoastra si a sotului), pentru muuulta iertare, pentru blandete si rabdare, pentru vorbe deschise, calde, la timpul potrivit, cu tonul potrivit si fara vreun repros.
Noi oamenii suntem adeseori atat de impietriti...
Aceasta, si nu alta, e marea nenorocire in familie si in relatiile dintre noi, in general. Asa cred.

Domnul sa va ocroteasca!

Eu ma tot rog, dar se pare ca el e din alt aluat. Intr-adevar multa vreme n-am stiut sa abordez tonul potrivit si de cate ori i-am vorbit de credinta si de Dumnezeu n-am facut decat sa-l enervez si sa-si faca o imagine gresita, mai ales despre biserica si preotime. Si acum inca nu ii inghite, si ca el multi altii, din pacate, si nu crede nici in importanta Sfintelor Taine, in speta a casatoriei..
In orice caz, un om care are credinta stie ca niciodata nu va fi pedepsit pe nedrept, pe cand daca n-are ....vede lucrurile complet diferit. Si eu de cate ori n-am hulit, crezand ca Dumnezeu are ceva cu mine personal....
Ceea ce-am vrut sa zic e ca daca relatia s-ar sfarsi prost, eu poate as considera ca asa e mai bine, ca a fost o experienta, ca am facut niste greseli (sper ca le voi vedea mai clar la momentul respectiv), etc, pe cand el poate ar considera doar ca am fost o "tarfa nerecunoscatoare", cum zicea cineva mai devreme pe acest topic sau pe altul similar.

Inteleg... inteleg...macar un strop cred ca intuiesc...
Nu va pot da un sfat duhovnicesc, neavind calitatea, pot insa sa va impartasesc o opinie, mai degraba ca om din lume, ca pacatos care se straduieste sa capete Mila Domnului. Ma tin si eu cum pot de (in) Biserica si traiesc ca om intre oameni. Sper.
Mai intai, cred ca de obicei, poate intotdeauna, noi si sotii/sotiile noastre nu avem aceeasi credinta in Dumnezeu (ca fapt personal, ca intensitate, ca mod de daruire sufleteasca etc.), aceleasi convingeri, aceleasi practici, acelasi ritm de crestere sau regresie, aceleasi gusturi pentru muzica sau lecturi etc. Suntem foarte diferiti, suntem subiectivi, personali, unici. "Suflet pereche" nu e deloc "suflet identic". Intre identitati nu se poate infiripa dragostea. Meditati o clipa la Sfanta Treime. Cele 3 Ipostasuri nu sunt identice (desi E UNUL Dumnezeu)! Deofiintimea nu inseamna ca Ipostasurile sunt identice. In Ceruri nu e simbioza, ci Impreuna-Lucrare Sfanta. O spune Dogmatica.
Iar cand spunem ca omul, facut dupa Chip de Creatorul sau, cauta sa atinga asemanarea, prin asemanare nu intelegem nicicum (fereasca Sfantul!) identitate. Nu putem fi identici, noi creatura, cu Creatorul. Evident...

Capcana cea mai mare, asadar, imi pare ca este ca unul sa astepte de la celalalt similitudini deosebite sau chiar identitate. Credem, imi pare, ca nu putem iubi decat pe cineva care ne satisface perfect propriile preferinte. Un alter-ego ideal voim. Dar asta nu e dragoste! Dimpotriva, imi pare ca e opusul, adica dragoste de sine, egofilie. Inmultirea mea in altii, fac copii xerox, clonez... Si luptam din greu cu egofilia, din momentul cand incepem sa o constientizam si sa nazuim la a o depasi. Luptam toata viata, se pare... Si fara Domnul (Rastignit si Inviat) nu am reusi nimic.
Ei bine, practica (de nu cumva si logica) arata ca rar este posibil sa gasim un semen cu aceeasi raportare la credinta ca si noi. Doi ortodocsi, oricat de credinciosi, nu pot fi la fel, cum doua frunze din pom nu sunt identice.
Si mai arata (practica si logica) ca de aici pornesc multe conflicte, uneori cu sfarsit dezastruos. De aici incepem sa devenim sfatosi, sa presam, sa moralizam, sa certam prea des si prea tare, sa osindim... De la nevoia ca aproapele sa fie "eu perfect", in timp ce eu continui sa imi pastrez, ca o statuie, neclintirea. Impietrire. Toate ale mele sa traiasca in veci! Si sa fie si-n tine!
Valeu, valeu, valeleu...

Ei bine: ce e de facut?
Ce-i de facut, Doamne?...
As porni de la premisa ca Dumnezeu, fiind Persoana, cultiva relatii cu persoane, nu cu mase, nu cu multimi, nu cu roboti de serie, ci cu persoane - oameni concreti in carne si oase, fiinte absolut unice si originale. Desigur, invatatura e generala, slujbele si rugaciunile sunt in comun, dar relatia este strict personala, tinde la comuniune fiintiala. Fiecare isi spovedeste pacatele sale, iar nu pe ale sotului sau copiilor. Fiecare primeste iertare pentru sine, iar nu pentru aproapele. Pocainta mi-o fac eu, nu astept ca nevasta-mea sa se pocaiasca pentru mine sau sa se pocaiasca ea... in mine.
Deci, furati de elanul nostru comunitar (sau de gustul pentru comuniune) - spun asta fara a minimaliza importanta comunitatii si a comuniunii -, e important mereu sa avem in vedere simultan si dimensiunea personala, efortul individual, concentrarea proprie.
In concluzie, daca sotul nu are aceeasi pozitie fata de Biserica, eu cred ca ramane sa va puneti iarasi intrebarea: imi iubesc sau nu barbatul? iar daca il iubiti, atunci va sugerez sa va ocupati de propria dumneavoastra persoana. In ce sens spun asta? Daca veti fi bineplacuta Domnului, cu siguranta aceasta il va ajuta si pe sotul dumneavostra si pe copii. Eventual pe toti oamenii cu care va aflati in legatura.
Distragerea atentiei de la efortul personal de despatimire, din x motive (care de care mai minunate), o consider venita de la vrajmasul. Ispita.
Rugati-va pentru sotul dumneavoastra si faceti tot ce constituie treaba personala. Daca va cere sfatul, oferiti-l. Daca va cere ajutor in cele sfinte, oferiti-l. DACA SI CAND VA CERE! Altminteri, va sugerez sa va abtineti. Este ispita.
Eu asa cred, in baza experientei mele de cuplu (sotia m-a invatat sa nu mai fortez, sa o las in ritmul ei; mare bine mi-a facut cu asta). Am vazut diverse si la alti cunoscuti.
Va doresc sa nu faceti din sot si din nici un alt om o piedica in devenirea dumneavoastra personala, in cresterea duhovniceasca. Castigati cum si cat puteti pe Duhul Sfant si totul va fi bine. O spun Cunoscatorii, iar eu ii cred pe cuvant.

P.S. Daca am inteles exact, e o problema cu Taina Nuntii (nu ati fost cununati)? Atunci... asta-i treaba de duhovnic. Cu parintele trebuie vorbit serios de tot pe aceasta tema. Dumnezeu sa va ocroteasca!

[mirabela]

În prealabil postat de fallen

Eu ma tot rog, dar se pare ca el e din alt aluat. Intr-adevar multa vreme n-am stiut sa abordez tonul potrivit si de cate ori i-am vorbit de credinta si de Dumnezeu n-am facut decat sa-l enervez si sa-si faca o imagine gresita, mai ales despre biserica si preotime. Si acum inca nu ii inghite, si ca el multi altii, din pacate, si nu crede nici in importanta Sfintelor Taine, in speta a casatoriei..
In orice caz, un om care are credinta stie ca niciodata nu va fi pedepsit pe nedrept, pe cand daca n-are ....vede lucrurile complet diferit. Si eu de cate ori n-am hulit, crezand ca Dumnezeu are ceva cu mine personal....
Ceea ce-am vrut sa zic e ca daca relatia s-ar sfarsi prost, eu poate as considera ca asa e mai bine, ca a fost o experienta, ca am facut niste greseli (sper ca le voi vedea mai clar la momentul respectiv), etc, pe cand el poate ar considera doar ca am fost o "tarfa nerecunoscatoare", cum zicea cineva mai devreme pe acest topic sau pe altul similar.

Apropos, de ce spunea Anna pe un alt thread, referitor la femeia ingrata care-si paraseste iubitul!

Ai vrea sa stii continuarea...? Femeia buna si ingaduitoare, rabdatoare care asteapta ...poate poate...s-o razgandi si el! Si da s-a razgandit..dar prea tarziu...!

Si-n ziua cununiei...ea...era ingropata!

Dumnezeu s-o ierte!