Argumentele in privinta existentei lui Dumnezeu

[HoratiuM]

Acelaşi Kreeft:

4. Dialectica: ideea că istoria se dezvoltă numai prin conflictele dintre forţele oponente, o “teză” vs o “antiteză” evoluând spre o “sinteză mai mare”. Acest lucru se aplică la clase, naţiuni, instituţii şi idei. Valsul dialectic este dansat în sala de bal a istoriei până când va veni în cele din urmă Împărăţia lui Dumnezeu – Împărăţie pe care Hegel a identificat-o cu statul prusac. Marx a internaţionalizat Împărăţia la statul comunist mondial.

Astea sunt legendele false ale vulgatei pseudo-hegeliene. Nicăieri în sistemul hegelian nu există problema sau formularea sau metoda teză-antiteză-sinteză ca mod al ştiinţei speculative. Hegel face referire în două opere la această schemă, mai exact, atunci când vorbeşte despre Kant: în Prelegeri de istorie a filosofiei (vz. vol. II, ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1963, pp. 596, 597 şi 631) şi în „Prefaţa” de la Fenomenologia Spiritului (vz. ed. Iri, Bucureşti, 2000, pp. 33-36). Hegel face menţiune privitor la această schemă doar când vorbeşte despre Kant deoarece schema e de origine kantiană, de fapt, nicidecum hegeliană. Kant este acela care a făcut această triadă să funcţioneze mai întâi în Analitica transcendentală, unde cele 12 categorii sunt „aranjate” câte trei, în patru titluri, încât să corespundă acestei mişcări, apoi în antinomiile raţiunii unde proclamă imposibilitatea sintezei când avem raţionamentele antinomice, vz. „Diviziunea a doua. Dialectica transcendentală” din Critica Raţiunii Pure, pp. 272-414. În sfârşit, ca unitate sistematică a raţiunii prin trecerea de la raţiunea teoretică la cea practică pentru a sfârşi în unitatea sintetică a ambelor, respectiv, în raţiunea estetică.

În „Prelegeri…” Hegel spune despre schemă:

După Kant, există douăsprezece categorii fundamentale, care se împart în patru clase; este demn de remarcat şi e un merit faptul că fiecare clasă constituie, la rândul ei o trinitate. Triplicitatea, această veche formă a pitagoricienilor, neoplatonicienilor şi a religiei creştine, reapare aici, deşi în chip cu totul exterior.

[p. 596]
Şi:

Este semn al unui mare instinct al conceptului faptul că el (Kant) spune: prima categorie este pozitivă; a doua este negativul primei, a treia este sinteza primelor două. Forma triplicităţii, care aici e numai schemă, ascunde în ea forma absolută, conceptul.

[p. 597]
Şi:

Am notat deja felul cu totul grosolan empiric şi barbar al modului reprezentării şi caracterul cu totul neştiinţific al formei. — Dar, în afară de ideea generală despre judecăţile sintetice a priori, general care posedă în sine diferenţa, instinctul lui Kant a înfăptuit, desigur, întreaga împărţire în care se divide întregul, după el, conform schemei lipsite de spirit a triplicităţii: α) raţiunea teoretică, β) practică, γ) unitate a ambelor, putere de judecată; el a indicat în cele mai multe dintre celelalte compartimente, la categorii, la ideile raţiunii: ritmul cunoaşterii, ritmul mişcării ştiinţifice, ca pe o schemă universală; şi a stabilit pretutindeni teză, antiteză şi sinteză, modurile spiritului, modurile prin care acesta este spirit conştient de sine şi prin care el se diferenţiază.

[p. 631]

Urmează apoi aici câteva consideraţii hegeliene despre faptul că această schemă grosolană şi goală a lui Kant este intuiţia unui alt tip de mişcare a conceptului în mai mult de trei momente, dar care are ca momente mari, esenţiale, trei puncte fundamentale şi care conţine în sine adevărata ştiinţă şi care dă seama în mod real de ceea ce se întâmplă atunci când avem varietatea şi unitatea cunoaşterii ca momente aparent opuse. Şi fragmentul continuă cu referirea destul de transparentă la momentele hegeliene (ale cunoaşterii şi) ale fiinţei: an-sich-sein (fiinţa-în-sine), andersein (fiinţa-pentru-altul), an-und-für-sich-sein (fiinţa-în-şi-pentru-sine) care au ca momente intermediare fiinţa-la-sine şi fiinţa-pentru-sine. Căci la Hegel dialectica nu înseamnă pur şi simplu o permutare exterioară şi seacă, o schimbare fără sfârşit a unei alterităţi de termeni; ci înseamnă tocmai găsirea unui punct al unei unităţi calme şi eschatologice, în care pura mişcare îşi găseşte odihna ei pentru că termenii îşi oglindesc reciproc şi exhaustiv diferenţa (onto)logică. În orice caz, dialectica hegeliană este cu totul altceva decât dialectica marxistoidă, respectiv materialistă, a antagoniei perpetue dintre termeni reciproc exclusivi. Căci dialectica speculativă hegeliană este, de fapt, o activare în concept a însuşi conceptului de Trinitate prin care se dă unitatea opuşilor, însă nu într-o hemoragie infinită, ci printr-o reflectare exhaustivă a Totalităţii în Ea Însăşi, la fiecare moment al fiinţei determinate. Adică exact aşa cum are loc şi iconomia trinitară prin „oprirea” unităţii Totalităţii în Al Treilea „Punct” (Sf. Duh), după care nu mai poate urma o nouă antiteză.

Acestea sunt deja momente ale dialecticii speculative ale cunoaşterii şi ale fiinţei, nu ale dialecticii sintetice. Diferenţa o face conceptul de Aufheben, preluat, se pare, de la traducerea lutherană a termenului „katargein” din Epistolele Sf. Pavel (a se vedea: Romani 7:5-6 şi 3:31 sau 1 Corinteni 15:24 şi 13:8 unde traducerea românească — varianta Cornilescu, cel puţin — oferă cuvinte cu o semnificaţie destul de puţin potrivită unităţii cu adevărat speculative a limbajului paulinic exprimate în ocurenţele verbului „katargeo”: „izbăviţi”, „desfiinţăm”, „nimicit”, „va avea sfârşit”). Pentru sensul şi istoria expresiei „Aufheben” la Hegel, a se citi: Ştiinţa Logicii, trad. D.D. Roşca, ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1966, pp. 88-90; respectiv G. Agamben Timpul care rămâne. Un comentariu al Epistolei către Romani, trad. A. Cistelecan, ed. Tact, Cluj-Napoca, 2009, pp. 94-100 — pentru o echivalare credibilă şi persuasivă a lui „Aufheben” cu „katargeo”. De asemenea, în cartea lui Agamben se face şi o trimitere la opera Sf. Ioan Gură-de-Aur, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu unde există un scurt comentariu cu privire la semnificaţia exact a aceluiaşi verb grecesc folosit de Sf. Pavel în 1 Corinteni 13:9-10 (în ediţia Herald a operei Sf. Ioan Gură-de-Aur, trad. W.A. Prager, Bucureşti, 2004, se poate citi comentariul la pp. 18-19).

Dar, mă rog, să zicem că legenda asta a vulgatei pseudo-hegeliene, cu teză-antiteză şi sinteză, e de aşteptat să o întâlneşti la toţi cei care se grăbesc să dea verdicte fără studiu temeinic. Motiv pentru care e destul de răspândită — o întâlnim şi în Enciclopedia Britannica, de pildă (Bucureşti, 2010, vol. 7, p. 160). Dar nu e cazul să ne mirăm de astfel de greşeli într-o enciclopedie care rosteşte într-o singură frază gugumănii precum: „Astfel, sistemul lui Hegel reprezintă un monism spiritual, dar un monism în care diferenţierea este esenţială.” (!!!) (subl. mea) [Idem]. După care completează puţin mai jos, ca să nu ne lase proşti: „Sistemul lui Hegel este monist pentru că are o temă unică…” [Ibidem]. Genial, nu? Mă întreb dacă, de pildă, Scripturile nu cumva au şi ele o temă unică… Şi, dacă ne gândim bine, nici Triadele Sf. G. Palamas nu au o altă temă decât Dumnezeu şi Energiile increate. Oare ce temă o fi avut Bach? Dar Mozart? Neîndoios că unică. De fapt, orice mare gânditor a avut o temă unică… Mă rog, dacă e să ne luăm după geniile care au scris frazele de mai sus din articolul despre Hegel din enciclopedie, va trebui să facem mereu şi neîntârziat confuzia dintre preocuparea pentru o singură idee care poate însemna şi manie sau obsesie, de o parte, şi preocuparea pentru o temă unică oricât de vastă ar fi ea, de altă parte. Şi, să fie clar, tema „unică” a lui Hegel este taman… Spiritul (Geist) — aşa cum şi spune respectivul articol la p. 158 unde îl şi citează pe Hegel: „În religie, viaţa finită se ridică la viaţa infinită”. Deci, tema unică a lui Hegel este tocmai Infinitul Spiritului. Dar un Spirit în care diferenţierea este esenţială. Mare monist Hegel ăsta! Una peste alta, trebuie să recunosc că, punând deoparte excepţia gugumăniilor citate, articolul din Enciclopedia Britannica este de o mie de ori mai bun şi mai documentat decât prostiile lui Kreeft.

Cât despre identificarea Împărăţiei lui Dumnezeu la Hegel cu statul prusac, asta e o prostie şi o idioţie datorată aceleiaşi citiri în diagonală sau cu rigla marxistă a textelor hegeliene (le „mulţumim”, în principal, lui B. Russell, K. Popper, K. Marx şi KGB-ului pentru aceste „lecturi” distorsionate) — mai bine spus, datorată aceleiaşi lipse de citire. Nicăieri Hegel nu a făcut o asemenea identificare, iar fragmentele din Prelegeri de filosofie a istoriei unde se vorbeşte despre mersul spiritului prin istorie şi despre faptul că statul modern este actualizarea spiritului, sunt toate metafore traduse foarte prost.