Tatal nostru

[Marius22]

Nu stiu neaparat daca Dumnezeu raspunde cererilor noastre in functie de ardoarea, de patosul cu care rostim rugaciunile. Sigur, este bine sa existe o inflacarare in rugaciune, dar cum deosebim noi daca aceste trairi ale noastre sunt psihice sau duhovnicesti?

Cand rostesc aceasta rugaciune incerc sa am constiinta si simtirea lui Dumnezeu ca Tata al nostru. Spun asta, pentru ca m-am aflat de multe ori rostind-o mecanic, ca unui Dumnezeu indepartat si strain, cand de fapt gandurile mele si propria inima umblau hai-hui in departarile si strainatatea ne-trezviei.

Numai uniti tainic cu Hristos, cu Dumnezeu Fiul, Il putem trai cu adevarat pe Dumnezeu ca Tata. De aceea, Biserica nu numai ca ne invata cum sa ne rugam, ce sa cerem, dar prin Sfintele Sale Taine si prin toate caile prin care Hristos ni Se impartaseste prin harul Duhului Sfant (icoana, Sfana Scriptura, natura zidita etc.), ne arata ca Fiul si Duhul Se roaga intru noi, Se roaga impreuna cu noi: "Avva Parinte!"

[fallen]

Pe vremuri si eu rosteam mai cu foc "si nu ne duce pe noi in ispita", crezand ca asta e singurul si cel mai mare pericol care ne paste. Cu iertarea multa vreme am crezut ca sunt o buna iertatoare, dar acum imi dau seama cu parere de rau ca nu e deloc asa....
Si cu painea am cam neglijat-o multa vreme, poate tocmai pentru ca nu am trait cu amenintarea reala a foamei, sau chiar daca era asa, era o foame inchipuita (adica mai degraba im lipseau alte lucruri, materiale sau spirituale).
Ceea ceconstat abia acum, cu surprindere, e ca in aceasta rugaciune nu ceri nimic pentru ceilalti, sau pentru tine in raport cu ceilalti, ca individ (de exemplu, sanatate familiei, prieteni, dragoste etc). Poate fi considerata o rugaciune colectiva, a omului ( fiintei omenesti) - catre divinitate : da-ne noua, iarta-ne pe noi, izbaveste-ne pe noi...nu e o rugaciune particulara : sa-mi reuseasca operatia, sa intru la facultate, etc. Aici spunem "faca-se voia Ta", adica trebuie s-O acceptam, cu bune si cu rele...chiar daca nu intru la facultate sau nu supravietuiesc operatiei....

[cristiboss56]

În prealabil postat de Marius22

Nu stiu neaparat daca Dumnezeu raspunde cererilor noastre in functie de ardoarea, de patosul cu care rostim rugaciunile.

Hai sa-ti spun ceva , draga Marius , pentru ca tot ai adus aminte de cum raspunde Dumnezeu cererilor noastre !
Cu mana pe inima o spun , ca cel mai mult m-a ajutat suspinul catre El ! Da , ai auzit bine , caci de multe ori m-am rugat ore in sir , c u glas tare , cu convingere , dar raspunsul cel mai rapid l-am primit la suspinele mele , adresate Lui . Poate pare curios , dar cred ca acele suspine au fost cele mai sincere , caci erau suspine de disperare , de recunoastere a neputintei mele , de starea in care ma aflam in acel moment . Acele suspine , nu erau programate , nu erau scrise , nu faceau parte din programul meu de rugaciuni , ele veneau pur si simplu , avandu-L pe El in minte si mai ales in suflet . Daca nu El , atunci cine , ma va intelege si ajuta ! Dumnezeu mi-a primit mai mereu suspinarea mea , caci m-am predat Lui , draga Marius . Asta nu inseamna a neglija rugaciunea scrisa , ci dinpotriva !
Post binecuvantat si iertare tuturor !

[adam000]

În prealabil postat de cristiboss56

Hai sa-ti spun ceva , draga Marius , pentru ca tot ai adus aminte de cum raspunde Dumnezeu cererilor noastre !
Cu mana pe inima o spun , ca cel mai mult m-a ajutat suspinul catre El ! Da , ai auzit bine , caci de multe ori m-am rugat ore in sir , c u glas tare , cu convingere , dar raspunsul cel mai rapid l-am primit la suspinele mele , adresate Lui . Poate pare curios , dar cred ca acele suspine au fost cele mai sincere , caci erau suspine de disperare , de recunoastere a neputintei mele , de starea in care ma aflam in acel moment . Acele suspine , nu erau programate , nu erau scrise , nu faceau parte din programul meu de rugaciuni , ele veneau pur si simplu , avandu-L pe El in minte si mai ales in suflet . Daca nu El , atunci cine , ma va intelege si ajuta ! Dumnezeu mi-a primit mai mereu suspinarea mea , caci m-am predat Lui , draga Marius . Asta nu inseamna a neglija rugaciunea scrisa , ci dinpotriva !
Post binecuvantat si iertare tuturor !

Asa e.

http://www.razbointrucuvant.ro/2007/...ea-disperarii/

http://www.razbointrucuvant.ro/2007/...-toata-vremea/

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...-rafail-noica/

.

[ucenic]

Tatal meu, Care esti in Ceruri,
Sfinteasca-se Numele Tau cel Sfant in viata mea;
Sa vina si sa ramana imparatia Ta in inima mea si in viata mea;
Faca-se voia Ta precum in Cer asa si in viata mea. Precum te asculta ingerii sa te ascult si eu;
Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi si Iti multumesc pentru purtarea Ta de grija;
Iarta-mi mie greselile mele precum si eu iert gresitilor mei; (aici ma analizez bine, ca sa nu am nimic impotriva nimanui)
Si nu ma duce pe mine in ispita,
Ci ma izbaveste de cel rau, si ma izbaveste de rau; si ma izbaveste de mine insumi...
Caci a Ta este Imparatia si Puterea si Slava: a Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh. Amin.

În prealabil postat de ucenic

Tatal meu, Care esti in Ceruri,
Sfinteasca-se Numele Tau cel Sfant in viata mea;
Sa vina si sa ramana imparatia Ta in inima mea si in viata mea;
Faca-se voia Ta precum in Cer asa si in viata mea. Precum te asculta ingerii sa te ascult si eu;
Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi si Iti multumesc pentru purtarea Ta de grija;
Iarta-mi mie greselile mele precum si eu iert gresitilor mei; (aici ma analizez bine, ca sa nu am nimic impotriva nimanui)
Si nu ma duce pe mine in ispita,
Ci ma izbaveste de cel rau, si ma izbaveste de rau; si ma izbaveste de mine insumi...
Caci a Ta este Imparatia si Puterea si Slava: a Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh. Amin.

Imi este foarte greu sa comentez rugaciunea unei alte persoane, cu atat mai mult in cazul tau, frate... Nu as comenta-o nici pe a dusmanului meu, de as avea vreunul pe care sa il dusmanesc (m-a ferit Domnul de asa boala mare, deocamdata). Intrucat, ca si in cazul lezarii numelui sau semnaturii, riscam sa aducem ranire sentimentelor celor mai profunde ale unei persoane, sa intram cu bocancii in intimitatea cea mai profunda a omului. Nu se face asta, nu e frumos, nu e bine, nu e nicium laudabil. Lovim implicit si in noi insine si pacatuim inaintea Domnului.
Dar pentru ca ai facut publica rugaciunea, permite-mi un comentariu asupra unui cuvant din rugaciune. O voi lua voit doar ca pe un text, ca pe o afirmatie notata sa zicem pe o foaie de hartie care mi-a ajuns pe o cale sau alta sub ochi. Depersonalizez voit tocmai pentru a nu implica sentimentele, persoana care face aceasta rugaciune.
Si adresez rugamintea sa accepti ca prin aceasta nu doresc sub nici o forma sa critic cu sens de osandire sau ironie sau depreciere ci, doar sa exprim pe cat imi sta in putinta, propria mea convingere in privinta Bisericii si a vietii crestinului.
Asa cum probabil ai banuit, ma voi referi la cuvantul "meu" din formularea "Tatal meu".
Nu voi spune ca exista aici o forma de egoism, nu asta ma preocupa, nu aici vad relevanta. Nuanta asta s-a dezbatut suficient de mult si nu aici simt ca am ceva personal de spus.
Asadar, tintesc din start 3 momente cheie: Raiul, Amestecarea limbilor in Babilon, Cincizecimea.
Si pun iarasi amorsa: individul nu e persoana, iar Dumnezeu face legamant cu persoana umana, cu persoane aflate in comuniune, nicidecum cu indivizi.
Uite ce iese acum in mintea mea! (iertare)

Pana in momentul coborarii Duhului Sfant sub forma de limbi ca de foc, era pe locul acela o adunare de oameni aflati in asteptare... Ii uneau multe, insa uniunea lor nu era deplina. Nu era(u) propriu-zis Biserica.
Erau fiinte babilonizate, ca sa ma exprim asa, un pic ludic desi subiectul e dureros foarte. Mii de babilonizati in asteptarea debabilonizarii (mai poti sa ma urmaresti?).
Ei nu erau ca-n Rai, unde vorbeau toti o limba comuna (toti adica toate fiintele, toata zidirea, toata creatura), in sensul ca, in ciuda unor diferente clare intre fapturi, cred ca in Rai ii lega ceva (mai bine spus Cineva) asa incat se simteau frati, traiau iubire, se intelegeau deplin. Ce ii lega? Sau Cine? Pai... tocmai Cine S-a pogorat la Cincizecime, ca semn si garantie a iertarii si impacarii lui Dumnezeu cu oamenii. Cu omenitatea din persoana! Cu omenitatea din omenire!
Sa spun Harul? Sa spun Duhul Sfant? Indraznesc sa spun asa, Domnul sa ma ierte ...
Cheia imi pare aceasta: Se inteleg oamenii aceia intre ei, in ciuda tuturor diferentelor imaginate, a intregii diversitati (lui Dumnezeu Ii place diversitatea!) prin recuperarea "canalului" comun, prin Dragoste Dumnezeiasca. Se pogoara Dragostea in ei. Vesnicia respira in timpul personal. Si iata, minune, se inteleg desi vorbeste fiecare limba lui. In aceasta clipa individul e persoana, eu e simultan si cosubstantial cu noi, Tatal meu devine Tatal nostru si invers. Iata Biserica, iata comunitatea si comuniunea ecclesiala!
Acum, daca spun "Tatal meu", din doua una: ori ma exclud singur din Biserica (refuzind schismatic comuniunea) ori presupun ca "meu" se refera de fapt la tot ce e comun in oameni, asa incat, intr-un fel, ma rog pentru orice alt om, pentru orice alta persoana, nu doar pentru mine. Astfel, "meu" nu mai este un fapt egoist ci dimpotriva, facind initial actul depasirii prin dragoste-har, este impartasire si contopire cu intreaga omenitate a lumii. (Insa... sta aceasta in puterea mea? Am eu dragostea-har? Ori, poate, mai degraba sunt rapit in Dragoste, prin Har..., dincolo de puterea mea, cu totul de neimaginat de "dincolo", posibil doar de resimtit in clipa rara si sfanta...)
In acest ultim caz, cand spun "meu" nu ma refer la eu, Gheorghe, eu Vasile, ci la EU-OMUL care aduc rugaciune Tie, Tata, Dumnezeul nostru, adica al meu, al copilului tau, eu omul, omenitatea din fiecare, din Rai pana la sfarsitul tuturor veacurilor, trecind prin prezent.

Nu stiu acum daca am reusit sa spun si sa transmit ce vroiam, nu stiu inca mai mult daca m-am apropiat cumva de acceptiunea ta. Astept un raspuns.

Iti multumesc pentru prilejul de a dezvolta acest gand si te rog sa ma ierti daca am facut vreo miscare anapoda.
Dumnezeu sa ne miluiasca!

[acvilla77]

În prealabil postat de ioan cezar

Asadar, tintesc din start 3 momente cheie: Raiul, Amestecarea limbilor in Babilon, Cincizecimea.
Si pun iarasi amorsa: individul nu e persoana, iar Dumnezeu face legamant cu persoana umana, cu persoane aflate in comuniune, nicidecum cu indivizi.
Uite ce iese acum in mintea mea! (iertare)

legat de fragment,incerc sa aduc cuvintele aceluias autor al 'rugaciunii Domnesti' :'... unde sun 2 sau trei adunati in numele meu,acolo sunt si Eu cu ei.'

În prealabil postat de cristiboss56

Hai sa-ti spun ceva , draga Marius , pentru ca tot ai adus aminte de cum raspunde Dumnezeu cererilor noastre !
Cu mana pe inima o spun , ca cel mai mult m-a ajutat suspinul catre El ! Da , ai auzit bine , caci de multe ori m-am rugat ore in sir , c u glas tare , cu convingere , dar raspunsul cel mai rapid l-am primit la suspinele mele , adresate Lui . Poate pare curios , dar cred ca acele suspine au fost cele mai sincere , caci erau suspine de disperare , de recunoastere a neputintei mele , de starea in care ma aflam in acel moment . Acele suspine , nu erau programate , nu erau scrise , nu faceau parte din programul meu de rugaciuni , ele veneau pur si simplu , avandu-L pe El in minte si mai ales in suflet . Daca nu El , atunci cine , ma va intelege si ajuta ! Dumnezeu mi-a primit mai mereu suspinarea mea , caci m-am predat Lui , draga Marius . Asta nu inseamna a neglija rugaciunea scrisa , ci dinpotriva !
Post binecuvantat si iertare tuturor !

Subscriu si eu.
Iar suspinul nu vine imediat, din prima ci, adeseori tocmai ca urmare a apropierii si fragezirii sufletului prin rugaciunile acelea spuse cu voce tare ore in sir. Toate au rostul lor! Biserica le-a recomandat pe acelea, intrucat suspinul e deja lucrarea Duhului, mai ales... Nu prea sta in puterea lucrarii omului. (Sfantul Siluan face o marturisire cutremuratoare, intru luare aminte, cand spune ca ... ii venea sa rada, sa pufneasca in ras, uneori cand se ruga... Spre a intelege ca e departe, chiar si la sfinti, clipa autenticei rugaciuni curate.)
Iar Duhul nu se lasa in lenesi si trandavi ci acolo unde omul se straduieste, isi face portia de munca, de truda, de umilinta, de disciplina. Isi demonstreaza astfel seriozitatea. Convinge pana si pe Dumnezeu ca nu se joaca si nu glumeste! Sudoarea muncii sufletesti e bineplacuta Domnului. Care s-a rugat cu sange in Ghetsimani.
Ca sa ma exprim metaforic, rugaciunile "programate" sunt lopeti si cazmale, sape si pluguri pe care le folosim ca sa destelenim ogorul sufletesc. Abia apoi ajungem in zona hranitoare, germinativa, a suspinului. Atunci incepe, cred eu, miezul pocaintei.
Asa imi pare, asa cunosc.

[adam000]

În prealabil postat de ioan cezar

Ca sa ma exprim metaforic, rugaciunile "programate" sunt lopeti si cazmale, sape si pluguri pe care le folosim ca sa destelenim ogorul sufletesc.

Rugaciunile programate sint in primul rind cea mai de baza cateheza. La inceputul inceputurilor citesti si te intrebi ce vrea sa zica. Dar sufletul tau poate nici nu intelege tot, poate nici nu este pe aceeasi lungime de unda cu rugaciunea citita. Cand constientizezi ca nici macar nu intelegi tot ce vrea sa spuna, te rogi la Domnul sa-ti descopere intelesul. E deja o a doua rugaciune (de data asta sincera si mai din suflet, directa vorbire cu Dumnezeu - deci o rugaciune mai "adevarata") paralela cu cea rostita (care e oarecum straina de starea ta de atunci). Iar cand Domnul iti pune gandul bun in minte si incepi sa intelegi, abea atunci descoperi si te minunezi ca exista o discrepanta intre minte si inima. Mintea intelege intrucatva, insa inima nu simte ceea ce ar trebui sa simta, nu e in acord, nu e in peisajul rugaciunii rostite.

Este ceea ce descrie Sf. Ignatie Briancianinov intr-o predica extrem de elocventa, care predica merita din plin citita integral, si pe care o gasiti aici:

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...re-ne-trebuie/

Inima, pe care viata nepasatoare dinainte a ranit-o de moarte, nu da niciun semn de viata. In zadar aduna mintea ganduri despre moarte, despre judecata lui Dumnezeu, despre multimea pacatelor sale, despre chinurile din iad, despre desfatarile raiului; in zadar se straduieste mintea sa loveasca in inima cu aceste ganduri: inima ramane fara impreuna-simtire fata de ele, de parca nici iadul, nici raiul, nici judecata lui Dumnezeu, nici pacatele, nici starea de cadere si pierzare nu ar avea cu ea nicio legatura. Ea doarme somn adanc, somn de moarte: ea doarme, adapata si imbatata cu otrava pacatului.

Cand vom vrea sa ne indeletnicim cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu, ce plictiseala ne va apuca! Ce greu de inteles, ce putin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim sa scapam mai repede de aceasta lectura! De ce? Pentru ca nu avem impreuna-simtire fata de Cuvantul lui Dumnezeu. Cand ne sculam la rugaciune, ce uscaciune, ce raceala simtim! Cum ne grabim sa terminam rugaciunea noastra superficiala, plina de imprastiere! De ce? Fiindca suntem straini de Dumnezeu: credem in existenta lui Dumnezeu cu o credinta moarta; El nu exista pentru simtirea noastra. Pentru ce am uitat de vesnicie? Suntem cumva scosi din randul celor ce trebuie sa intre in necuprinsul ei taram? Oare nu ne asteapta moartea, asa cum ii asteapta si pe ceilalti oameni? Si atunci, pentru ce am uitat de vesnicie? Fiindca ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindca niciodata nu ne gandim si nu vrem sa ne gandim la vesnicie, fiindca am pierdut pretioasa ei presimtire si am dobandit un fel mincinos de a simti pribegia noastra pamanteasca. Acest fel mincinos de a simti ne infatiseaza ca nesfarsita viata noastra pamanteasca. Suntem atat de amagiti si atrasi de el incat randuim potrivit lui toate faptele noastre, aducand puterile sufletului si trupului jertfa stricaciunii, neingrijindu-ne deloc de lumea cealalta, care ne asteapta: si, totusi, va trebui negresit sa devenim vesnici locuitori ai acelei lumi. De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea desarta, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osandirea aproapelui, batjocurile muscatoare? De ce petrecem multe ceasuri in cele mai desarte distractii fara a simti nicio greutate, de ce nu ne mai saturam de ele, de ce ne straduim sa trecem de la o indeletnicire desarta la alta si nu vrem sa dam macar cateva clipe cercetarii pacatelor noastre, plansului pentru ele? Fiindca am dobandit impreuna-simtire fata de pacat, fata de tot ce este desartaciune, fata de tot lucrul prin care intra pacatul in om si prin care se pastreaza pacatul in om; fiindca am pierdut impreuna-simtirea fata de toate indeletnicirile prin care intra in om virtutile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se inmultesc si se pastreaza in om. Nesimtirea este sadita in suflet de lumea cea vrajmasa lui Dumnezeu si de ingerii cazuti cei vrajmasi lui Dumnezeu, cu impreuna-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creste si se intareste prin vietuirea dupa principiile lumesti; ea creste si se intareste atunci cand omul urmeaza propriei sale ratiuni si voi cazute, cand el paraseste slujirea lui Dumnezeu si cand slujeste lui Dumnezeu cu nepasare.

Abea de aici incolo incepe straduinta si adevarata lupta de a ne (fi) resuscitate inimile prin rugaciune spre viata pe care ne-o ofera Dumnezeu, spre - cum frumes se exprima sfantul - "impreuna-simtire fata de Cuvantul lui Dumnezeu".