cat de departe merge datoria fata de parinti?

[anna21]

Cred ca ti-ai definit gresit problema.
Daca familia este disfunctionala, foarte probabil ca tu nu esti singurul lucid si logic de acolo, ci ai si tu propriile probleme.
In primul rand oamenii NU sunt rationali, logici.. De aceea pretentia ca parintii tai sa trateze situatia rational nu este realista. Orice minunata strategie ai gandi pentru ai tai, se va clatina la prima emotie, frustrare etc.. (si tu functionezi la fel).
In al doilea rand, desi inteleg (sau incerc sa inteleg) ca este greu sa te dezvolti in asa mediu, gandeste-te ca acum esti un om matur si esti responsabil de modul in care te simti. Nu exista sa spui :"ei ma fac sa ma simt astfel!" Ceea ce traiesti iti apartine, poti controla... Imi este greu sa-ti explic acest lucru (eu l-am aflat intai intuitiv). Nu esti responsabil pentru starea de familie, nu este in puterea ta sa o schimbi. Nu-ti asuma vinovatie (ca nu poti sa-i ajuti, de exemplu). Nu ii invinovati pe ei pentru ceea ce nu sunt (pentru ca nu se ridica la inaltimea ideii tale despre familia ideala). Intelege aceste lucruri si incearca sa te debarasezi de toate trairile asociate acestora. Vei gandi mai clar.
In al treilea rand, daca vrei sa-ti depasesti frustrarile, aversiunea, revolta etc.. incearca sa-i intelegi pe fiecare in parte. Pune-te in situatia fiecaruia, incearca sa intelegi cum se simte fiecare, ce dorinte are, care e sursa frustrarilor etc.. Dar nu ii judeca, nu incerca sa schimbi, ci doar fa tot posibilul sa ii intelegi pe fiecare si felul in care relatia a ajuns astfel. Gandeste-te ca si ei au pornit de la o stare de relativa "normalitate".
Daca ii intelegi, nu numai ca ii vei putea accepta si iubi, dar vei invata foarte multe lucruri despre tine. Gandeste-te ca tu nu ai cum sa fii foarte diferit. Dar ai sansa sa identifici in tine patternuri disfunctionale, daca-ti cunosti parintii (adica nu vei face aceleasi greseli. Iar greseala nu incepe cu actiunea, ci cu lucruri m delicate, pe care poate nu le-ai identificat in parinti).
In opinia mea nu conteaza foarte mult daca pleci sau stai cu ei. Nu cred ca multi parinti chiar se asteapta sa primeasca suportul consistent din partea copiilor.
Dar cred ca conteaza enorm relatia ta cu ei. Indiferent unde esti, daca tu ii intelegi, iti pasa, ii iubesti, ei simt aceasta si in final cred ca aceasta este adevarata recompensa a unui parinte (daca nu sunt ff naiva).

PS acum am observat numele de user. Ma mir ca mai citeste cineva Dickens... Sper ca nu esti troll :)))

În prealabil postat de arthur_clennam

Salutari tuturor. Apelez la acest forum pentru ca in ultimele zile ma confunt co o dilema morala agravata de anumite evenimente prin care trec. Pe scurt, am 21 de ani si ma gandesc sa-mi parasesc parintii cu prima ocazie care apare. Asta nu e ceva nou si nici neobisnuit, numai ca eu simt ca pur si simplu as prefera sa nu-i mai vad. Am suficiente motive pentru a-mi justifica dorinta si nevoia; am crescut intr-o familie dezbinata, in care bunicii se certau cu parintii, bunicul meu si mama se imbatau si astfel scandalul escalada. Tatal meu a fost incapabil sa rezolve problema si in schimb a facut o greseala care ne-a facut sa ajungem pe strada. Mi-am petrecut o treime din viata locuind cu bunicii in alt oras decat cel in care se aflau parintii mei. In ultimii 3 ani m-am mutat inapoi cu parintii, dar problemele nu s-au incheiat. Mi-am dat seama ca ei doi sunt persoane ilogice, care nu fac planuri si nu rezolva un conflict pe calea discutiei rationale. Mama are tendinte schizofrenice care s-au agravat in ultimul timp, si am ajuns sa-mi dau seama ca ii invinovatesc pe parintii mei pentru ca nu s-au comportat responsabil toata viata lor, si si-au distrus singuri sansele de a trai normal, incluzandu-ma si pe mine in acest circuit al distrugerii. Am ajuns sa ma simt batran la varsta mea. Mi-e frica sa mai stau langa mama mea, si nu vreau sa mai stau cu tatal meu care refuza sa-si analizeze lucid situatia. Stiu ca ei nu pot mai mult, dar asta nu ajuta pe nimeni. M-am saturat sa-mi fie frica, sa traiesc in nesiguranta, sa incerc sa le explic chestii pe care ei trebuiau sa mi le explice mie. In ciuda dificultatilor prin care am trecut, mereu am avut rezultate bune la scoala si niciodata nu am provocat probleme bunicilor mei. Pur si simplu simt ca in viata asta merit mai mult decat sa fiu nevoit sa fiu pentru parintii mei ceea ce ei trebuiau sa fie pentru mine. M-am saturat sa fiu posomorat tot timpul din cauza lor, si nu vreau sa-mi ratez viata pentru ca o sa trebuiasca sa am grija de ei in viitorul apropiat.
Asa ca am decis ca singura optiune echitabila ar fi ca eu sa plec de acasa cu prima ocazie, si sa le trimit lor o parte din venitul meu ca sa-mi platesc astfel datoriile formale fata de ei. Nu vreau insa sa mai stau alaturi de ei, si in asta consta dilema mea. Datoria mea din punct de vedere crestin merge atat de departe incat sa fiu nevoit sa-mi petrec restul vietii alaturi de ei? Ar fi un pacat daca i-as ajuta numai cu bani(in masura posibilitatilor mele), fara sa-i ajut fizic, moral? Nu de alta, dar dupa cum spuneam, simt si realizez ca nu prea s-au comportat ca niste parinti responsabili si prin urmare nu pot sa-i iubesc asa cum ar fi trebuit sa o fac. Greseliel lor repetate m-au facut sa ma departez de ei, si m-au afectat intr-o maniera aproape ireparabila. Nu pot sa spun ca sunt un om normal, nu dupa toate lucrurile pe care le-am trait si vazut de la varsta de 11 ani si pana acum. Ce-ar trebui sa fac?