GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit;447796

[FONT=Verdana

Episcopul Ignatie Briancianinov a scris, referitor la aceasta: „S-a observat ca incepatorii nu pot adapta niciodata cartile la starea lor, ci sunt in mod invariabil atrasi de tendinta cartii. Daca o carte da sfaturi asupra tacerii si arata bogatia de roade duhovnicesti ce sunt adunate prin tacerea profunda, incepatorul va avea, in mod invariabil, o dorinta puternica de a merge in singuratate, catre un pustiu nelocuit. Daca o carte vorbeste de ascultarea neconditionata sub povatuirea unui Parinte purtator de Duh, incepatorul va capata, in mod inevitabil, o dorinta pentru viata cea mai stricta in supunere desavarsita fata de un Batran. Dumnezeu nu a dat vremilor noastre nici una din aceste doua cai de vietuire. Dar cartile Sfintilor Parinti ce descriu aceste stari pot influenta un incepator intr-atat incat, din pricina lipsei de experienta si a nestiintei, acesta sa hotarasca cu usuratate sa paraseasca locul unde traieste si unde are toate mijloacele de a-si lucra mantuirea si de a spori duhovniceste punand in practica poruncile evanghelice, pentru un vis imposibil al unei vieti desavarsite zugravita in culori stralucitoare si ispititoare in imaginatia sa.” Prin urmare, el concluzioneaza: „Nu te increde gandurilor, parerilor, viselor, impulsurilor ori inclinatiilor tale, chiar de iti ofera sau iti astern dinainte-ti, intr-o infatisare atragatoare, cea mai sfanta viata monahala” (Arena, cap. 10). Ceea ce episcopul Ignatie spune aici despre calugari se refera si la mireni, cu ingaduinta pentru conditiile diferite ale vietii laice. [/font]

Vai mie! Cum pot vorbi despre virtutile Parintilor, de vreme ce eu insumi nu am dobandit nimic asemenea lor si nu am sporit de loc? Si traiesc, invatandu-i pe ceilalti spre folosul lor; cum sa nu se implineasca intru mine cuvantul Apostolului: Tu, cel care inveti pe altul, pe tine insuti nu te inveti?” (Rom. 2:21). Prin urmare, atitudinea statornica fata de invatatura Sfintilor Parinti trebuie sa fie una a osandirii de sine. [/font]

In cele din urma, trebuie sa ne aducem aminte ca tot scopul citirii Sfintilor Parinti nu este de a ne oferi un fel de „bucurie duhovniceasca” sau de a ne confirma dreptatea de sine, cunoasterea superioara sau vreo stare „contemplativa”, ci doar pentru a ne ajuta in lucrarea caii practice virtutii. Multi dintre Sfintii Parinti comenteaza distinctia dintre viata „practica” si cea „contemplativa” (sau, mai potrivit, „noetica”), si ar trebui accentuat aici ca aceasta nu se refera, precum ar putea crede unii, la orice fel de deosebiri artificiale intre cei ce duc viata „obisnuita” a „Ortodoxiei exterioare” sau doar „faptele bune”, si o viata „interioara” cultivata doar de monahi sau de vreo elita intelectuala; nicidecum.

Exista o singura viata duhovniceasca ortodoxa, si ea este traita de catre fiecare luptator ortodox, fie monah sau mirean, fie incepator sau sporit; „actiunea” sau „practica” (praxis in greaca) este calea, iar „vederea” (theoria) sau „indumnezeirea” este capatul. Aproape toate scrierile patristice se refera la viata de actiune, nu la viata de vedere; cand cea din urma este amintita, este pentru a ne readuce in minte telul nevointelor si luptelor noastre, care in viata aceasta este gustat profund doar de cativa dintre marii Sfinti, dar este cunoscut in deplinatatea sa numai in veacul ce va veni. Chiar si cele mai inalte scrieri ale Filocaliei, precum scrie episcopul Teofan Zavoratul in prefata ultimului volum al Filocaliei in limba rusa, „au avut in vedere nu viata noetica, ci aproape in intregime viata practica”(preluare citata de pe saraca.orthodoxphotos.com)

Dupa introducerea scolareasca (foarte bine!) pe care Pelerinul ne-a propus-o, avind grija de terminologie (intrucat daca tot vorbim despre ceva, e bine sa ne definim mai intai termenii, spre evitarea confuziilor si disputelor inutile), introducere din care acum nu mai stiu bine termenii de baza (...:))), iata o sectiune care ne orienteaza asupra primelor consecinte ale lecturii: impactul asupra incepatorului...
Va impartasesc o intamplare, in stransa legatura cu textul postat.
Dupa ce am citit prima data "Pelerinul rus", luind-o apoi pe firul lecturilor si ajungind la Sfantul Teofan, Ioan de la Rarau, Sbornicul, Parintele Cleopa (cu monografia "Rugaciunea lui Iisus"), m-am pus "serios" pe treaba, incepind practicarea rugaciunii.
Constiincios, respectind pe cat puteam cele citite, m-am asezat la lucrare...
Imi vine sa zambesc acum... Desi poate ar fi mai potrivit sa plang...
Mai intai m-am autoizolat, imitind desigur duhul nevoitorilor, m-am asigurat de-o isihie... ma rugam tot mai mult, in tot locul, iar starea de liniste si alte semne incurajatoare ma faceau sa prind tot mai mare curaj...
Asa incat devenisem mare isihast: aveam barba lunga, fata supta de nevointe, stomacul ghiortait, capul plecat in umilinta, gandul la nesfarsitele mele pacate, amaraciune ca duhovnicul nu ma primea la spovedanie zilnica (sa progresez grabnic, sa recuperez timpul pierdut), iritare ca studentii de la teologie doar cu rugaciunea nu se ocupau (pe vremea aceea ma inscrisesem inca si la facultate!, un an, nimic mai mult n-am izbutit), ca parintii profesori nu insistau pe rugaciune cat mi-ar fi placut mie etc.
Acasa eram desigur un cucernic. Ma uita Dumnezeu prin bucatarie, ceasuri intregi, rostind rugaciunea... Eram intr-o lume aparte, speciala foarte, plina de "miracole"...

Apoi au venit dusurile cu apa rece!
Mai intai, sotia mi-a amintit ca sunt unele mici probleme pe acasa: de pilda intretinerea s-a cam adunat la restante..., un copil dragalas ma asteapta seara sa ii spun povesti iar ziua sa il scot la fotbal..., aspiratorul s-a defectat, computerul nu mai are mouse, nu sunt fructe pentru gem, nu a mai fost batut covorul de multicel si cate si mai cate...
Am fost, desigur, intrigat si m-am considerat nedreptatit, iar pe ea am calificat-o drept "inselata" si fatarnica, reprosindu-i ca se duce degeaba la Biserica, de nu se roaga cu adevarat... (sarmana mea nevasta, imi amintesc ca ma privea in tacere, foarte grav, si mai lipsea doar sa-si puna mana incet la gura si sa izbucneasca in plans innabusit...).

Apoi m-am trezit ca intr-o discutie cu un preot calugar, sfintitul slujitor a facut in treacat o observatie, dindu-mi de fapt un indemn: "nu-l grabi pe Dumnezeu!". M-a ars pe loc cuvantul, insa eram prea imbacsit de fumuri ca sa-i realizez pe loc sensul; inima mea insa a tresarit si l-am receptat ca pe un adevar, pe care aveam sa-l descopar, treptat, cu vremea...

Apoi parintele duhovnic, la o discutie in care ceream sfat, mi-a trantit sec: ce rugaciune a inimii, ce-i asta? eu nu o stiu... Iar eu m-am smintit foarte, imi parea, si o vreme am fost tare trist si mi-am jelit preotul pe care il pierdusem, credeam eu, din pricina unei atari comportari (apoi, din fericire, am avut prilejul sa ma spovedesc si pentru toate dracoveniile care-mi trecusera prin capul meu orbit, in legatura cu sfintia sa si altele...).

In fine, una peste alta am primit numai suturi.
Punctul de maxim a fost cand mi-am luat traista-n bat si m-am mutat la tara, intr-o casa pustie, parasita, sa imi fac acolo treaba. Noroc ca acolo riscam sa mor de foame si astfel, inanit, m-am intors cu coada intre picioare acasa, disperat ca nu gasesc nicaieri sub soare un locsor sa imi fac rugaciunea... Bietul copil caraghios! Si eram un barbat de 40 ani, totusi, dar pesemne un bebelus in alte privinte. Sau pur si simplu un tacanit cu acte-n regula...
In fine, S-a indurat Bunul Dumnezeu si mi-a scos in cale un om care, dupa etapa initiala de suturi si respingeri, m-a luat frumusel de mana si mi-a zis cam care-i buba si ce am de facut. Pentru aceasta mi-a pus in brate 2 carti cu descrieri ale vietii practice ale practicantilor rugaciunii. Vai, ce grozavie!!! Ce uimire! Ce rusine!
Cand am vazut cum isi duceau viata oamenii aceia, in mod concret, ce curatie aveau (eu trageam cateva fumuri din tigara intre doua serii de rugaciuni, nenorocitul de mine...), cum isi jertfeau zilnic viata pentru semeni, fiind mereu sub ascultare, cum practicau milostenia, pe scurt: ce fel de viata duceau in jurul rugaciunii,
atunci, Slava lui Dumnezeu, am inteles: eram un maimutoi! In inselare, spre bucuria dracilor, pana-n gat. De ras, prostul prostilor, punct.

Ca un facut, parintele care imi daruise cele doua carti mi-a pus in mana si pe a treia: o carte a Sfantului Teofan Zavoratul in care e vorba in primul rand despre "atmosfera" dinainte si dupa rugaciune. Un analog al "Liturghiei de dupa Liturghie"...

Cu asta a luat sfarsit perioada initiala a "lucrarii" mele in rugaciune si in alte lucruri "virtuoase".

Rusinea pe care o resimt acum fata de voi, la marturisirea aceasta, e dublata insa de mangaierea ca poate ati trecut si voi prin asta (si veti suride, intelegator, cu bunavointa), poate ca altii (atentie!) inca mai treceti, iar altii riscati sa va aventurati pe aici... Fiti cu bagare de seama! Pot spune clar acum: lucrarea rugaciunii si toata vietuirea noastra TREBUIE sa se desfasoare sub ascultare de duhovnic si sa fie in pas, umar la umar, cu calitatea vietii noastre, cu atmosfera intregii noastre existente. Altminteri, decalajele prea mari nu duc altundeva decat la ... nebunie curata.
Ma iertati!...