Raspunsuri duhovnicesti +

Dacă ţi-e ruşine să spui întregii omeniri că eşti creştin-ortodox şi român, atunci ce eşti? Eşti ca un dobitoc. S-a terminat.

- Părinte, a trimis o scrisoare cineva din ţară care e profesor la o facultate de Teologie şi vă roagă să-l sfătuiţi ca să ştie cum să procedeze. Pe de o parte, vede că în manualele din care trebuie să se predea se găsesc o mulţime de învăţături străine de Ortodoxie şi conştiinţa îl îndeamnă să nu le împărtăşească studenţilor. Pe de altă parte, mitropolitul locului îi dă ascultare să predea tot ce scrie acolo. Ce să facă? E o problemă destul de delicată pentru conştiinţa lui.

- Sigur, sigur. Vezi cum Bunul Dumnezeu îi luminează pe oameni ca el, care sunt datori să predea lecţiile după manualul acela? Dumnezeu îi luminează mintea că nu-i bun manualul.

Acum el trebuie să nu-şi calce conştiinţa, că luminarea asta nu-i de la dânsul, este de la Însuşi Dumnezeul milei şi al îndurărilor care caută mântuirea fiecăruia din noi. Odată, dacă nu corespund manualele cu Sfinţii Părinţi, cu Ortodoxia, tu atuncea nu eşti luminătorul elevilor, eşti distrugătorul mântuirii lor. Poţi să fii luminătorul elevilor în lumea asta mincinoasă, dar eşti fals înaintea lui Dumnezeu şi a Ortodoxiei. Atunci ce ai făcut?

Să nu-şi calce conştiinţa, că, vezi, Însuşi Dumnezeu îl luminează. Dacă el ar fi un om necredincios, ar zice: „Dă-o încolo de Ortodoxie, mi-a spus Preafericitul, mi-a spus Mitropolitul să fac aşa”. Dar nu-i aşa, pentru că vrăjmaşul diavol a pus căpestre unora din conducerea Bisericii şi îi duce unde vrea - spre distrugerea Creştinătăţii, spre sfărâmarea Ortodoxiei şi ei nu simt asta; spun că aşa e omenirea şi aşa trebuie să urmăm. Şi fiindcă cei mai mulţi au studiat la papistaşi, le dau dreptul papistaşilor.

Vezi cu ce şmecherie avansează duşmanii Ortodoxiei? Deci să nu facă ascultare de episcop, dacă episcopu-i un duşman al Ortodoxiei. Lasă, nu poţi să vorbeşti aşa cu dânşii, dar… Tu vezi că nu corespunde Ortodoxia cu manualul din care se predă studenţilor. Ce înveţi tu acolo, Ortodoxia sau catolicismul? Vezi cât de şmecheri sunt vrăjmaşii, că acuma, dacă n-ai studiat în Occident, la catolici, la protestanţi şi la toţi neîndumnezeiţii, departe de Ortodoxie, de-acuma n-ai dreptul în România să ajungi să-ţi pună mitra în cap. Vezi ce diplomaţie?! Aşa-i, a venit sfârşitul, Dumnezeu ştie ce-o mai fi…

- Care sunt limitele ascultării de episcop? Părintele acesta zice că „ştiu că nu poate fi ascultare în minciună, ci întru adevăr”. Deci „amestecul dintre adevăr şi minciună nu este adevăr, ci minciună.”

Vrea un sfat duhovnicesc în problema asta, pentru că o să fie o problemă mai încolo, mai târziu.

- Da, mai târziu problema o să fie chiar mai severă. Eu m-am bucurat şi mă bucur de ideile lui pogorâte făţiş de la harul Sfântului Duh cu înţelepciunea asta. Vasăzică, cunoaşte destul de clar greşeala mitropolitului, destul de clar cunoaşte haosul şi prăpastia care ameninţă Ortodoxia cu ecumenismul. Să ţină aşa după cum ideile lui cele dumnezeieşti s-au pogorât peste sufletul lui şi el va birui. Că el e om deştept, vezi cum spune? „Ce rost are acuma să-l ascult pe mitropolit când el calcă pe alte prăpăstii?” Deoarece învăţătura lui cu „subtilitate” se îndreaptă în alte direcţii, nu la Părinţii ortodocşi, nu la hotărârea celor şapte Sfinte Soboare.

Dacă am rămas fără hotărârea celor şapte Sfinte Soboare, ce-am făcut? Desăvârşit am rămas prăpădiţi, s-a terminat fără cele şapte Sfinte Soboare. Dar a ştiut Dumnezeu că o să urmeze neînţelegere şi necredinţă şi la toate Sfintele Soboare s-au făcut minuni dumnezeieşti, după cum a fost cea a Sfântului Spiridon, cu cărămida, la Soborul întâi din Niceea, ca să închidă gura „deştepţilor”[...]

- Părintele profesor se teme că dacă va refuza să mai predea din manualele actuale va fi scos din învăţământ de către superiorii săi.

- Părintele ăsta are esenţa Ortodoxiei în sufletul şi în inima lui şi-l mustră conştiinţa că vede neadevăruri. Are Dumnezeu grijă, până la ultima răsuflare are oamenii Lui. Chiar dacă va fi îndepărtat, nu-i nimic, are grijă Dumnezeu de dânsul, nu moare el de foame. Şi chiar să sufere, se încununează, că toţi sfinţii mucenici, cei mai mari sfinţi au suferit, c-aşa-i Ortodoxia noastră. A avut duşmani mulţi şi atâta amar de tone de sânge s-au vărsat din vinele mucenicilor şi ale ierarhilor! Într-aşa fel ne mântuim. Dacă suferim, să n-avem îndoială că nu-i Dumnezeu cu noi. Dumnezeu este cu noi, dar aşa vrea Dumnezeu, ca să suferim.

- Deci rămâne mărturisirea.

- Mărturisirea cu orice preţ! Ce mai vorbă?! Să ţină aşa după cum spune. Eu m-am folosit mult de cuvintele pe care le-a scris părintele acesta profesor. Toţi ăştia care s-au dus în Occident, ei de-acuma sunt „afumaţi”. [...] E depărtată mult Ortodoxia de Adevăr în ţările astea mai cu seamă. Şi de-acuma, dacă în ţara noastră se luptă cu atâta străşnicie să se depărteze de Adevăr, cu cât mai mult în ţările care nu-s creştine, nu-s ortodoxe.

- Mitropolitul l-ar trimite la studii în Occident, dar el nu vrea. Ce ar trebui să facă?

- Pe cât poate, să se retragă, să evite cu delicateţe plecarea: „Părinte, nu pot, sau cutare, cutare”, până îi va da o parohie, fie cât de mică. Dumnezeu are grijă de dânsul. Cu micul salar care-l va avea o să trăiască, să nu aibă grijă de altceva, că-l ajută Dumnezeu.

- El ar fi bun pentru învăţământ, dar dacă nu poate să-l facă după adevăr, mai bine să nu-l facă, nu?

- Sigur că da. De aceea vrea să-l pună episcopul, fiindcă l-a cunoscut că are darul ăsta al propovăduirii. Dar dacă nu corespund învăţăturile pe care le spui tu cu Sfinţii Părinţi, cu sfătuirile Bisericii şi cu cele şapte Sfinte Soboare, atunci ce-ai făcut? Atunci eşti duşmanul Ortodoxiei, nu eşti drept-credincios.

Şi altfel o să fie judecat un papistaş care s-o născut papistaş şi n-o ştiut altceva, n-o studiat să vadă care-i adevărul şi care-i Ortodoxia, şi altfel o să fim noi judecaţi, noi care ştim, ne-am născut creştin-ortodocşi şi ştim adevărul, şi totuşi începem să destrămăm, să stricăm în Ortodoxie, să scoatem afară dreptele învăţături şi să acceptăm ereziile lor. O să fie primejdie neiertată. Da, greutăţi mari.

- Până la urmă, ce soluţii duhovniceşti are la îndemână părintele profesor? De ce anume să se ferească şi ce l-ar ajuta cel mai mult să iasă cu bine din încurcătura asta? Adică se poate găsi o cale de mijloc? Ce să-i spună ierarhului său?

- Înalta cugetare e cel mai periculos lucru. Dacă o ai, de-acuma ai îndrăzneală să nu le socoteşti pe cele dumnezeieşti. Doar smerita cugetare, întru care este tot harul Sfântului Duh, nu te lasă să cazi. Dar dacă te-ai înălţat cu mintea, de-acuma ţi-ajută ispititorul, ispitele nevăzutului vrăjmaş, şi tu nu mai judeci după adevăr. Se întunecă mintea, sigur. Asta-i o bucurie că pe preotul ăsta nu-l lasă sufletul şi cugetul lui, inima lui, să vadă nedreptăţile – ecumenismul. Ei, se potriveşte vreodată? Sigur, sufletul lui cel fără prihană nu se împacă văzând eresurile din manuale.

Dacă nu corespund manualele cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu Ortodoxia noastră, ca să o ţină la înălţime, atuncea sigur că e primejdie, pentru că cei mai mulţi din tinerii cărora le predă o să fie preoţi. Care e adevărul? El să ţină adevărul Sfinţilor Părinţi şi să nu-i fie frică de nimeni, că Dumnezeu cu dânsul este. Să se laude înaintea întregii omeniri că-i creştin-ortodox şi român.

Astea două sunt bunătăţi ale poporul român de care nu se poate dezlipi. Să nu fim laşi! Ori ortodox, ori cu Papa! Să nu zicem: „Eh, sunt creştin-ortodox, dar merge şi aşa…”, că atuncea ce ai făcut? Sau îţi zice cineva: „- Hai, măi, tu eşti român. – Ce, eu român? Dă-i încolo, că nu-s chiar aşa român”. Atunci înseamnă că ţi-ai pierdut omenia. Nu mai eşti om. Dacă ţi-e ruşine să spui întregii omeniri că eşti creştin-ortodox şi român, atunci ce eşti? Eşti ca un dobitoc. S-a terminat.

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/...x-ori-cu-papa/

-continuare-

-continuare-
Ca să te smereşti înaintea duşmanilor că nu eşti creştin şi să te smereşti înaintea duşmanilor că nu eşti român, e cea mai mare pacoste, cea mai mare cădere, o cădere din care nu te mai poţi îndrepta, o cădere din care nu te mai poţi scula. Smerenia e bună, smerita cugetare e bună întotdeauna, dar nu în aşa fel ca să ne batjocorească toţi şi să n-avem noi îndrăzneala aceea ca să spunem că suntem creştin-ortodocşi şi români.

E luptă, vezi? De la începutul începuturilor, cei mai mari sfinţi şi-au vărsat sângele pentru Adevăr. Dacă a zis Sfântul Ştefan, arhidiaconul Ştefan: „Uite, văz cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta puterii cereşti.” Atunci a mărturisit adevărul şi atunci l-au omorît cu pietre diavolii de iudei[1].

Vezi? Trebuie mărturisire. Eşti credincios şi dacă a venit timpul să mărturiseşti trebuie să-ţi arăţi Adevărul, să te lauzi înaintea lui Dumnezeu că „Da, sunt preot ortodox şi aşa am învăţat!” Cu mitropolitul nu te poţi lua la ceartă, dar poţi să-i spui: „Eu aşa am învăţat, Preasfinţite Părinte”... Cu diplomaţie îl poţi înfrunta, dar cu diplomaţie, nu ca să-l înfrunţi neînţelepţeşte, adică cu mânie şi duh de răzvrătire. Să zică aşa: „Uite Sfântul Ioan Damaschin ce spune!”[2] Ei, cum, de-acum să zic că nu-i aşa? Atunci ce-am făcut? Atunci suntem făţiş mincinoşi.

- Cam peste tot în instituţiile teologice din ţară se predă după manuale care nu prea sunt în duhul Sfinţilor Părinţi. Ce să facă profesorii, mai ales cei care-şi dau seama că manualele nu respectă învăţăturile de credinţă ortodoxe?

- Să nu cedeze, căci dacă conştiinţa te mustră că nu-i bine şi vezi destul de clar că nu corespunde Ortodoxiei, şi totuşi predai cu eresuri, atuncea noi nu suntem luminătorul neamului, nu suntem luminătorul Ortodoxiei, ci suntem distrugătorul Ortodoxiei şi al neamului nostru românesc. Că neamul nostru românesc s-a născut deodată ortodox şi e dator ca ortodox să moară. Sub nici un motiv să nu accepte ereziile protestanţilor şi ale catolicilor, ale tuturor. Dar aceştia, fiindcă sunt bogaţi, mândri, putred de bogaţi şi sunt şi mulţi, îi câştigă pe preaînalţii conducători ai Bisericii de partea lor. Vezi? Vasăzică, umblă cu diplomaţie şi te face papistaş. Ai văzut cum lucrează ispititorul?

Aşa-i, au venit timpurile cele de pe urmă. În al VIII-lea veac, după toate sfătuirile Sfinţilor Părinţi, o să vină schimbări mari, mari, mari. Şi ce zice în Sfintele Scripturi: „Când va veni Mântuitorul pe pământ, oare va mai găsi credinţă pe pământ?”.

Vedem cu ochii noştri că an după an apar schimbări, modificări, an după an. Până în 1924 Ortodoxia era în floare. Bine, au fost eresuri multe în Ortodoxie, dar au făcut soboare Sfinţii Părinţi, au dat anateme şi s-au descurcat. Dar din 1924, de când s-au asociat cu calendarul nou, de atuncea vor să se facă prieteni cu Papa, să-i accepte toate ereziile... Tulburări mari, tulburări. [...]

Duşmanii Ortodoxiei îi prind întâi pe conducători. Dacă îi prind pe conducători, tu ce să faci? Faci cum i-a spus necuratul egumenului de la monidriul Faraklou[3], despre care am zis mai înainte: „Dacă am pus căpestrele pe conducători, eu îi duc unde vreau şi tu vii cu bucurie în urma lor, socotind că mergi bine“. Că vei zice: „Episcopul, conducătorul, regele mi-a spus. Apoi el nu ştie, că doar e regele nostru? Episcopul ăsta nu ştie, că el îi episcopul Bisericii? Ei, ş-atuncea noi ce să facem?” [...]

[cristiboss56]

Parintele Iulian este cel mai cercetat duhovnic de la Schitul romanesc Prodromu, fiind totodata parinte duhovnicesc si povatuitor pentru multi calugari si mireni, nu numai romani, care il cauta pentru binecuvantare, spovedanie sau pentru un cuvant de folos. Parintele Iulian s-a inchinoviat, in 1946, la varsta de douazeci de ani, la Manastirea Sihastria, iar la varsta de cincizeci de ani a ajuns în Sfântul Munte, initial la Schitul Lacu, iar apoi la Schitul Prodromu. Crestinii care l-au cercetat dau marturie despre dragostea pe care Batranul o are pentru fratii mai mici ai lui Hristos, oamenii “cazuti intre talhari”, care vin de peste mari si tari spre a-i cere sfatul si ajutorul.
- Parinte, vremurile pe care le traim sunt grele pentru întreaga omenire. S-au înmultit pacatele de tot felul, de parca am trai chiar vremurile de pe urma — care vor veni, dupa cum scrie în cartile sfinte, atunci când s-o raci iubirea dintre frati si n-o mai fi poteca de la unul la altul. Ce putem face noi, românii, popor crestin, dar parca atât de îndepartat de Hristos, în aceste timpuri de mare ispitire?
- Sa luam aminte în primul rând la cuvântul Mântuitorului, Care ne zice: orice ati face, “fara de Mine nu puteti face nimic” (Io 15, 5). Adica, în orice am face, trebuie sa alergam la El, caci numai El ne învata adevarata credinta. Dar s-o traim, dupa cum spune si la Faptele Apostolilor: “Sa-L cautam pe Dumnezeu, caci în El traim, ne miscam, simtim si înviem” (Fapte 17, 27-28).
De-aici, de la aceasta cautare, începe apropierea de Dumnezeu, care se împlineste prin vorbirea cu Dumnezeu.Rugaciune asta înseamna: sa vorbesti cu Dumnezeu, fie ca o facem împreuna cu mai multi, fie singuri — si Dumnezeu ne primeste rugaciunea. Asa trebuie sa fie viata crestinului, sa fie tot timpul împreuna cu Dumnezeu, dar, dupa cum ne învata Sfânta Scriptura si Sfintii Parinti, aceasta nu se poate decât daca ne rugam neîncetat.
“Rugati-va neîncetat, rugati-va neîncetat, rugati-va neîncetat!” (1 Tes. 5, 17) – asa ne îndeamna Sfântul Apostol Pavel înca de la anul 64 dupa Hristos, când a scris Epistola catre Tesaloniceni. Deci dintru început asa a fost porunca: sa ne rugam neîncetat. Iar cuvântul acesta este catre toata lumea, catre toti crestinii, nu numai catre monahi sau preoti. Caci atunci când a scris Sfântul Apostol epistola, nu erau nici biserici, nici preoti, nici manastiri. Erau doar comunitatile crestine întemeiate de Sfintii Apostoli, unde se frângea pâinea si se împartaseau cu Trupul si Sângele Mântuitorului. Eu ma gândesc ca pentru acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, care a fost scris acolo si pentru noi, vom fi întrebati cândva, când ne-om duce dincolo. Caci el spune în mod clar: “Rugati-va neîncetat”, nu zice: “Daca vreti, daca puteti, rugati-va neîncetat”.
- Parinte, dar oamenii au copii, au griji, cum or sa poata ei sa se roage neîncetat?…
- Dar ce înseamna rugaciunea neîncetata? Sa facem binele, sa lucram ca si cum ar fi de fata Dumnezeu. Si, daca omul întâmpina greutati, orice greutati ar avea, în toate necazurile lui sa zica “Doamne, ajuta-ma!” Si asta este rugaciune: “Doamne, nu ma lasa!” — decât sa zica altele sau sa gândeasca altceva… Pe urma, rugaciunea neîncetata înseamna sa-ti pazesti gândurile ca sa gândesti numai binele. Caci sa gândesti raul, sa faci rau, nu este un lucru care sa vina de la Dumnezeu. Dumnezeu înseamna numai bine, Dumnezeu este iubire.
Vedeti însa ca tare mult ne împiedica si mass-media asta, cu televizorul si cu internetul si cu toate celelalte ale ei, mult ne împiedica a-L iubi pe Dumnezeu. Ca Sfântul Apostol Iacov tare frumos spune: “Preadesfrânatilor, nu stiti oare ca prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu?” (Iac. 4, 4) Caci ce altceva sunt cele pe care ni le aduce mass-media, decât duhul lumii acesteia?!
În Biblia de la 1914 se zice mai direct: “Preacurvarilor si preacurvelor, au nu stiti ca prietesugul lumii acesteia este vrajba catre Dumnezeu? Deci oricare va vrea sa fie prieten lumii, vrajmas lui Dumnezeu se va face”. Te gândesti de acum ca ajungi vrajmasul lui Dumnezeu, de esti prieten cu lumea… Prietenia lumii sunt toate, începând de la confort, destrabalare… De-aici începe de-acum omul sa se desparta de Dumnezeu. Ca la început oamenii îsi zic ca sunt si cu Dumnezeu, dar si cu lumea, dar lucru asta nu merge multa vreme. În Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul spune clar ca sa fii ori rece, ori fierbinte, dar “fiindca esti caldicel, nici fierbinte, nici rece, am sa te vars din gura Mea” (Apoc. 3, 16). Adica nici asa, nici asa — caldicel: “E bun si-asa, e buna si asta, e buna si cealalta”. Un fel de a fi cu duhul lumii…
- Nici nu s-ar desparti de lume, nici pe Dumnezeu nu l-ar cauta mai mult…
- Adica ca si cum ai sluji la doi domni. Dar nu se poate sa slujesti la doi domni, nu se poate: “Lui Dumnezeu si lui Mamona…” si “Ce prietesug are lumina cu întunericul”?! Si iaca, de aici, omul încet, încet se desparte de Dumnezeu.
Iar apropierea de Dumnezeu aceasta este: lepadare — lepadarea de tot, lepadarea de lume, de toate patimile lumii, de destrabalarea lumii, care începe de la prea mult confort, vrea omul sa traiasca cel mai bine. Si atunci, pâna nu se desparte de toate astea pe care le-a adus lumea, omul nu-L poate afla pe Dumnezeu. Asadar, ca sa-L gasesti pe Dumnezeu, trebuie sa lepadam lumea, sa lepadam toate mijloacele care ne împiedica sa-L aflam Dumnezeu si sa traim întru El.
- Insa omul se gândeste: “Lepad lumea, dar ce câstig în plus?”
- Noi, atunci când am lepadat lumea, ne-am apropiat de Dumnezeu, altfel nu se poate. Iar daca-L avem pe Hristos împreuna cu noi, toate le putem împlini, ca stim doar ca fara El nu putem face nimic.
Aceasta e viata crestinului: în toata vremea si în orice, sa-L cauti pe Dumnezeu. Acum, poate spune cineva: “Pai am grijile mele, am copii, trebuie sa muncesc, cum sa-L gasesc pe Dumnezeu?” Îl gasesti, omule, pe Dumnezeu, Îl gasesti. De ai necazuri, la orice ora trebuie sa strigi: “Doamne, ajuta-ma!” Si asa, oriunde te-ai afla, Îl ai pe Dumnezeu cu tine.
Am gasit în Sbornic, o scriere a Sfintilor Parinti despre Rugaciunea lui Iisus, aceste doua cuvinte: “Sa ai prezenta lui Dumnezeu si frica Lui”. Adica oriunde te-ai afla, sa fii, sa te porti, sa gândesti cu constiinta ca esti în fata lui Dumnezeu — ca asa si este, noi suntem în fata lui Dumnezeu. Dumnezeu este nevazut, necuprins de mintea omeneasca, si noi traim, ne miscam, suntem si viem în El, dupa cum spune la Faptele Apostolilor. Întotdeauna noi suntem în fata lui Dumnezeu, orice facem, orice gândim. Si Dumnezeu toate le vede si toate le aude — trebuie sa ne gândim la lucrul asta tot timpul, mare este lucrul acesta…

[cristiboss56]

- Parinte, cum sa facem ca sa constientizam mai bine ca ne aflam în toata vremea în fata lui Dumnezeu?
- Este o rugaciune foarte frumoasa, pe care poate sa o faca omul când se duce si începe sa vorbeasca cu Dumnezeu, când se duce în odaia lui sa se roage, si zice asa: “Doamne, multumescu-ti Tie, Doamne, ca-mi îngadui sa vorbesc cu Tine”. Vorbesti cu Dumnezeu atunci! Omul vorbeste cu Dumnezeu! Ca sa te gândesti ca vorbesti cu Dumnezeu, e mare lucru. Dar vorbesti cu Dumnezeu! Si El vrea aceasta, El ne cheama sa vorbim cu Dânsul, ca scris este: “Fiti sfinti, pentru ca Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1, 16). Asa ne vrea Dumnezeu, sa fim sfinti; sa tinem aproape de El. Asadar, te duci în odaia ta si-ncepi: “Multumescu-ti Tie, Doamne, ca-mi permiti sa vorbesc cu Tine, Dumnezeu”.
Si atunci îi spui toate lucrurile astea: “Iarta-ma, Doamne, ca am gresit, si eu am crezut ca sunt singur, dar în fata Ta le-am facut, Doamne. Orice am gândit, orice am facut, în fata Ta s-a petrecut. Iar eu nesimtitor eram, si la Tine nu ma gândeam”. Începe cu asta, acum. Si-ajunge omul la frângerea inimii, la lacrimi si parca nu s-ar mai desparti de Dumnezeu. Ca vine harul lui Dumnezeu atunci, ca vine darul lacrimilor, si se gândeste omul la viata lui si zice: “Doamne, în fata Ta s-a petrecut! Si ma sfiesc de viata mea, ma sfiesc în fata Ta când gândesc la viata mea. Orice am gândit, orice am facut, în fata Ta s-a petrecut”.
Si-asa este, în fata lui Dumnezeu se petrec toate. De Dumnezeu nu ne ascundem niciodata. Nu suntem, n-am fost singuri. Orice am facut pacat, orice bine, orice – în fata lui Dumnezeu s-a petrecut. Si tare frumoasa e rugaciunea asta, o rugaciune prin care ajunge omul la frângerea inimii si la pocainta. Ca ce vrea Dumnezeu de la noi? Sa scoatem tot pacatul — asta e pocainta, sa scoatem toate, toate pacatele pe care le-am facut.
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul” — asta e o rugaciune pe care eu o stiu de la Sfântul Nicodim Aghioritul; multi s-au nevoit cu ea si au ajuns la mare masura.
Dar sunt si alte rugaciuni bune sa le repete oamenii. Si daca te lipesti de alta rugaciune e bine – si din cele pentru Maica Domnului. Este o rugaciune care se cânta si la Litie: “Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te, ceea ce esti plina de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântata esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tau, ca ai nascut pe Mântuitorul sufletelor noastre”. Omule, daca zici rugaciunea asta, e ca o rugaciune de îngeri adusa – un fragment, la Evanghelia dupa Luca: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Marie. Binecuvântata esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tau”. Tare e frumos! Si unii se prind cu una, unii cu o alta…
Si “Doamne Iisuse”… Te duci undeva, astepti, într-o sala… S-o faci 10 minute în fiecare zi, macar 10 minute sau un sfert de ceas, la un loc linistit, cu picioarele lipite — se spune pe un scaunel de o palma, sa fii mai treaz, nu cumva sa cazi jos — si zici “Doamne Iisuse”. Asta se practica un sfert de ceas, pe urma 20 de minute, de poti mai mult si roiurile de gânduri care ti-or veni atunci – de-acum, bineînteles, sa ai si duhovnic, sa-i spui; asta e practica rugaciunii. Asta au practicat si sfintii.
Povestea un parinte duhovnic, ca o ucenica de-a lui zicea “Doamne Iisuse Hristoase…” prin casa, când facea treburi. Si copiii, tot auzind, au început sa spuna si ei – si aveau sub zece ani. Si, tot spunând, au prins rugaciunea – si o spuneau si-n somn copiii.
- Deci e bine sa spuna rugaciunea parintii cu voce tare în casa?
- E bine, ca sa auda si copiii. Sa auda si copiii, ca ajunge în minte. Copilului, daca-i dai ceva, îi ajunge în minte si i se-nvârte în minte, asa. Se-nvârte rugaciunea, decât sa se-nvârta altceva.
- Deci sotii, când stau în casa, ar putea sa zica când unul, când altul, rugaciunea, când fac câte-o treaba cu mâinile.
- Când fac câte ceva, “Doamne, Iisuse Hristoase” sau orice rugaciune.
Tot asa, niste cuvinte foarte frumoase, athonite: “Cautati-L pe Iisus, ca-n porunci El e ascuns. Când porunca Lui paziti, pe El Îl descoperiti; si-n porunca Lui cea data, toata credinta-i adunata: Sa iubesti pe Dumnezeu si pe tot semenul tau”. Aici e toata legea.

* Nota : acest interviu a aparut in revista Familia Ortodoxa , pe care o recomand tuturor !
Doamne ajuta !

[cristiboss56]

Nu cred ca se afla icoana a suferintei mai plenar marcata de prezenta Domnului Iisus Hristos decat aceasta a Duminicii pe care o intampinam cu orbul la marginea Siloamului.Cantarea liturgica ofera o astfel d descriere, cat se poate de acceptabila:"Cel ce s-a nascut orb zice in sufletul sau: Au doara pentru pacatele parintilor m-am nascut fara vedere?Au doara pentru necredinta neamurilor m-am nascut spre dovada?Nu sunt in stare sa intreb cand este noapte si cand este zi.Picioarele mele nu mai pot rabda poticnirile de pietre; ca n-am vazut soarele stralucind, si nici chipul Celui Ce m-a zidit.Ci ma rog Tie, Hristoase Dumnezeule:Cauta spre mine si ma miluieste!"(Stihirile orbului,I,gls.2).Ca lumina pe care o da Cel Care este "Lumina lumii"(In 9, 25) nu este una oarecare si ca dincolo de vindecarea celui nevazator intru vedere este ceva mult mai adanc, ne-o intareste iarasi textul liturgic:"Soare nematerial, al dreptatii, Hristoase Dumnezeule, Care celui din nastere lipsit de lumina i-ai luminat atat ochii trupului, cat si pe cei ai sufletului, cu preacurata atingerea Ta, luminand si ochii nostri sufletesti, arata-ne fii ai zilei, ca sa graim Tie, cu credinta; Mare si negraita este milostivirea Ta spre noi, Iubitorule de oameni, slava Tie!"(Slava Stihirilor vecerniei).De aici, si accentul pe care-l pune Hristos Domnul in a Se defini ca "Lumina a lumii", "atat cat este in lume"(In 9, 5), pentru ca, mai apoi, sa accentuieze mereu ca Cel Care-L va urma si Care n-ar veni daca El nu Se duce(In 16, 7), Duhul cel Sfant, va face ca prezenta lui Hristos sa fie una vesnica.
Teribila dramatizare a contactului dintre cel atins de harul lui Hristos si "cunascatorii", "literatii si legistii" Legii lui Dumnezeu, Evanghelia ne mai dovedeste doua lucruri ca nu noi suntem, slava Domnului, judecatorii aproapelui (In 9, 16) si ca, in fond, nici o ancheta din lume, chiar dura, nu poate opri marturia celui care a gustat din bucuria trairii cu Hristos(In 9, 25 s.u.). O bucurie din care se naste inteligenta aleasa, ascutita, care nu de putine ori, chiar in vremea prigoanei comuniste, a pus in gura celor simpli cuvinte de nezdruncinat:"Nu cumva vreti si voi sa va faceti ucenici ai Lui?"(In9, 27).
Pare a fi aici o doza de "obraznicie", dupa regulile cuminteniei arogante, dar pentru noi, cei care ne bucuram de izbavirea din orbire a tanarului, aduce mai mult a raspuns care ne racoreste, prin inteligenta si curaj, de toate suspiciunile celor care, de veacuri, se-ndoiesc ca pot fi facute minuni si peste noi pacatosii.Ceea ce este cert este ca dincolo de lumea aceasta, intru care toate se vad, orbul capata si acea capacitate rara - numita har - de a surprinde pe Hristos, de a-L vedea.Caci zice Sfantul Simeon Noul teolog lucru vrednic de luat in seama:"Asculta, crede ceea ce iti spun:/E dulce soarele, e negraita simtirea lui,/ dar el atrage sufletul la un dor nemarginit si dumnezeiesc./Sufletul care il vede se-aprinde si arde de dorinta/ si vrea sa-l aiba inauntru intreg cat se arata,/ dar nu poate si se intristeaza pentru aceasta/ si nu socoteste binele ce-l are din vederea sau simtirea lui./Dar cand Cel vazut de mine, Care e incaput de toate / si cu adevarat neapropiat / voieste sa miluiasca / amaratul si smeritul meu suflet, / mi se face deodata vazut si straluceste inaintea fetei mele, / Se arata stralucind in mine intreg de intreaga bucurie si dulceata dumnezeiasca, dar si de toata dorinta, pe mine, smeritul"(Sfantul Simeon Noul teolog, Imnul 8[2.4]."care sunt cei carora Se arata Dumnezeu si care sunt cei care ajung la deprinderea binelui prin lucrarea poruncilor", in vol.Studii de teologie Dogmatica Ortodoxa,Pr.Prof.Acad.D Staniloaie,Ed.Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p.354-355).
Iar golssa Parintelui Staniloaie completeaza fericit spusa Sfantului:"E dulce Soarele Hristos, Soarele dumnezeiesc, atat cat Il simt.dar El e dulce pentru ca ma atrage la si mai multa impartasire, fara sfarsit, de El"(idem,p.354, nota 80)Pentru ca, in fond, Evanghelia aceasta vine sa readuca in planul spiritual relatia dar-Daruitor, adica pe Cel Care[Se] daruieste si pe cel care primeste darul...Poate ca in acest moment al istoriei s-a reasezat normalitatea minunii in limitele ei firesti.Caci nu desrobirea orbului e minune, ci faptul ca Cel Care da lumina, luminand, ne face sa vedem. Cu ale noastre.Dupa spusa aceluiasi Sfant Simeon Noul Teolog:"Plang si ma doare inima cand imi straluceste lumina/ si vad saracia mea si cunosc unde sunt/ si in ce lume muritoare locuiesc, fiind muritor;/ si ma desfatez si ma bucur cand inteleg / starea si slava data mie de Dumnezeu/ si ma vad pe mine ca un inger al Domnului, / impodobit intreg in lumina nemateriala. /Bucuria aprinde dorul meu de Dumnezeu, / Cel Ce-mi da toate si ma preschimba. / Iar din dor izvorasc rauri de lacrimi si ma fac si mai stralucitor."(Op.cit., ed.cit.,Imnul 13[2.17],Indemn la pocainta; si cum vointa trupului unita cu vointa duhului face pe om in chipul lui Dumnezeu, p.369)
Minunea-i deci dorul acesta teribil nascut de Hristos in noi.Nesaturat pe lumea aceasta.Caci bucuria aceasta, rod al luminii iubitoare a lui Dumnezeu, vede mereu, in prima geana de lumina primita de la Cel Ce este Lumina, un inceput, o arvuna.De-aceea rostim inainte de impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului:"Atrasu-ne-ai cu dorul Tau, Hristoase, si ne-ai preschimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste; ci arde cu focul cel fara de materie pacatele mele si ma invredniceste a ma satura de desfatarea care este intru Tine, ca de amandoua venirile Tale (Intruparea si cea de-a Doua venire, n.n.) veselindu-ma, sa slavesc, Bunule, aceasta(adica "aceea de acum", care in Sfanta Liturghie este "acest Trup si acest Sange", prezent real pe Sf.masa, n.n.) venire a Ta"(Ceaslov, ed.1990, p.300, cu modificarile propuse de Parintele Stanilaie).
caci Liturghia Dumnezeiasca este reluarea vesnica a minunatei scoateri din orbire si minunatei umpleri de dorul lui Hristos.de aceea cantam in ea "am vazut Lumina cea adevarata".Acea lumina in care zicem "Lumina lui Hristos lumineaza tuturor..."
Iar din dor izvorasc lacrimi...
Articol publicat de :

balla georgeta

[Ekaterina]

"Cel ce raspunde batjocorii, este de toti considerat ca raspunde ca unul ce este atins acolo unde-l doare, si deci singur lasa a se intelege banuiala ca are cunostinta de cele ce se vorbesc despre el, pe cand daca el rade de cele ce i se atribuie, prin ras a doborat parerea ce ii era contrara. Dar daca voiesti sa ai o dovada evidenta a celor pe care le spun, intreaba chiar pe adversar: cand este el mai mult suparat? Cand, fiind infierbantat de manie, tu ii raspunzi cu batjocuri, sau atunci cand el batjocorindu-te, tu razi de dansul? Desigur ca atunci cand nu iei in considerare insultele lui. Nu atat este el multumit si incantat ca nu i s-a raspuns la aceste insulte, pe cat este de mahnit ca nu poate sa se atinga de tine. Nu vedeti voi pe cei infuriati de manie cum nu fac atata caz de ranile lor si cum se arunca cu cea mai mare furie asupra adversarului, cautand in tot felul, mai rau ca porcii salbatici, sa-l raneasca, si cum mai mult aceasta urmaresc, decat sa se apere pentru a nu patimi ceva? Deci, cand tu il vei lipsi de aceea ce el doreste in special, atunci l-ai lipsit de totul, l-ai dispretuit cu desavarsire, l-ai aratat ca este vrednic de dispret, ca este mai mult un copil decat un barbat destoinic."

Sfantul Ioan Gura de Aur

[cristiboss56]

Să ne imaginăm că suntem într-un loc paradisiac, un loc plin de verdeaţă, un loc în care vântul adie lin, apa pârâului sporeşte starea de bine din atmosferă prin răcoare şi umiditate, micile vietăţi, fluturii, albinele… ne fascinează prin jocul lor, florile parfumează până şi sufletul nostru, arborii străjuiesc imensitatea, mii de plante sunt ţesute de jur împrejurul nostru, iar noi suntem nevoiţi să le culegem doar pe acelea ce sunt tămăduitoare. Din momentul în care începem să culegem plantele începe înţelepciunea.
Dacă luăm o plantă otrăvitoare şi încercăm să o asociem cu una tămăduitoare nu facem altceva decât să dăm frâu liber otrăvurilor şi să omorâm trupul. Cum ar putea de pildă tămădui boli sau dezinfecta răni muşeţelul combinat cu mătrăguna?
Aşa sunt virtuţile şi vicile, precum plantele. Ele nu pot vieţui împreună. Un viciu ucide pe rând toate virtuţile. Să privim nu mai departe decât la invidie cum ucide ea dragostea şi din moment ce a nimicit virtutea virtuţilor, dragostea, toate celelalte le pierde pe rând, una câte una, căci unde nu e dragoste nu mai e nimic, nici prietenie, nici recunoştinţă, nici milostenie, nici smerenie, nimic.
Într-o lume în care timpul pare că a obosit de prea multă alergare şi nu mai e îndestulător pentru ca omul să-şi slujească idolii care nu sunt alţii decât grijile lumeşti nu mai există ochi deschişi pentru suflet. Aşa numiţii idolii ce ucid sufletul, îmbrăcându-l în întuneric sunt vicile.
Deoarece omul are nevoie de hrană spirituală m-am gândit că cel mai indicat pentru ca scânteia din sufletul lui să se transforme în vâlvătaie ar fi nişte cuvinte de învăţătură scrise din suflet pentru suflet. Aceste cuvinte le-am adunat într-un mănunchi de flori duhovniceşti şi le-am ţesut pe filele volumului de faţă pentru ca mesajul lor să aducă roade şi să devină plante de leac prin înflorirea virtuţilor şi desţelenirea vicilor.
Cuvintele sunt acele lumini de gând ce te pot înălţa la cer, însă ele pot să fie la fel de bine furtuni ce te coboară în iad.
Cuvântul se naşte în gând, iar gândul aleargă la fel de repede ca şi lumina. Cât de tămăduitor de suflet şi trup e gândul cel bun şi cât de ucigător e gândul plin de ură. Cu puterea gândului şi credinţă măcar cât un grăunte de muştar poţi să urci scări de lumină, dar poţi la fel de bine să cobori treptele infernului. Mulţi oameni se bucură de binefacerile ce se revarsă asupra lor datorită gândurilor de bine a celor ce ţin la ei şi mulţi se lovesc la tot pasul de greutăţi, fiindcă sunt urmăriţi de gânduri aducătoare de nenorocire, gânduri născute din invidie şi ură. Un gând însă se poate naşte din imagini, dar la fel de adevărat e că se îmbină în forme prin sunete ce prind sens adunate în cuvânt.
Cuvântul şi gândul se completează unul pe altul, aşa cum o mână ajută pe alta sau un picior pe altul, aşa cum un soţ iubitor e competat sufleteşte de celălalt alcătuind un tot sau aşa cum Sfânta Treime e unică în fire, deşi întreită în persoană. Aşadar dacă avem gândul curat, avem şi sufletul plin de alese flori duhovniceşti, cuvintele noastre sunt atunci înălţătoare asemenea cugetului, faptele împlinitoare de bine, iar viciul nu-şi găseşte sălaş într-o astfel de locuinţă.
Cuvântul ziditor de suflet imediat ce-şi găseşte locaş în cugetul fiecăruia, aduce după sine împlinirea lui, după cum putem observa că toate au fost făcute prin cuvânt, căci „La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul“ (Ioan 1, 1)şi toate au fost făcute bine „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau foarte bune.“ (Facere 1, 31)
Un cuvânt poate muta munţii, poate aduce viaţă, poate aduce mângâiere dar poate să aducă şi dezbinare, ură, moarte.
Să-l privim pe om încă din pruncie când este mângâiat sufleteşte de cuvântul iubitor al mamei, când învaţă virtutea dragostei prin dăruirea părinţilor săi, apoi pe a recunoştinţei printr-un singur cuvânt adresat binefăcătorilor lui, dar atât de încălzitor de suflet, mulţumesc, mai pe urmă învaţă virtutea prieteniei, împate un lucru cu tovarăşul său de joacă. Îmi amintesc că dacă primeam şi o singură bomboană de la cineva, copil fiind, nu o mâncam asemenea altor tovarăşi de joacă, ci o puneam în buzunar, iar când ajungeam acasă o împărţeam cu fratele meu mai mic. Dar tot din pruncie se pot naşte şi vicile. Din pruncie se naşte invidia, virtutea ce este opusă iubirii şi care-l însoţeşte pe omul vicios chiar şi pe patul morţii, pentru că ea e viermele sufletului, precum dragostea e floarea inimii. Nicio virtute nu e mai mare ca dragostea, precum nicun viciu mai dăunător ca invidia. Cel invidios, din pruncie îşi doreşte să fie mai presus decât tovarăşul de joacă, jucăria prietenului să se piardă, iar a sa să fie lăudată. Apoi din invidie se naşte mândria şi un astfel de copil nu ştie să fie recunoscător, iar când părinţii îl mustră atunci când greşeşte preferă să suporte orice pedeapsă doar să nu rostească câteva cuvinte atât de frumoase precum te rog iartă-mă, depărtându-se de smerenie şi ascultare.
Sufletul ales îşi clădeşte temelia încă din pruncie. Copilul cu suflet bun e împăciuitor, lasă de la sine ca toţi să fie mulţumiţi, niciodată nu cere lucruri mari, conştient fiind de truda părinţilor săi de a le obţine, pe când copilul cu înclinaţii vicioase şi-ar dori să-şi schimbe părinţii cu alţii mai bogaţi şi cu un statut social mai bun, le cere mereu mai mult şi mai mult, de multe ori lucruri imposibile, are sufletul împietrit neînţelegându-le dragostea, dragoste ce ar fi capabilă chiar de sacrificiul suprem, moartea, pentru copilul lor, aşa cum Iisus Hristos a acceptat să moară pentru sufletul nostru, iar noi prin felul nostru de a fi nu-i înţelegem dragostea lăsându-ne furaţi de vicii.
Adultul cu suflet ales este blând, împăciuitor, un adevărat prieten, el îşi face timp pentru aproapele său oricât de multe probleme ar avea şi se implică cu toată dăruirea, vindecând suflete prin căldura dragostei lui, în timp ce adultul mâncat de vicii ca un fruct plin de viermi nu-şi mai găseşte liniştea până nu adună cât mai multe averi şi niciodată nu e mulţumit, nu are timp pentru sufletul său, nu are timp pentru cei ce-l iubesc, este asemenea unei stânci sterpe pe care nu poate să crească nici măcar un fir de iarbă.
Pentru ca un cuvânt să crească în suflet şi să aducă rod trebuie sădit cu grijă. Apoi când începe a prinde contur pândeşte pentru a ieşi la lumină şi trebuie călăuzit, căci întunericul deşertăciunii îi urmăreşte fiecare pas, mai apoi când ajunge la deplinătate trebuie ocrotit, iar mai pe urmă începe să aducă roade vrednice.
Grădinarul priceput ştie cum să cultive seminţele, mai apoi când răsare firul de rod ştie cum să-l îngrijească pentru a nu se pierde înăbuşit de otrăvuri sau înecat de apă şi uscat de soare.
Totul trebuie făcut însă cu multă cumpătare, iarba otrăvitoare smulsă de lângă cea bună, soarele să încălzească, apa să-l ude, însă nimic prea mult, căci nici prea multă căldură, nici prea multă apă nu sunt de folos.
Duhovnicul este asemenea gădinarului. El trebuie să cunoască sufletul fiecărui fiu al său în parte, să se roage Bunului Dumnezeu să-i dea pricepere, să înţeleagă fiinţa fiecăruia ca mai apoi să sădească spre rod şi mântuire în sufletul lor cuvântul înălţător de suflet.
Un cuvânt bun, sădit cu pricepere, e asemenea apei vii din care sufletul însetat poate să guste şi să se fericească.
Fiecare cuvânt are suflet. Un cuvânt spus cu dragoste, cu dăruire, este balsam pentru fiecare fiinţă. Dacă am înţelege cuvintele pline de dragoste ale Bunului Dumnezeu am fi mângâiaţi de iubirea divină şi am trăi fericiţi în scurta călătorie a acestei vieţi, am trăi mângâiaţi că în fiecare clipă nu suntem singuri, că cineva ne poartă de grijă şi se bucură sau plânge împreună cu noi.
Sufletul fiecărui om, datorită firii păcătoase de după cădere, e asemenea unui animal sălbatic ce aşteptă să fie îmblânzit cu toată dragostea şi dăruirea pentru a face muguri şi a aduce pe urmă rod sau poate să fie asociat cu pomii fructiferi sălbatici ce aşteaptă să fie altoiţi spre a îndulci şi înmulţi roadele lor. El mai poate să fie aemenea deşertului în căutare de oază sau asemănat cu o stâncă în căutare de iarbă, arbori şi flori.
Pr. Ion Turnea