Tatal nostru

În prealabil postat de cristiboss56

Hai sa-ti spun ceva , draga Marius , pentru ca tot ai adus aminte de cum raspunde Dumnezeu cererilor noastre !
Cu mana pe inima o spun , ca cel mai mult m-a ajutat suspinul catre El ! Da , ai auzit bine , caci de multe ori m-am rugat ore in sir , c u glas tare , cu convingere , dar raspunsul cel mai rapid l-am primit la suspinele mele , adresate Lui . Poate pare curios , dar cred ca acele suspine au fost cele mai sincere , caci erau suspine de disperare , de recunoastere a neputintei mele , de starea in care ma aflam in acel moment . Acele suspine , nu erau programate , nu erau scrise , nu faceau parte din programul meu de rugaciuni , ele veneau pur si simplu , avandu-L pe El in minte si mai ales in suflet . Daca nu El , atunci cine , ma va intelege si ajuta ! Dumnezeu mi-a primit mai mereu suspinarea mea , caci m-am predat Lui , draga Marius . Asta nu inseamna a neglija rugaciunea scrisa , ci dinpotriva !
Post binecuvantat si iertare tuturor !

Subscriu si eu.
Iar suspinul nu vine imediat, din prima ci, adeseori tocmai ca urmare a apropierii si fragezirii sufletului prin rugaciunile acelea spuse cu voce tare ore in sir. Toate au rostul lor! Biserica le-a recomandat pe acelea, intrucat suspinul e deja lucrarea Duhului, mai ales... Nu prea sta in puterea lucrarii omului. (Sfantul Siluan face o marturisire cutremuratoare, intru luare aminte, cand spune ca ... ii venea sa rada, sa pufneasca in ras, uneori cand se ruga... Spre a intelege ca e departe, chiar si la sfinti, clipa autenticei rugaciuni curate.)
Iar Duhul nu se lasa in lenesi si trandavi ci acolo unde omul se straduieste, isi face portia de munca, de truda, de umilinta, de disciplina. Isi demonstreaza astfel seriozitatea. Convinge pana si pe Dumnezeu ca nu se joaca si nu glumeste! Sudoarea muncii sufletesti e bineplacuta Domnului. Care s-a rugat cu sange in Ghetsimani.
Ca sa ma exprim metaforic, rugaciunile "programate" sunt lopeti si cazmale, sape si pluguri pe care le folosim ca sa destelenim ogorul sufletesc. Abia apoi ajungem in zona hranitoare, germinativa, a suspinului. Atunci incepe, cred eu, miezul pocaintei.
Asa imi pare, asa cunosc.

[adam000]

În prealabil postat de ioan cezar

Ca sa ma exprim metaforic, rugaciunile "programate" sunt lopeti si cazmale, sape si pluguri pe care le folosim ca sa destelenim ogorul sufletesc.

Rugaciunile programate sint in primul rind cea mai de baza cateheza. La inceputul inceputurilor citesti si te intrebi ce vrea sa zica. Dar sufletul tau poate nici nu intelege tot, poate nici nu este pe aceeasi lungime de unda cu rugaciunea citita. Cand constientizezi ca nici macar nu intelegi tot ce vrea sa spuna, te rogi la Domnul sa-ti descopere intelesul. E deja o a doua rugaciune (de data asta sincera si mai din suflet, directa vorbire cu Dumnezeu - deci o rugaciune mai "adevarata") paralela cu cea rostita (care e oarecum straina de starea ta de atunci). Iar cand Domnul iti pune gandul bun in minte si incepi sa intelegi, abea atunci descoperi si te minunezi ca exista o discrepanta intre minte si inima. Mintea intelege intrucatva, insa inima nu simte ceea ce ar trebui sa simta, nu e in acord, nu e in peisajul rugaciunii rostite.

Este ceea ce descrie Sf. Ignatie Briancianinov intr-o predica extrem de elocventa, care predica merita din plin citita integral, si pe care o gasiti aici:

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...re-ne-trebuie/

Inima, pe care viata nepasatoare dinainte a ranit-o de moarte, nu da niciun semn de viata. In zadar aduna mintea ganduri despre moarte, despre judecata lui Dumnezeu, despre multimea pacatelor sale, despre chinurile din iad, despre desfatarile raiului; in zadar se straduieste mintea sa loveasca in inima cu aceste ganduri: inima ramane fara impreuna-simtire fata de ele, de parca nici iadul, nici raiul, nici judecata lui Dumnezeu, nici pacatele, nici starea de cadere si pierzare nu ar avea cu ea nicio legatura. Ea doarme somn adanc, somn de moarte: ea doarme, adapata si imbatata cu otrava pacatului.

Cand vom vrea sa ne indeletnicim cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu, ce plictiseala ne va apuca! Ce greu de inteles, ce putin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim sa scapam mai repede de aceasta lectura! De ce? Pentru ca nu avem impreuna-simtire fata de Cuvantul lui Dumnezeu. Cand ne sculam la rugaciune, ce uscaciune, ce raceala simtim! Cum ne grabim sa terminam rugaciunea noastra superficiala, plina de imprastiere! De ce? Fiindca suntem straini de Dumnezeu: credem in existenta lui Dumnezeu cu o credinta moarta; El nu exista pentru simtirea noastra. Pentru ce am uitat de vesnicie? Suntem cumva scosi din randul celor ce trebuie sa intre in necuprinsul ei taram? Oare nu ne asteapta moartea, asa cum ii asteapta si pe ceilalti oameni? Si atunci, pentru ce am uitat de vesnicie? Fiindca ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindca niciodata nu ne gandim si nu vrem sa ne gandim la vesnicie, fiindca am pierdut pretioasa ei presimtire si am dobandit un fel mincinos de a simti pribegia noastra pamanteasca. Acest fel mincinos de a simti ne infatiseaza ca nesfarsita viata noastra pamanteasca. Suntem atat de amagiti si atrasi de el incat randuim potrivit lui toate faptele noastre, aducand puterile sufletului si trupului jertfa stricaciunii, neingrijindu-ne deloc de lumea cealalta, care ne asteapta: si, totusi, va trebui negresit sa devenim vesnici locuitori ai acelei lumi. De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea desarta, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osandirea aproapelui, batjocurile muscatoare? De ce petrecem multe ceasuri in cele mai desarte distractii fara a simti nicio greutate, de ce nu ne mai saturam de ele, de ce ne straduim sa trecem de la o indeletnicire desarta la alta si nu vrem sa dam macar cateva clipe cercetarii pacatelor noastre, plansului pentru ele? Fiindca am dobandit impreuna-simtire fata de pacat, fata de tot ce este desartaciune, fata de tot lucrul prin care intra pacatul in om si prin care se pastreaza pacatul in om; fiindca am pierdut impreuna-simtirea fata de toate indeletnicirile prin care intra in om virtutile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se inmultesc si se pastreaza in om. Nesimtirea este sadita in suflet de lumea cea vrajmasa lui Dumnezeu si de ingerii cazuti cei vrajmasi lui Dumnezeu, cu impreuna-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creste si se intareste prin vietuirea dupa principiile lumesti; ea creste si se intareste atunci cand omul urmeaza propriei sale ratiuni si voi cazute, cand el paraseste slujirea lui Dumnezeu si cand slujeste lui Dumnezeu cu nepasare.

Abea de aici incolo incepe straduinta si adevarata lupta de a ne (fi) resuscitate inimile prin rugaciune spre viata pe care ne-o ofera Dumnezeu, spre - cum frumes se exprima sfantul - "impreuna-simtire fata de Cuvantul lui Dumnezeu".

[ucenic]

Draga frate Ioan, iata ce vrea sa spun prin "Tatal meu".

In rugaciunea individuala, cand vin in prezenta lui Dumnezeu, sunt doar eu si El. Intocmai ca la judecata. Pe cat de uniti suntem noi acum, ca Biserica, prin Duhul Sfant, pe atat de singuri ne vom infatisa atunci inaintea Lui. Intocmai si la rugaciunea individuala. Sunt doar eu si El. Adesea imi vin in ruga vorbele Sf.Ap. Toma: "Domnul meu si Dumnezeul meu!..." Si stau in contemplatie si in adorare, petrecand cele mai rafinate si mai savuroase bucurii pe care le-am trait vreodata (si crede-ma, pana sa Il cunosc pe Hristos mi-am oferit multe placeri lumesti).
Pe de alta parte, asa cum ii spun adesea "Robul tau..." spun deasemenea si "Tatal meu."
Insa chemarea personala "Tatal meu nu o exclude pe cea comuna "Tatal nostru", nicidecum. De multe ori, la rugaciunile in grup sau cu orice alta ocazie folosesc termenul "fratesc" , comun, "Tatal nostru".
----------------
"El Imi va zice: "Tu esti Tatal meu, Dumnezeul meu si stanca mantuirii mele!" (Ps.89:26)

Multumesc, frate, pentru marturisire.
Fac si eu una: eu zic nostru chiar si cand ma rog in camara mea. Asa m-am obisnuit...:) Asa imi merge mai bine rugaciunea.
Domnul fie laudat!

P.S. In Matei 6 gasim ambele formulari. In versetele 1, 8, 9, 14, 15, 26, 32 gasim expresia "Tatal vostru" si "Tatal nostru". In versetele 4, 6, 18 formularea este "Tatal tau".

[ucenic]

În prealabil postat de ioan cezar

Multumesc, frate, pentru marturisire.
Fac si eu una: eu zic nostru chiar si cand ma rog in camara mea. Asa m-am obisnuit...:) Asa imi merge mai bine rugaciunea.
Domnul fie laudat!

in adevar, Domnul fie laudat, El, singurul vrednic de lauda.
Si Tatal nostru sa asculte si sa raspunda rugaciunilor tale.
Fii binecuvantat!

[anita]

În prealabil postat de ioan cezar

Multumesc, frate, pentru marturisire.
Fac si eu una: eu zic nostru chiar si cand ma rog in camara mea. Asa m-am obisnuit...:) Asa imi merge mai bine rugaciunea.
Domnul fie laudat!

P.S. In Matei 6 gasim ambele formulari. In versetele 1, 8, 9, 14, 15, 26, 32 gasim expresia "Tatal vostru" si "Tatal nostru". In versetele 4, 6, 18 formularea este "Tatal tau".

Rugaciunile incepatoare au toate ,fara exceptie , acest nostru : "Vino si te salasluieste intru noi ,si ne curateste pe noi ""Sfinte Dumnezeule ,sfinte tare " ,"Prea Sfanta Treime " si in final "Tatal nostru " ,deci ne rugam pentru noi si cei apropiati si chiar pentru toti oamenii.
Cand trecem la rugaciunile personale ,pentru iertare de pacate ,curatire sufleteasca ,ajutor impotriva vrajmasilor si alte binecuvantari , se rosteste rugaciunea in nume propriu.
Aceste diferente s-au facut ,fara indoiala , cu un anumit scop.
Grija pentru mantuirea aproapelui e o caracteristica a ortodoxiei .

[cristiboss56]

http://www.parohiabucea.ro/rugaciunea-domneasca/